Mihaela BOTEZATU – poezii

Iubire de o toamnă

 

A rugit frunza din pomi

Și zarea e încețoșată,

Au luat tot graurii lacomi,

E lumea tristă și înceată.

 

E sufletul golit de vise

Și totul e întors pe dos,

Planez spre brațele deschise

De chin, de dor obidios.

 

Mi-e sufletul mai ruginit

Și gândurile mai pustii,

Mă doare clipa ce-am trăit,

Mă tem că nu o să mai vii.

 

Mi-s gândurile mai fugare

Și nopțile parcă mai reci,

Mă doare depărtarea mare,

Când pe aici tu nu mai treci.

 

Mai cade-o frunză și zdrobită

Sub talpa unui trecător,

Ucide dorința-mi lovită

E liniște… Anost fior.

 

Mai cade-o lacrimă de rouă

Pe crizantema ofilită,

Iar calea se desparte-n două,

Iubirea asta-i abolită.

 

E frig și frunzele trosnesc

Sub pasul meu fugar în noapte,

Și zambetele se topesc,

Mi-e frig, mă încălezesc cu șoapte.

 

A rugit iubirea-n suflet

Și zarea e întunecată,

Un trecător în al tău umblet,

S-a dus iubirea ferecată.

 

Regina fluturilor albi

 

Bate la ușă cu mâna-i de gheață

Regina fluturilor albi,

Cu trupul spășit și rouă pe față,

Picioarele grele și umerii dalbi.

 

Vine să intre în țară, în case,

Cu haina ei densă de promoroacă,

Se uite la noi căci parcă ar coase,

Cojoacele-i grele cu vise și joacă.

 

Ar vrea să îi ia pe copii poznași

În brațele-i albe, să sufle cu ger,

Pe pârtia dragă la mocănaș,

Și totu-i minune pe pământ și în cer.

 

Iar noapte adună în case voinicii,

Năsucuri pictate în culori de rubin,

Și pun capul mic în poala bunicii,

Când soba îi atrage la somnul divin.

 

Cad gene-ostenite pe bolta sticloasă,

Când visele merg tot la bob, săniuță,

Și-afară, la geamuri, frumoasa Crăiasă,

Împarte fiorii prin fulgii de gheață.

Reclame

Chemare

Mihaela BOTEZATU

Ochii tăi tresar închişi

Peste buzele crăpate

Şi cădem în ţărnă-nvinşi

Prea uscaţi de vechi păcate.

 

Cade lacrima amară

Brusc desprinsă de retină

Şi te văd ca odinioară

Cu privirea ta senină.

 

Mă cuprinzi în braţe dulci,

Evantai de vise rare

Şi pe pieptu-mi capu-ţi culci

Cu o mână pe spinare.

 

Apoi, degetele-ţi albe

Le-mpleteşti în părul meu…

Cerne timpul clipe dalbe

Printre ploi şi curcubeu…

 

Azi doar eu, aici rămasă

Fără stropi sau curcubeu,

Azi te chem să vii acasă,

Raiul sufletului meu.

 

Să-ţi cuprind gâtul iubit

Şi obrajii să-ţi sărut,

Să îţi pun de bun venit

Mir pe chipul tău de lut.

 

Şi să plâng la capul tău

Până când n-oi mai putea!

Să rămânem tu şi eu

Pân’ la cea din urmă stea.

 

Vino azi, te rog, la mine

Căci mi-e dor de şoapta ta!

Cine zilele-mi s-aline?

Cin’ să-mi lumineze noaptea?

 

Şi de n-ai să te întorci,

Sufletu-mi va fi mormânt,

Pustiit, de valagă-l storci

Făr-al firii legământ.

 

Te-ai legat pe veci de mine

Când în ochi tu m-ai privit;

Chem, deci, ochii-ţi să m-aline,

Astăzi, chiar la asfinţit.

Ai dimineţii oaspeţi

Mihaela BOTEZATU

Stropii negri de lumină cad din bolta infinită

Iar o mână aurie se-mpleteşte cu ’nalt cerul,

Cade pleoapa ta, Fecioară, peste firea gârbovită

Când împarţi magia ta peste om, el, efemerul.

 

Si-ţi cobori privirea blândă pe colinele sihastre

Şi despici cortina deasă înmuiată în tăciune

Ca să luminezi tu visul ca prin zările albastre,

Noaptea ta devine zi sub cereasca ta minune.

