Mihaela BOTEZATU – poezii

Iubire de o toamnă

 

A rugit frunza din pomi

Și zarea e încețoșată,

Au luat tot graurii lacomi,

E lumea tristă și înceată.

 

E sufletul golit de vise

Și totul e întors pe dos,

Planez spre brațele deschise

De chin, de dor obidios.

 

Mi-e sufletul mai ruginit

Și gândurile mai pustii,

Mă doare clipa ce-am trăit,

Mă tem că nu o să mai vii.

 

Mi-s gândurile mai fugare

Și nopțile parcă mai reci,

Mă doare depărtarea mare,

Când pe aici tu nu mai treci.

 

Mai cade-o frunză și zdrobită

Sub talpa unui trecător,

Ucide dorința-mi lovită

E liniște… Anost fior.

 

Mai cade-o lacrimă de rouă

Pe crizantema ofilită,

Iar calea se desparte-n două,

Iubirea asta-i abolită.

 

E frig și frunzele trosnesc

Sub pasul meu fugar în noapte,

Și zambetele se topesc,

Mi-e frig, mă încălezesc cu șoapte.

 

A rugit iubirea-n suflet

Și zarea e întunecată,

Un trecător în al tău umblet,

S-a dus iubirea ferecată.

 

Regina fluturilor albi

 

Bate la ușă cu mâna-i de gheață

Regina fluturilor albi,

Cu trupul spășit și rouă pe față,

Picioarele grele și umerii dalbi.

 

Vine să intre în țară, în case,

Cu haina ei densă de promoroacă,

Se uite la noi căci parcă ar coase,

Cojoacele-i grele cu vise și joacă.

 

Ar vrea să îi ia pe copii poznași

În brațele-i albe, să sufle cu ger,

Pe pârtia dragă la mocănaș,

Și totu-i minune pe pământ și în cer.

 

Iar noapte adună în case voinicii,

Năsucuri pictate în culori de rubin,

Și pun capul mic în poala bunicii,

Când soba îi atrage la somnul divin.

 

Cad gene-ostenite pe bolta sticloasă,

Când visele merg tot la bob, săniuță,

Și-afară, la geamuri, frumoasa Crăiasă,

Împarte fiorii prin fulgii de gheață.

Chemare

Mihaela BOTEZATU

Ochii tăi tresar închişi

Peste buzele crăpate

Şi cădem în ţărnă-nvinşi

Prea uscaţi de vechi păcate.

 

Cade lacrima amară

Brusc desprinsă de retină

Şi te văd ca odinioară

Cu privirea ta senină.

 

Mă cuprinzi în braţe dulci,

Evantai de vise rare

Şi pe pieptu-mi capu-ţi culci

Cu o mână pe spinare.

 

Apoi, degetele-ţi albe

Le-mpleteşti în părul meu…

Cerne timpul clipe dalbe

Printre ploi şi curcubeu…

 

Azi doar eu, aici rămasă

Fără stropi sau curcubeu,

Azi te chem să vii acasă,

Raiul sufletului meu.

 

Să-ţi cuprind gâtul iubit

Şi obrajii să-ţi sărut,

Să îţi pun de bun venit

Mir pe chipul tău de lut.

 

Şi să plâng la capul tău

Până când n-oi mai putea!

Să rămânem tu şi eu

Pân’ la cea din urmă stea.

 

Vino azi, te rog, la mine

Căci mi-e dor de şoapta ta!

Cine zilele-mi s-aline?

Cin’ să-mi lumineze noaptea?

 

Şi de n-ai să te întorci,

Sufletu-mi va fi mormânt,

Pustiit, de valagă-l storci

Făr-al firii legământ.

 

Te-ai legat pe veci de mine

Când în ochi tu m-ai privit;

Chem, deci, ochii-ţi să m-aline,

Astăzi, chiar la asfinţit.

