Lumină din lumină şi suflet pentru suflet

Mihaela BOTEZATU

Dintr-un fascicul de lumină, domnul profesor doctor Const. Miu, a adus în inimile noastre o dimineaţă. Roua a cules-o de pe gingaşe petale de flori şi de pe poalele smerite ale munţilor. Florile şi munţii? Tinerele condeie. E adevărat. Acum vă veţi întreba probabil de ce am spus doar „tinerele condeie”. Fără să ezit vă voi răspunde: Sufletele frumoase rămân veşnic tinere iar în paginile volumului Vitralii lirice , se ascund sufletele noastre colorate şi dornice de frumos, mereu curioase, mereu vrăjite de minunile vieţii, gata să se deschidă si să picteze pe foaie gândurile coapte.

Trebuie să fim conştienţi de importanţa, frumuseţea şi sensibilitatea prezentului volum. În prefaţa frumos intitulată, „Izvor de adăpat aripa sufletului”, dl. prof. dr. Const. Miu îşi exprimă clar intenţia şi speranţa, dar mai ales încrederea în talentul celor publicaţi în antologie: „Autorii antologaţi în prezentul volum sunt certe valori, truditori întru cuget şi simţire românească.”

Colindând antologia pagină cu pagină, am ajuns la aceeaşi concluzie: Talentul domneşte ahtiat în fiinţa colaboratorilor revistei Metamorfoze, care rămân fideli artei frumoase, sensibile, deloc uşoară a scrisului. Astfel, şi în cea de-a treia antologie a colaboratorilor, intitulată „Aripi de dor”, în prefaţa realizată de dl. profesor dr. Const. Miu, „Prin alţii, prin sine!”,putem observa din nou încrederea dumnealui în „echipa” de scriitori pe care o conduce pe drumul luminos al gloriei: „Într-o lume supusă volens-nolens globalizării şi tributară mercantilismului, redacţia revistei Metamorfoze şi-a propus să rămână fidelă crezului său spiritual – promovarea valorilor autentice locale şi din ţară.” De remarcat este faptul că în actualul volum, Vitralii lirice, talentul şi dorinţa de slujire a condeiului, depăşesc graniţele tării, chiar ale continentului, cu dl. dr. Nicolas Andronesco.

Dintre colaboratorii fideli redacţiei, care au fost deci publicaţi în ambele antologii, îi putem aminti pe următorii: Carmen Radu, Cristina Gaţachiu, Cosmin Ştefănescu, Marion Manolescu şi bineînţeles dl. Const. Miu.

Volumul Vitralii lirice aduce cu sine atât creatori noi cât şi pe cei familiarizaţi deja cu paginile antologiei, care conform domnului Const. Miu, constituie un răspuns la crezul spiritual de care se amintea în „Aripi de dor”. „ Faptul acesta (ajutarea unor tineri de a-şi publica lucrările într-un volum propriu) dovedeşte nu numai că în paginile revistei Metamorfoze sunt certe valori spirituale, ci mai ales că a dat roade crezul nostru cultural şi literar”.

Analizând cu ochii minţii şi gustând cu buzele inimii fiecare vers din antologie, aş putea să concep prezentul volum ca pe o calătorie magică. Intrăm în templul sufletului şi ieşim la realitate prin feresterele frumos redate pe cea de-a patra copertă. Aşadar, Ramona Manolescu a pictat „Iluzia” şi în suflet s-a făcut „Primăvara”, „după ploaia de stele”. Carmen Radu ne-a trimis „Scrisoare”. Iată că se răspunde la întrebare: „destinatar sau expeditor?”: Mă simt un destinatar fericit. Cristina Gaţachiu , darnică fiind, ne plimbă prin frumoasa „Bucovina” iar apoi ne readuce cu gândul hoinar în „Vară de sticlă”.  Subsemnata, Mihaela Botezatu, a pornit la drum gândindu-se la delicii culinare. Dl. Const. Miu m-a anunţat telefonic faptul că urmează să primesc prin poştă o carte de bucate. „M-a avertizat” asupra faptului că îl voi vedea cu şort, asemenea unui bucătar. Marea mi-a fost mirare când am descoperit cufărul cu minuni, prezenta antologie. Am primit deci reţetă pentru suflet. În semn de mulţumire, permiteţi-mi să vă închin şi eu o „Rugăciune” pentru ca Domnul Dumnezeu să aibă veşnic sufletele dumneavoastră frumoase în grijă.

