Menestrel al erosului – METAMORFOZE

de prof. dr. Const. MIU

E îndeobşte ştiut că poezia lui George Ţărnea e una cantabilă, poetul fiind un veritabil menestrel al erosului. De altfel, volumul Exerciţii de iubire, apărut postum, la Editura Contrast, Bucureşti, 2003, este elocvent în acest sens. Volumul – în format „livre de poche” – cuprinde două secţiuni mai importante: balade şi reflexei, şi unele şi celelalte oferind cititorului posibilitatea de a urmări fluxurile şi refluxurile unui suflet de om ce s-a-nchinat unicei zeităţi – Eros.

Balada ultimei iubiri este o confesiune gravă a celui „Pregătit de la prag pentru altă plecare” şi care la bătaia altor clopote recunoaşte că dacă nu mai are nimic din străvechea fire („Nestatornică, rea şi pierdută-n poveşti”), tânjeşte totuşi după prima iubire – una renăscută „din cea care eşti”. Aflat la ceasul despărţirii de fiinţa iubită, eroul liric (din Balada uşilor închise) îi cere acesteia să aibă răbdare „Încă o noapte şi-nc-un răsărit”. Şi pentru că acest răstimp doare, solicită să nu fie întrebat nici măcar „pe unde/ Îmi voi purta aceste mângâieri”. Motivaţia refuzului e de o sinceritate dezarmantă: mângâierile din care fiinţa iubită ia consumat „Ca dintr-un fruct exotic şi cărnos” au devenit habitudini pentru aceasta.

baladierul

Iubirea care înlănţuie partenerii cuplului erotic are putere de transfigurare a thanatosului, căci declară poetul „Mă ţii înlănţuit aşa cum ţine/ Doar soarele, în noi, lumina sa…/ Şi, de va fi să vină de la tine,/ Nici de–nnoptarea mea nu–mi va păsa.” – s.n. (Balada înlănţuirii). O altă ipostază a iubirii înlănţuite apare în Balada vârtejului năucitor: „Dar împotrivă mie, te iubesc,/ Şi, împotrivă ţie, nu-mi dai drumul”, motivaţia gesticii având în centrul ei ideea suferinţei în dragoste: „…aceeaşi rană suntem împreună”. În alt loc – Balada paşilor pierduţi – aceeaşi idee a suferinţei în iubire se întemeiază pe un paradox: „Visăm iubirea separat,/ Trăim durerea noastră împreună”. Balada resemnării are finalul sub forma unei imprecaţii. Eroul liric afirmă că-şi reţine iubita „Atât de-aproape nopţilor puţine/ Şi nebuniei mele bătrâneşti”, nu cu braţul, ci cu gândul, şi e gata s-o elibereze pe „captivă”, „Iar după-aceea să se aleagă scrumul/ Din visul meu cel tânăr şi curat.” – s.n.