Ai dimineţii oaspeţi

Mihaela BOTEZATU

Stropii negri de lumină cad din bolta infinită

Iar o mână aurie se-mpleteşte cu ’nalt cerul,

Cade pleoapa ta, Fecioară, peste firea gârbovită

Când împarţi magia ta peste om, el, efemerul.

 

Si-ţi cobori privirea blândă pe colinele sihastre

Şi despici cortina deasă înmuiată în tăciune

Ca să luminezi tu visul ca prin zările albastre,

Noaptea ta devine zi sub cereasca ta minune.

 

Vino, tu, iubită dragă şi în visu-mi chinuit,

Dă-mi o pulbere-aurie să prind ziua negreşit,

Te strecoară în odaia gândului meu adormit

Şi dă-mi cugetul în noapte, fă-mă martoru-ţi smerit!

 

Să ma nasc noaptea cu tine, când cerul îneci în aur

Şi s-ascult povestea-ţi dulce până crapă muguri proaspeţi

Să vestească dimineaţa îmbrăcată-n flori de laur

Iar eu sa rămân cu tine, noi, ai dimineţii oaspeţi.

Ninge

Mihaela BOTEZATU

Ninge… Ninge peste inima mea,

Cu fulgi prea grei, săraţi şi plini de dor,

Mai lasă-mi un viscol din partea ta,

Mai dă-mi o ninsoare ca apoi să mor!

 

Ninge… Mă dor pleoapele pline de gheaţă

Şi inima tremură de durere prea rece,

Mai dă-mi un fulg cu albă speranţă,

Mai dă-mi omăt, amarul să-nece.

 

Ninge… Ninge peste capul meu plecat

Şi orele trec sub imense troiene de dor,

Mai dă-mi o lacrimă de gheaţă şi-un oftat

Să simt atât de dulce recele-ţi amor!

 

Ia-mă în braţele tale ninse cu iubire

Şi-mbracă-mi buzele cu sloiuri de gheaţă,

Pune-mi fulgi pe gene să am ca amintire,

Doar chipul tău când voi fi-ncetat din viaţă.

 

Şi-apoi să vii să mă topesc sub gheaţa ta,

Să mă unesc încet cu zarea albă şi cu gerul greu,

Să simt iubirea ta, să-mi curgă lacrima

Şi tu să mori cu mine când Soarele e zeu.

 

Să ne topim uitând de amărăciunea clipei,

Îmbrăţişaţi, uniţi în frigul infernal,

Când gheaţa e-n palatul de netopit al sticlei,

Când totul e uitare, când totu-i ideal!

Catedrala inimii

Mihaela BOTEZATU

Catedrala inimii

Stă ofrande sa îi pui,

Prospeţimea lacrimii,

Te aşteaptă să revii.

 

Te-am visat şi astă seara,

Cum umblai cu pas domol,

Te-am văzut ca prima oară

Prin al gândului viscol.

 

Căutai culori şi foi,

Să pictezi un zâmbet nou,

Ca să observi mai apoi,

N-ai chip, nimic al tău!

 

Erai umbră efemeră

Şi în beznă, pieitoare

Şi-ai văzut ca o himeră,

Soarta-ţi cea amăgitoare.

 

Da, iubite, te-am visat

Şi-am visat că mă visai,

Dar când zorii m-au aflat,

Ai plecat, n-ai vrut să stai!

 

Catedrala inimii

Stă ofrande să îi pui,

Sărătura lacrimii,

Tot te-aşteaptă să revii!

Balada dorului

Mihaela BOTEZATU

Vântul suflă cu putere,

Surpă tot în calea lui…

Rău e Doamne, frig, durere,

Rup tăcerea dorului.

 

El colindă şi vorbeşte,

Caută ce a pierdut,

Şi pe drum mereu primeşte,

Lacrimi de la început.

 

Îi cad pletele tot negre,

Pe cărări tot mai pustii,

Îmbracă straie funebre,

Zi de zi mai pământii.

 

Uită apoi, îndoliat,

Lacrimi de la început,

Căci speranţa ce-a aflat,

Se uscase de demult.