Şi să pornim din nou la drum cu talentata Cristina Ilea, în „Veneţia”, în dulce „Amurg”. Şi ne pierdem cu Mariana Mazalu, „Azi (când) este o nouă zi tomnatică” în „Labirint” de versuri dulci. Înnotăm cu fervoare într-un „Ocean de vise” pentru ca mai apoi să depănăm „Amintiri”. Hulya Curtamet  „se metamorfozează într-o zână splendidă” a versului şi ne aminteşte de „Inocenţa” poetului ale cărui „Gânduri măiestre/Zboară spre cer”. Mai departe, Ema Bratu ne pune pe coardele sensibile ale sufletului o „Romanţă” dulce care „prevesteşte sfârşitul de la început”. Florin Matyas ne aduce în vremuri nostalgice, de mult apuse, să ascultăm cu luare aminte „Discursul lui Vlad Ţepeş către oştenii săi”. Să fim şi noi oştenii vajnici ai armatei de versuri din inimile noastre şi să ascultăm ruga lui Alin Constantin Stancu: „Ţie, Doamne, îţi încredinţez/ Al meu suflet încătuşat/ Cu lanţurile păcatului”. Ajungem cu Alexandru Bişag la „Biserica de lângă drum” pentru a-I spune Domnului că suntem „visători de vise” şi dorim a-L urma pretutindeni, pentru a-I mulţumi pentru harul său divin revărsat asupra-ne, căci, „Doar om să fii…” cum spune Eda, învăţi şă înţelegi chemarea lui Dumnezeu şi să nu pierzi Calea căci „Tot ce lăsăm în urmă rămâne în zadar”. Împreună cu Bianca Moise gustăm din „Elixir” şi astfel vom şti că această iubire pentru literatură „va dăinui în sufletele noastre”. Cu toate acestea, Marion Manolescu, ne îndeamnă să ne înarmăm cu răbdare şi sfântă credinţă, pentru a fi oricând pregătiţi pentru „Viscolul vremii”. Prin ochii lui Nicolas Andronesco vedem chemarea: „Cuante de-nţeles/Voi aţi ales/ Drumul spre eternitate şi simţim „Împlinirea”. Şi „Împlinirea” găsirii lui Dumnezeu este evidenţiată de Cosmin Ştefănescu „În noi”: „şi astfel s-a ascuns Dumnezeu/în noi”. Şi are atâtea să ne spună: „Am atâtea să-ţi spun/dar versurile/se zbat captive/cu aripi de întuneric/în febra cuvântului nespus.” Să citim deci şi să îl descoperim căci doar aşa „Ferestre de lumină/ Se deschid către cuvânt”. Şi la finalul călătoriei ne întâlnim din nou cu gazda primitoare, dl. prof. Const. Miu.  Să gustăm un „Fruct de dor” şi să ascultăm „Murmur de gând” pentru a păstra în sufletul nostru „Lumina veşnic vie”. Şi ferestrele se închid iar povestea se termină. Sufletul rămâne fericit! Atât de fericit…

Acum, la final de călătorie, pot spune doar atât: Antologia Vitralii lirice este un cufăr preţios în care stau dornice de a fi descoperite talente incontestabile şi susţin întru totul afirmaţia finala a domnului Const. Miu din prefaţă: „Prin conţinutul său, prezenta antologie de versuri se vrea un veritabil izvor de adăpat aripa sufletului, mereu însetat de frumos”.

Reclame

Cel mai pribeag dintre călători

Mihaela BOTEZATU

 

Călătorii înrăiţi sunt ca şoaptele, se pierd în braţele gigantice ale lumii. La o bătaie a vântului, devin haotici, fără scop, fără escală…fără liman. Viaţa lor este ca o particulă de nisip purtată departe, pe fundul genunii. Nimic nu îi aduce înapoi sau îi ţine în loc. Viaţa pare să le fie dezordonată şi plină de incertitudini. Aici mănâncă, dincolo îşi adapă setea din gura unui izvor cu apă limpede, sub ramurile protectoare ale unui copac se odihnesc, pe iarba proaspătă şi frumos mirositoare şi apoi îşi continuă drumul.

Şi totuşi, nu toţi sunt eterni. Alţii îşi pierd drumul vieţii, alţii se sting de singurătate şi de umblet necontenit, alţii îşi găsesc adăposturi pe când alţii îşi formează familii si devin oameni aşezaţi, la casa lor.

Exista totuşi un călător fără seamăn, un călător ce rămâne pentru totdeauna pribeag. Se întâmplă adesea să aibă locuinţă şi totuşi rămâne călător. Îşi chinuieşte în asemenea hal gazda, încât îi nimiceşte sufletul şi o face să se prăpădească în numele lui.