 

Vino, tu, iubită dragă şi în visu-mi chinuit,

Dă-mi o pulbere-aurie să prind ziua negreşit,

Te strecoară în odaia gândului meu adormit

Şi dă-mi cugetul în noapte, fă-mă martoru-ţi smerit!

 

Să ma nasc noaptea cu tine, când cerul îneci în aur

Şi s-ascult povestea-ţi dulce până crapă muguri proaspeţi

Să vestească dimineaţa îmbrăcată-n flori de laur

Iar eu sa rămân cu tine, noi, ai dimineţii oaspeţi.

Ninge

Mihaela BOTEZATU

Ninge… Ninge peste inima mea,

Cu fulgi prea grei, săraţi şi plini de dor,

Mai lasă-mi un viscol din partea ta,

Mai dă-mi o ninsoare ca apoi să mor!

 

Ninge… Mă dor pleoapele pline de gheaţă

Şi inima tremură de durere prea rece,

Mai dă-mi un fulg cu albă speranţă,

Mai dă-mi omăt, amarul să-nece.

 

Ninge… Ninge peste capul meu plecat

Şi orele trec sub imense troiene de dor,

Mai dă-mi o lacrimă de gheaţă şi-un oftat

Să simt atât de dulce recele-ţi amor!

 

Ia-mă în braţele tale ninse cu iubire

Şi-mbracă-mi buzele cu sloiuri de gheaţă,

Pune-mi fulgi pe gene să am ca amintire,

Doar chipul tău când voi fi-ncetat din viaţă.

 

Şi-apoi să vii să mă topesc sub gheaţa ta,

Să mă unesc încet cu zarea albă şi cu gerul greu,

Să simt iubirea ta, să-mi curgă lacrima

Şi tu să mori cu mine când Soarele e zeu.

 

Să ne topim uitând de amărăciunea clipei,

Îmbrăţişaţi, uniţi în frigul infernal,

Când gheaţa e-n palatul de netopit al sticlei,

Când totul e uitare, când totu-i ideal!

Catedrala inimii

Mihaela BOTEZATU

Catedrala inimii

Stă ofrande sa îi pui,

Prospeţimea lacrimii,

Te aşteaptă să revii.

 

Te-am visat şi astă seara,

Cum umblai cu pas domol,

Te-am văzut ca prima oară

Prin al gândului viscol.

 

Căutai culori şi foi,

Să pictezi un zâmbet nou,

Ca să observi mai apoi,

N-ai chip, nimic al tău!

 

Erai umbră efemeră

Şi în beznă, pieitoare

Şi-ai văzut ca o himeră,

Soarta-ţi cea amăgitoare.

 

Da, iubite, te-am visat

Şi-am visat că mă visai,

Dar când zorii m-au aflat,

Ai plecat, n-ai vrut să stai!

 

Catedrala inimii

Stă ofrande să îi pui,

Sărătura lacrimii,

Tot te-aşteaptă să revii!

Balada dorului

Mihaela BOTEZATU

Vântul suflă cu putere,

Surpă tot în calea lui…

Rău e Doamne, frig, durere,

Rup tăcerea dorului.

 

El colindă şi vorbeşte,

Caută ce a pierdut,

Şi pe drum mereu primeşte,

Lacrimi de la început.

 

Îi cad pletele tot negre,

Pe cărări tot mai pustii,

Îmbracă straie funebre,

Zi de zi mai pământii.

 

Uită apoi, îndoliat,

Lacrimi de la început,

Căci speranţa ce-a aflat,

Se uscase de demult.

 

Au rămas petale moarte,

Genuncheate tot mai mult,

Greu pământul să îl poarte,

Tot pe pieptul lor cel mut.

 

A rămas dorul sihastru,

Fără ochi care să vadă,

Nu mai are cer albastru

Căci lumina stă să cadă.

 

Se întoarce în trecut

Ca să mai zâmbeasc-odată

Iar apoi rămâne mut,

Fără a plânge să mai poată.

 

Se usucă şi se pierde,

În pământul cel hapsân,

Nu mai vede câmpul verde,

Este în al morţii sân.

 

Mai gustă aer odată

Să-i fie amintire vie,

Încearcă fără ca să poată,

Cu ghearele să se mai ţie.

 

Şi lasă urme-n calea lui

Dar este dus către abis,

Prizonier destinului,

În lupta sa este învins.