 

Au rămas petale moarte,

Genuncheate tot mai mult,

Greu pământul să îl poarte,

Tot pe pieptul lor cel mut.

 

A rămas dorul sihastru,

Fără ochi care să vadă,

Nu mai are cer albastru

Căci lumina stă să cadă.

 

Se întoarce în trecut

Ca să mai zâmbeasc-odată

Iar apoi rămâne mut,

Fără a plânge să mai poată.

 

Se usucă şi se pierde,

În pământul cel hapsân,

Nu mai vede câmpul verde,

Este în al morţii sân.

 

Mai gustă aer odată

Să-i fie amintire vie,

Încearcă fără ca să poată,

Cu ghearele să se mai ţie.

 

Şi lasă urme-n calea lui

Dar este dus către abis,

Prizonier destinului,

În lupta sa este învins.

 

Rămâne golul pe pământ

Căci dorul a murit, pustiu,

Nu e privire sau cuvânt,

S-a dus lumina celui viu.

noi creaţii semnate de Mihaela BOTEZATU

Rea voinţă

 

 

Despre noi, am spune multe,

Despre alţii, tot aşa

Iar cei ce vor să ne-asculte,

Ar adăuga ceva:

 

„Uite cum arată doamna,

Uite domnul, ce privire!

Pleacă la munte doar toamna,

Uite, el n-are simţire!”

 

Spune gura bat-o vina,

Tot ce vede sau ce vrea.

Judecă trântoru’-albina

Că face doar treabă rea.

 

Râde ciob de oală spartă

Şi cel astupat de vină;

Milă mi-e de-astfel de soartă,

Scoate-i, Doamne, la lumină!

 

Dă-le grăunte de rouă

Să le ude sufletul

Iar de am greşit, şi nouă

Ne-ntăreşte cugetul!

 

 

Omul de azi

 

Strânge omul ca furnica

Tot ce prinde-n calea lui,

Strânge dar nu ia nimica

Înaintea Domnului.

 

Vrea de toate cât trăieşte,

Uită semeni să ajute,

Vrea să trăiască regeşte,

Uită răul să-l înfrunte…

 

Cade pradă bogăţiei,

Celor rele şi murdare

Şi din cauza mândriei,

Uită vituţi astăzi rare.

 

Păcătos mai este omul

Şi când suflă şi când tace!

De viermi este mâncat pomul

De îi laşi să îl atace.

 

Privirea nu-i mai străluce,

Lacrima nu-i e curată.

Alinare nu aduce

Nici la mamă, nici la tată.

 

Vrea doar să mănânce bine

Şi să fie „respectat”,

Plânge de-ale lui suspine

Ca s-ajungă reputat.

 

Spune c-a muncit în viaţă

Doar ca să aibă renume

Şi n-a gasit el dulceaţă

Nici la cel ce-i poartă nume.

 

Şi-a uitat copilul său

Şi familia întreagă,

A uitat de Dumnezeu

Şi pe căi drepte să meargă.

 

El este omul de azi,

Un model întruchipat;

La el vezi cum să decazi,

De la Domnul, Împărat.

 

Luptă, omule şi-nvaţă

Să fii drept şi cu credinţă!

Caută s-atingi în viaţă

Mântuirea prin credinţă!

 

Sufletul copilului

Glasul dulce-ntruchipat

Al copilăriei mele,

Ochiu’-ncet mi l-a-mbrăcat

Cu lumina dintru stele.

 

Iar visez la tot ce-a fost,

Tot ce astăzi nu mai este,

Caut tot un dulce rost,

Caut file de poveste…

 

Şi mă văd din nou umblând

Pe potecile de vise,

Mii de gânduri adunând

Printre genele deschise.

 

Mă văd culegând iar rouă

Din ai mamei ochi luceferi,

Care ne dădeau doar nouă,

Mângâieri fine de nuferi.