Se instalează atunci când nimeni nici măcar nu se gândeşte. La început e palid şi iluzoriu. Uşor, uşor, se conturează şi apoi prinde culoare. El, locuieşte în sufletele oamenilor. Le soarbe roua fericirii şi asemenea unui foc aprig, usucă până şi ultima picătură de speranţă. Îşi decorează încăperea cu iluzii şi o umple de fantasme, rămâne singurul color, căci şterge orice pată de culoare din crenelul sufletului, seamănă în grădina lui sămânţa disperării şi aduce alinare prin amintire. Şi cu toate că este aducător de durere şi de suferinţă, nu poate fi exilat nicicând din ţara sufletului. Rămâne acolo veşnic pentru că mereu se găseşte câte o ocazie care să îi dea aripi, rost şi împlinire.

El, călătoreşte mereu acolo unde învaţă sufletul să tânjească. Colindă veşnic locurile dragi sau aducătoare de chin din trecutul gazdei sale, pentru a păstra amintirea, amintire ce îi dă lui posibilitatea să existe o eternitate.

El are multe locuinţe, mii de suflete. Este uzurpatorul sufletelor căci le goleşte de linişte şi fericire, luând el rolul conducerii şi schimbând modalităţile de guvernare. Domneşte în aceste regate, până când o raza de speranţă, poate, îl orbeşte, dar nu pleacă niciodată sau până când omul se ofileşte şi nu mai poate rezista în faţa suferinţei. Astfel chiriaşul pleacă şi îşi găseşte imediat o noua casă.

Exista un singur leac împotriva sa… Un singur antidot care îl pune la pământ şi totuşi îl păstrează în odăile inimii, pentru orice eventualitate. Elixirul binefăcător, este dragostea. Ea unge cărările sufletului cu miere şi chiar şi pe nelipsitul chiriaş îl îndulceşte şi îl face mai plăcut, mai dorit. Chiar dacă pribeagul călător îşi urmează în continuare traiectoriile, aducând amintirea în gândurile gazdei, reuşeşte totodată să picteze un zâmbet larg pe chip, căci amintirea se află sub sfânta oblăduire a dragostei şi gândurile toate sunt conduse către fiinţa iubită.

Aşadar, că aduce bine sau rău, zâmbete sau lacrimi, grindină sau ploaie roditoare, el nu pleacă niciodată din imperiul sufletului. Îşi extinde domnia şi peste cetăţile gândurilor. E cel mai pribeag dintre călători dar şi cel care are cele mai multe aşezăminte şi totuşi continuă să se avânte în vâltoare drumeţiilor.  E veşnic!

Se întrupează din negura trecutului, vieţuieşte sub stema amintirii şi dăinuie în timp ca un vindecător sau ca un barbar, căruia nu îi pasă că face rău.

E dorul, dorul care ne poartă paşii gândului şi ai inimii către cei ce ne lipsesc sau pur si simplu către obiceiurile şi lucrurile vremurilor de mult apuse. Dulce- amăruie este existenţa lui.

Tu, neînduplecatule, eşti veşnic în viaţa noastră. Tu, măreţule, eşti cel mai pribeag dintre călători!

DOR DE TINE, DOR DE MINE

Mihaela BOTEZATU

Eu nu voi s-ajung în rai,

Raiul tău mi-ajunge mie!

Sufletul dacă mi-l dai,

Pentru mine-i bucurie

 

Raiul meu îţi aparţine,
Tot ce-i rău, devine bine,
Când în suflet cuvântezi,
Dorul greu mi-l luminezi.

 

 

 

 

 

Dac-ar fi s-ajungi în rai,

Lângă mine tu să stai,

Să fii buna călăuză

Şi inspiratoare muză!

 

Dac-ar fi s-ajungi in rai,
Suflet bun, alături ai,
Fii lumina din Lumină,
Pe bolta de cer senină.

 

Ştiu că eşti lumina mea –

Luminoasă ca o stea.

Calea vieţii nu se pierde,

Căci e luminată-n verde.

 

Calea vieţii luminată,
Este dragostea mea toată
Sufletul mi-e martor sfânt,
Pentru dorul ce-l cuvânt!

 

Dorul tău e călător,

Dorul meu e până mor!

Şi mi-e dor de dor de tine,

Dorul ăsta-mi face bine!

 

De mi-i dorul călător,
Pribegit e până mor,
Căci mi-e dor de suflet sfânt,
Coborât pe ăst pământ!