 

Rămâne golul pe pământ

Căci dorul a murit, pustiu,

Nu e privire sau cuvânt,

S-a dus lumina celui viu.

noi creaţii semnate de Mihaela BOTEZATU

Rea voinţă

 

 

Despre noi, am spune multe,

Despre alţii, tot aşa

Iar cei ce vor să ne-asculte,

Ar adăuga ceva:

 

„Uite cum arată doamna,

Uite domnul, ce privire!

Pleacă la munte doar toamna,

Uite, el n-are simţire!”

 

Spune gura bat-o vina,

Tot ce vede sau ce vrea.

Judecă trântoru’-albina

Că face doar treabă rea.

 

Râde ciob de oală spartă

Şi cel astupat de vină;

Milă mi-e de-astfel de soartă,

Scoate-i, Doamne, la lumină!

 

Dă-le grăunte de rouă

Să le ude sufletul

Iar de am greşit, şi nouă

Ne-ntăreşte cugetul!

 

 

Omul de azi

 

Strânge omul ca furnica

Tot ce prinde-n calea lui,

Strânge dar nu ia nimica

Înaintea Domnului.

 

Vrea de toate cât trăieşte,

Uită semeni să ajute,

Vrea să trăiască regeşte,

Uită răul să-l înfrunte…

 

Cade pradă bogăţiei,

Celor rele şi murdare

Şi din cauza mândriei,

Uită vituţi astăzi rare.

 

Păcătos mai este omul

Şi când suflă şi când tace!

De viermi este mâncat pomul

De îi laşi să îl atace.

 

Privirea nu-i mai străluce,

Lacrima nu-i e curată.

Alinare nu aduce

Nici la mamă, nici la tată.

 

Vrea doar să mănânce bine

Şi să fie „respectat”,

Plânge de-ale lui suspine

Ca s-ajungă reputat.

 

Spune c-a muncit în viaţă

Doar ca să aibă renume

Şi n-a gasit el dulceaţă

Nici la cel ce-i poartă nume.

 

Şi-a uitat copilul său

Şi familia întreagă,

A uitat de Dumnezeu

Şi pe căi drepte să meargă.

 

El este omul de azi,

Un model întruchipat;

La el vezi cum să decazi,

De la Domnul, Împărat.

 

Luptă, omule şi-nvaţă

Să fii drept şi cu credinţă!

Caută s-atingi în viaţă

Mântuirea prin credinţă!

 

Sufletul copilului

Glasul dulce-ntruchipat

Al copilăriei mele,

Ochiu’-ncet mi l-a-mbrăcat

Cu lumina dintru stele.

 

Iar visez la tot ce-a fost,

Tot ce astăzi nu mai este,

Caut tot un dulce rost,

Caut file de poveste…

 

Şi mă văd din nou umblând

Pe potecile de vise,

Mii de gânduri adunând

Printre genele deschise.

 

Mă văd culegând iar rouă

Din ai mamei ochi luceferi,

Care ne dădeau doar nouă,

Mângâieri fine de nuferi.

 

Văd copiii cum aleargă

Pe maidanul ca de basm

Şi refuză să mai meargă

Şi se-avântă ca-ntr-un spasm.

 

Văd un zbor de rândunele

Spre albastru infinit

Şi-aş zbura şi eu cu ele

Să mă-ntorc de-unde-am venit.

 

Vreau ca ochiu-mi să cuprindă

Iar pudoarea inocenţei,

Vreau privirea să-mi surprindă

Sensul plin al abundenţei.

 

De a fi din nou copil,

Reunit mereu cu mitul

De-a vedea un infantil

Cum atinge inifinitul.

 

Astăzii oare mai sunt eu ?

Dar avem acelaşi soare,

Îns-aş vrea s-ating din nou

Raza-i tânără, frumoasă.

 

Sâmburii i-a pus în mine

Şi-am vâslit până la mal ;

Însă, azi aş vrea prin tine

Să mă prind din nou de val.

 

Tu, copile, ia o barcă

Şi mă prinde-n vals cu tine,

Să clipim apoi de parcă

Eu sunt tu şi tu prin mine.

 

Dă-mi o şansă, vreau să fiu

Călătorul mic al lumii,

Lasă-mi sufletul pustiu

Să ating gura genunii.

 

Vreau să urc din nou spre cer

Şi să cred în voia lui ;

Deci, mai vreau acum stigher,

Sufletul copilului.