 

Văd copiii cum aleargă

Pe maidanul ca de basm

Şi refuză să mai meargă

Şi se-avântă ca-ntr-un spasm.

 

Văd un zbor de rândunele

Spre albastru infinit

Şi-aş zbura şi eu cu ele

Să mă-ntorc de-unde-am venit.

 

Vreau ca ochiu-mi să cuprindă

Iar pudoarea inocenţei,

Vreau privirea să-mi surprindă

Sensul plin al abundenţei.

 

De a fi din nou copil,

Reunit mereu cu mitul

De-a vedea un infantil

Cum atinge inifinitul.

 

Astăzii oare mai sunt eu ?

Dar avem acelaşi soare,

Îns-aş vrea s-ating din nou

Raza-i tânără, frumoasă.

 

Sâmburii i-a pus în mine

Şi-am vâslit până la mal ;

Însă, azi aş vrea prin tine

Să mă prind din nou de val.

 

Tu, copile, ia o barcă

Şi mă prinde-n vals cu tine,

Să clipim apoi de parcă

Eu sunt tu şi tu prin mine.

 

Dă-mi o şansă, vreau să fiu

Călătorul mic al lumii,

Lasă-mi sufletul pustiu

Să ating gura genunii.

 

Vreau să urc din nou spre cer

Şi să cred în voia lui ;

Deci, mai vreau acum stigher,

Sufletul copilului.

 

 

Lumină din lumină şi suflet pentru suflet

Mihaela BOTEZATU

Dintr-un fascicul de lumină, domnul profesor doctor Const. Miu, a adus în inimile noastre o dimineaţă. Roua a cules-o de pe gingaşe petale de flori şi de pe poalele smerite ale munţilor. Florile şi munţii? Tinerele condeie. E adevărat. Acum vă veţi întreba probabil de ce am spus doar „tinerele condeie”. Fără să ezit vă voi răspunde: Sufletele frumoase rămân veşnic tinere iar în paginile volumului Vitralii lirice , se ascund sufletele noastre colorate şi dornice de frumos, mereu curioase, mereu vrăjite de minunile vieţii, gata să se deschidă si să picteze pe foaie gândurile coapte.

Trebuie să fim conştienţi de importanţa, frumuseţea şi sensibilitatea prezentului volum. În prefaţa frumos intitulată, „Izvor de adăpat aripa sufletului”, dl. prof. dr. Const. Miu îşi exprimă clar intenţia şi speranţa, dar mai ales încrederea în talentul celor publicaţi în antologie: „Autorii antologaţi în prezentul volum sunt certe valori, truditori întru cuget şi simţire românească.”

Colindând antologia pagină cu pagină, am ajuns la aceeaşi concluzie: Talentul domneşte ahtiat în fiinţa colaboratorilor revistei Metamorfoze, care rămân fideli artei frumoase, sensibile, deloc uşoară a scrisului. Astfel, şi în cea de-a treia antologie a colaboratorilor, intitulată „Aripi de dor”, în prefaţa realizată de dl. profesor dr. Const. Miu, „Prin alţii, prin sine!”,putem observa din nou încrederea dumnealui în „echipa” de scriitori pe care o conduce pe drumul luminos al gloriei: „Într-o lume supusă volens-nolens globalizării şi tributară mercantilismului, redacţia revistei Metamorfoze şi-a propus să rămână fidelă crezului său spiritual – promovarea valorilor autentice locale şi din ţară.” De remarcat este faptul că în actualul volum, Vitralii lirice, talentul şi dorinţa de slujire a condeiului, depăşesc graniţele tării, chiar ale continentului, cu dl. dr. Nicolas Andronesco.

Dintre colaboratorii fideli redacţiei, care au fost deci publicaţi în ambele antologii, îi putem aminti pe următorii: Carmen Radu, Cristina Gaţachiu, Cosmin Ştefănescu, Marion Manolescu şi bineînţeles dl. Const. Miu.