 

Dorul tău, acum pribeag,

Mie-mi este foarte drag.

Şi să-mi fie-nsoţitor

În al inimii pridvor.

 

În pridvorul luminat,
De gând prin lume plecat,
Mi-este drag sufletul blând,
Privegheat de ochi bătând!

 

Când ochiul ţi se bate,

De e stângul sau e dreptul,

De iubire tu ai parte;

Ea îţi înfloreşte pieptul.

 

Pieptul de îmi înfloreşte,
Lângă mine te doreşte,
Viaţa mea de dor se-anină,
Pentru cel ce mă alină.

 

Alinare şi tu-mi eşti,

Dacă asta îţi doreşti.

Eşti bobocul meu de dor –

Asta îmi doresc de zor!

26 iunie 2012

ÎN COLŢ DE SUFLET

Mihaela BOTEZATU

Murmur de gând,

Mă fură plăpând,

E doru-mi fugar,

Prin lume hoinar.

 

 

 

 

 

 

 

 

Murmur de gând,

Profund lăcrimând,

În colţul de suflet,

Ca dulce descântec.

 

 

 

 

Murmur de gând,

Mi-aduce plângând,

Un zambet pe faţă,

Un dram de speranţă.

HOTAR DE SUFLET

în memoria lui Eminescu

Mihaela BOTEZATU

Cu mâna tremurândă şi ochii cald sclipind,

Cu gândurile toate, speranţe adunând,

Din suflet pentru suflet, desprind crâmpei de vis,

Şi îţi urez ca-n suflet să faci un paradis.

 

Să priveghezi hotarul de suflet cu iubire,

Şi să păstrezi acolo de mine amintire,

Căci sufletul meu este o gazdă primitoare,

Te poartă ca podoabă şi ca pe sfântul soare.

 

 

Pe-o aripă de dor, primită cu iubire,

Am regăsit speranţa şi dulcea fericire,

Şi pentru ca frumosul să îţi inunde chipul,

Cu sincere urări, îmbrac acuma stihul:

 

 

Fii  fericit, cu suflet veşnic june,

Adună-n viaţă doar gândurile bune,

Lumina de-adevăr, îţi fie alinare,

Şi mult’- afecţiune, de-aici, din depărtare.

Anarhia sufletului

Mihaela BOTEZATU

Mi-e sufletul pustiu în miez de noapte,

Tăcerea mă sfâşie în mii de bucăţele…

Colind nestingherit de gândurile coapte

E sufletu-mi închis în lanţuri şi curele.

 

E mult prea întuneric în noaptea efemeră

Şi nu mai văd lumina pe cerul vieţii mele…

Dar, totuşi, e în mine o forţă care speră

Că va fi de ajuns lumina dintru stele.

 

Şi mii de întrebări haotic mă atacă

Şi gându-mi obosit, nu ştie a răspunde…

Privirea ucigaşă de lacrimi mă dezbracă

Şi nu găsesc vechi zâmbet ce nemilos s-ascunde.

 

Cu pasul tremurat al gândului fugar,

Ajung din nou la poarta ce duce spre un  hău…

Şi-n colţ de vis pierdut, răsari tot solitar

Căci uşa cea închisă, e-a sufletului tău.

Reţetă pentru suflet

Mihaela BOTEZATU

PREMIUL I

la concursul literar ARIPI DE DOR,  ediţia a VII-a, 2012

Alegi cincizeci de grame de speranţă

Şi-aduni încă cincizeci de fericire,

Păstrează tot ce-i rau de bine la distanţă

Şi sufletu-ţi va cuvânta frumos iubire.

 

 

Zâmbeşte şaizeci de minute dintr-o oră

Şi şaizeci de secunde să ai timp să visezi,

Nu-ţi face existenţa o trecere frivolă,

Tratate de iubire, cu aur să semnezi.

 

 

Şi şapte zile dintr-o săpămâna,

Să fii înconjurat de toţi cei dragi

Şi cam treizeci de zile dintr-o lună,

Norocul după tine să-l atragi.

 

 

În colţ de suflet să stropeşti iubirea

În fiecare zi cu fapte bune…

În mugurul de gând tu află nemurirea,

Privirile să-ţi fie la schingiuiri, imune.

 

 

Iar paşii să te poarte pe căile prospere,

Cât timp din fusul vieţii mai împleteşti un fir,

Să nu priveşti cu milă fiinţe efemere,

Ci pune pe-a ta frunte al vieţii, sfântul mir.