Volumul Vitralii lirice aduce cu sine atât creatori noi cât şi pe cei familiarizaţi deja cu paginile antologiei, care conform domnului Const. Miu, constituie un răspuns la crezul spiritual de care se amintea în „Aripi de dor”. „ Faptul acesta (ajutarea unor tineri de a-şi publica lucrările într-un volum propriu) dovedeşte nu numai că în paginile revistei Metamorfoze sunt certe valori spirituale, ci mai ales că a dat roade crezul nostru cultural şi literar”.

Analizând cu ochii minţii şi gustând cu buzele inimii fiecare vers din antologie, aş putea să concep prezentul volum ca pe o calătorie magică. Intrăm în templul sufletului şi ieşim la realitate prin feresterele frumos redate pe cea de-a patra copertă. Aşadar, Ramona Manolescu a pictat „Iluzia” şi în suflet s-a făcut „Primăvara”, „după ploaia de stele”. Carmen Radu ne-a trimis „Scrisoare”. Iată că se răspunde la întrebare: „destinatar sau expeditor?”: Mă simt un destinatar fericit. Cristina Gaţachiu , darnică fiind, ne plimbă prin frumoasa „Bucovina” iar apoi ne readuce cu gândul hoinar în „Vară de sticlă”.  Subsemnata, Mihaela Botezatu, a pornit la drum gândindu-se la delicii culinare. Dl. Const. Miu m-a anunţat telefonic faptul că urmează să primesc prin poştă o carte de bucate. „M-a avertizat” asupra faptului că îl voi vedea cu şort, asemenea unui bucătar. Marea mi-a fost mirare când am descoperit cufărul cu minuni, prezenta antologie. Am primit deci reţetă pentru suflet. În semn de mulţumire, permiteţi-mi să vă închin şi eu o „Rugăciune” pentru ca Domnul Dumnezeu să aibă veşnic sufletele dumneavoastră frumoase în grijă.

Şi să pornim din nou la drum cu talentata Cristina Ilea, în „Veneţia”, în dulce „Amurg”. Şi ne pierdem cu Mariana Mazalu, „Azi (când) este o nouă zi tomnatică” în „Labirint” de versuri dulci. Înnotăm cu fervoare într-un „Ocean de vise” pentru ca mai apoi să depănăm „Amintiri”. Hulya Curtamet  „se metamorfozează într-o zână splendidă” a versului şi ne aminteşte de „Inocenţa” poetului ale cărui „Gânduri măiestre/Zboară spre cer”. Mai departe, Ema Bratu ne pune pe coardele sensibile ale sufletului o „Romanţă” dulce care „prevesteşte sfârşitul de la început”. Florin Matyas ne aduce în vremuri nostalgice, de mult apuse, să ascultăm cu luare aminte „Discursul lui Vlad Ţepeş către oştenii săi”. Să fim şi noi oştenii vajnici ai armatei de versuri din inimile noastre şi să ascultăm ruga lui Alin Constantin Stancu: „Ţie, Doamne, îţi încredinţez/ Al meu suflet încătuşat/ Cu lanţurile păcatului”. Ajungem cu Alexandru Bişag la „Biserica de lângă drum” pentru a-I spune Domnului că suntem „visători de vise” şi dorim a-L urma pretutindeni, pentru a-I mulţumi pentru harul său divin revărsat asupra-ne, căci, „Doar om să fii…” cum spune Eda, învăţi şă înţelegi chemarea lui Dumnezeu şi să nu pierzi Calea căci „Tot ce lăsăm în urmă rămâne în zadar”. Împreună cu Bianca Moise gustăm din „Elixir” şi astfel vom şti că această iubire pentru literatură „va dăinui în sufletele noastre”. Cu toate acestea, Marion Manolescu, ne îndeamnă să ne înarmăm cu răbdare şi sfântă credinţă, pentru a fi oricând pregătiţi pentru „Viscolul vremii”. Prin ochii lui Nicolas Andronesco vedem chemarea: „Cuante de-nţeles/Voi aţi ales/ Drumul spre eternitate”  şi simţim „Împlinirea”. Şi „Împlinirea” găsirii lui Dumnezeu este evidenţiată de Cosmin Ştefănescu „În noi”: „şi astfel s-a ascuns Dumnezeu/în noi”. Şi are atâtea să ne spună: „Am atâtea să-ţi spun/dar versurile/se zbat captive/cu aripi de întuneric/în febra cuvântului nespus.” Să citim deci şi să îl descoperim căci doar aşa „Ferestre de lumină/ Se deschid către cuvânt”. Şi la finalul călătoriei ne întâlnim din nou cu gazda primitoare, dl. prof. Const. Miu.  Să gustăm un „Fruct de dor” şi să ascultăm „Murmur de gând” pentru a păstra în sufletul nostru „Lumina veşnic vie”. Şi ferestrele se închid iar povestea se termină. Sufletul rămâne fericit! Atât de fericit…

Acum, la final de călătorie, pot spune doar atât: Antologia Vitralii lirice este un cufăr preţios în care stau dornice de a fi descoperite talente incontestabile şi susţin întru totul afirmaţia finala a domnului Const. Miu din prefaţă: „Prin conţinutul său, prezenta antologie de versuri se vrea un veritabil izvor de adăpat aripa sufletului, mereu însetat de frumos”.

Cel mai pribeag dintre călători

Mihaela BOTEZATU

 

Călătorii înrăiţi sunt ca şoaptele, se pierd în braţele gigantice ale lumii. La o bătaie a vântului, devin haotici, fără scop, fără escală…fără liman. Viaţa lor este ca o particulă de nisip purtată departe, pe fundul genunii. Nimic nu îi aduce înapoi sau îi ţine în loc. Viaţa pare să le fie dezordonată şi plină de incertitudini. Aici mănâncă, dincolo îşi adapă setea din gura unui izvor cu apă limpede, sub ramurile protectoare ale unui copac se odihnesc, pe iarba proaspătă şi frumos mirositoare şi apoi îşi continuă drumul.

Şi totuşi, nu toţi sunt eterni. Alţii îşi pierd drumul vieţii, alţii se sting de singurătate şi de umblet necontenit, alţii îşi găsesc adăposturi pe când alţii îşi formează familii si devin oameni aşezaţi, la casa lor.

Exista totuşi un călător fără seamăn, un călător ce rămâne pentru totdeauna pribeag. Se întâmplă adesea să aibă locuinţă şi totuşi rămâne călător. Îşi chinuieşte în asemenea hal gazda, încât îi nimiceşte sufletul şi o face să se prăpădească în numele lui.

Se instalează atunci când nimeni nici măcar nu se gândeşte. La început e palid şi iluzoriu. Uşor, uşor, se conturează şi apoi prinde culoare. El, locuieşte în sufletele oamenilor. Le soarbe roua fericirii şi asemenea unui foc aprig, usucă până şi ultima picătură de speranţă. Îşi decorează încăperea cu iluzii şi o umple de fantasme, rămâne singurul color, căci şterge orice pată de culoare din crenelul sufletului, seamănă în grădina lui sămânţa disperării şi aduce alinare prin amintire. Şi cu toate că este aducător de durere şi de suferinţă, nu poate fi exilat nicicând din ţara sufletului. Rămâne acolo veşnic pentru că mereu se găseşte câte o ocazie care să îi dea aripi, rost şi împlinire.

El, călătoreşte mereu acolo unde învaţă sufletul să tânjească. Colindă veşnic locurile dragi sau aducătoare de chin din trecutul gazdei sale, pentru a păstra amintirea, amintire ce îi dă lui posibilitatea să existe o eternitate.

El are multe locuinţe, mii de suflete. Este uzurpatorul sufletelor căci le goleşte de linişte şi fericire, luând el rolul conducerii şi schimbând modalităţile de guvernare. Domneşte în aceste regate, până când o raza de speranţă, poate, îl orbeşte, dar nu pleacă niciodată sau până când omul se ofileşte şi nu mai poate rezista în faţa suferinţei. Astfel chiriaşul pleacă şi îşi găseşte imediat o noua casă.

Exista un singur leac împotriva sa… Un singur antidot care îl pune la pământ şi totuşi îl păstrează în odăile inimii, pentru orice eventualitate. Elixirul binefăcător, este dragostea. Ea unge cărările sufletului cu miere şi chiar şi pe nelipsitul chiriaş îl îndulceşte şi îl face mai plăcut, mai dorit. Chiar dacă pribeagul călător îşi urmează în continuare traiectoriile, aducând amintirea în gândurile gazdei, reuşeşte totodată să picteze un zâmbet larg pe chip, căci amintirea se află sub sfânta oblăduire a dragostei şi gândurile toate sunt conduse către fiinţa iubită.

Aşadar, că aduce bine sau rău, zâmbete sau lacrimi, grindină sau ploaie roditoare, el nu pleacă niciodată din imperiul sufletului. Îşi extinde domnia şi peste cetăţile gândurilor. E cel mai pribeag dintre călători dar şi cel care are cele mai multe aşezăminte şi totuşi continuă să se avânte în vâltoare drumeţiilor.  E veşnic!

Se întrupează din negura trecutului, vieţuieşte sub stema amintirii şi dăinuie în timp ca un vindecător sau ca un barbar, căruia nu îi pasă că face rău.

E dorul, dorul care ne poartă paşii gândului şi ai inimii către cei ce ne lipsesc sau pur si simplu către obiceiurile şi lucrurile vremurilor de mult apuse. Dulce- amăruie este existenţa lui.

Tu, neînduplecatule, eşti veşnic în viaţa noastră. Tu, măreţule, eşti cel mai pribeag dintre călători!

DOR DE TINE, DOR DE MINE

Mihaela BOTEZATU

Eu nu voi s-ajung în rai,

Raiul tău mi-ajunge mie!

Sufletul dacă mi-l dai,

Pentru mine-i bucurie

 

Raiul meu îţi aparţine,
Tot ce-i rău, devine bine,
Când în suflet cuvântezi,
Dorul greu mi-l luminezi.

 

 

 

 

 

Dac-ar fi s-ajungi în rai,

Lângă mine tu să stai,

Să fii buna călăuză

Şi inspiratoare muză!

 

Dac-ar fi s-ajungi in rai,
Suflet bun, alături ai,
Fii lumina din Lumină,
Pe bolta de cer senină.

 

Ştiu că eşti lumina mea –

Luminoasă ca o stea.

Calea vieţii nu se pierde,

Căci e luminată-n verde.

 

Calea vieţii luminată,
Este dragostea mea toată
Sufletul mi-e martor sfânt,
Pentru dorul ce-l cuvânt!

 

Dorul tău e călător,

Dorul meu e până mor!

Şi mi-e dor de dor de tine,

Dorul ăsta-mi face bine!

 

De mi-i dorul călător,
Pribegit e până mor,
Căci mi-e dor de suflet sfânt,
Coborât pe ăst pământ!

 

Dorul tău, acum pribeag,

Mie-mi este foarte drag.

Şi să-mi fie-nsoţitor

În al inimii pridvor.

 

În pridvorul luminat,
De gând prin lume plecat,
Mi-este drag sufletul blând,
Privegheat de ochi bătând!

 

Când ochiul ţi se bate,

De e stângul sau e dreptul,

De iubire tu ai parte;

Ea îţi înfloreşte pieptul.

 

Pieptul de îmi înfloreşte,
Lângă mine te doreşte,
Viaţa mea de dor se-anină,
Pentru cel ce mă alină.

 

Alinare şi tu-mi eşti,

Dacă asta îţi doreşti.

Eşti bobocul meu de dor –

Asta îmi doresc de zor!

26 iunie 2012