SUFLET

Const. MIU

Suflet preschimbat în pâine,

Frământată doar din vise,

Tot nădăjduieşti un mâine,

Aburind în mâini întinse.

 

Cin’ te-o frânge, stând la cină,

Semnul crucii să îşi facă!

Inima să-i fie plină,

Şi de foame să îi treacă!

 

Suflet – lacrimă divină –

Plângă inima, suspină,

Doar pe tine te-oi chema

Ca să stai la masa mea!

Reclame

DRAGOSTE DE ȚARĂ

Irina ZAMFIRESCU

 

Dragostea de tara e mereu un cant –

O oda ce n-o lasi sa moara,

E, ca o salba ce o porti in gand,

Ca o nepretuit – primita-n dar din mosi stramosi

Comoara!

 

Dragostea de tara, poti s-o asemeni

Cu o iisoara tesuta-n timp de veacuri de noi toti,

Ca o nepretuita nestemata, dor de tara…

Purtat in gand – ce-i ca un cant,

Nicicand lasat sa moara!

 

Dragostea de tara-i Unitate,

Zidita peste ani de-inaintasi

Prin jertfa lor, prin lupte neintrerupte

Ca apoi sa rasara, lasata noua astazi de cei dragi

O mandra Romanie ce-o vom lasa noi maine ai nostrilor urmasi!

PĂRȚILE

Const. MIU

Partea mea de vis –

Pentru ea mi-e scris:

S-o visez întreagă

Şi să-mi fie dragă!

 

Partea mea de cer

M-a făcut stingher.

Şi-am rămas beteag,

Mie – cel mai drag.

 

Partea mea de lut,

Chiar dac’-a durut,

O păstrez ca moaşte!

Cine n-o cunoaşte!?

UN CUVÂNT MOȘTENIT DIN GETO-DAC

Prof. Dr. Const. MIU

Consultând mai multe cărți pentru realizarea studiului meu Moștenire lexicală de sorginte geto-dacă, printre care și Tainele tăblițelor de la Sinaia. Cronica adevarată a tracilor, de Adrian Bucurescu, precum și Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? a lui Dan Romalo, mi-a atras atenția cuvântul MYU/ MYO, care în graiul strămoșilor noștri se tălmăcește AL MEU.
Imediat m-am gândit că, în calitate de lingvist, aș putea să vin în sprijinul acestei idei. Cea mai elocventă dovadă că acest cuvânt este moștenit din geto-dacă (MIU având sensul AL MEU) este faptul că îl întâlnim în construcții ca de pildă frate-miu, taică-miu, bunică-miu. Destinul a făcut ca numărul de înmatriculare al automobilului – preferențial – să aibă în componență forma din geto-dacă – MYU.

CARTEA

Const. MIU

– Să trăiți, domprimar! Cu ce vă pot fi de folos?

– Dacă vii pân la primărie, o să afli, spuse misterios Marinel Iordăchescu, la telefon.

– Nu pot, domprimar! Tre să plec după marfă!

– Poți să te duci și după-masă, că ăia țin deschis la depozit pân la doișpe noaptea! Preciză supărat primarul.

– N-am cum, că tre să stau la coadă și mie nu-mi place, explică fiul preotului Demirel.

– Dacă nu vii, pierzi autorizația la barele de streap-teas! amenință Iordăchescu.

– Nu mi-am băut cafeaua! încercă tânărul să se eschiveze.

– O bei la mine! mai spuse omul, pe un ton poruncitor.

– Dom primar, nu se poate, continuă Pantelică, în aceeași tonalitate negativistă.

– Cum îndrăznești să-mi zici că nu se poate? se răsti primarul.

– Nu se poate, repetă tânărul. După ce beau cafeaua, întorc ceașca și coana preoteasă îmi ghicește… Așa că, îmi pare tare rău, nu-se-poa-te! Apăsă Pantelică fiecare silabă a refuzului său.

– Ei, cum să nu se poată?!… Îți ghicesc eu… O să-ți ghicesc dacă-ți mai dau autorizație pentru clubu de noapte!

– Ai că vin… Da cafeaua să nu fie fierbinte, că nu vreau să fac riduri! Ceru Pantelică.

*

 

– Cafeaua e cum ai cerut-o, preciză primarul.

Lângă platoul cu pișcoturi, Pantelică zări o carte. Marinel Iordăchescu urmări atent privirea curioasă a tânărului și se văzu nevoit să-i dea câteva lămuriri.

– Am cerut de la bibliotecă o carte despre combaterea ridurilor. Ia-o și documentează-te, îndemnă edilul.

– De-aia m-ați chemat?

– Asta e ca bonus… Bea liniștit cafeaua și-apoi te lămuresc ce vreau de la tine.

După ce sorbi zgomotos din licoarea aromată, semn că-i plăcea, Pantelică se apucă să frunzărească broșura frumos ilustrată.

– Ia uite, au și măști de zi și de noapte! Exclamă el entuziast. Dom primar, te iubesc pentru surpriza-asta!… Mă scuzați: vă iubesc!… M-a luat gura pe dinainte!… Bucurie mare!… Știți ce bucurie mi-ați făcut?!… Îmi vine să vă pup!

– Chiar așa, mă, Pantelică?! se minună cel din fața tânărului.

– Păi, io n-am mai citit o carte de pân clasa-șasea! păru Pantelică a se lăuda.

– Acu, ai ce citi!

– Ei, p-asta o dau gata repede-repede, că are și poze multe!

– Dac-o dai gata, înseamnă că ai timp și pentru ce-o să te rog, făcu misterios Iordăchescu.

– Pentru dumneavoastră, oricând! se lăudă tânărul, îmbujorându-se.

– Așa te vreau, mă, băiete!… Ia, ascultă tu, aici!…

– Io sunt băiat ascultător! … Așa m-a-nvățat tata!

– Uite despre ce-i vorba… O să te duci la biblioteca municipală…

– Să nu mă trimiteți la sala de lectură! se sperie Panelică.

– Păi, acolo vreau să ajungi. Dacă nu vrei, nu mai pupi autoriația-aia!

– Mă duc, cum să nu mă duc, făcu Pantelică, strângând din dinți… Dați ceva să notez ce-am de făcut.

– Las că ții minte!… Da, mai bine scrie: cum intri în sala de lectură, pe partea stângă, o să vezi niște rafturi, care au pe ele cărți… Al treilea, în ordine alfabetică… E un autor, cu numele de botez de sfânt-împărat…

– …nume de botez de sfânt-împărat, repetă Pantelică.

– Aa-șa!… O să vezi că pe raftu-ăla are cinci cărți… De fapt, avea… Acu au mai rămas patru… Notezi?

– Cum să nu!

– Mă gândisem să fi luat restu de cărți, da, mi-e teamă să nu te prindă alea de la bibliotecă!

– Chiar că o să mă prindă, că la chestii d-astea, mie îmi cam tremură mâinile.

– Las că m-am gândit: o să lași o carte, ca să iasă la număr…

– Și dacă se prind?

– Ei, și la asta m-am gândit, așa că n-o să ai probleme!… Iei o carte – așa de-un deget grosime, întinse Iordăchescu arătătorul.

– Al meu e mai gros! râse Pantelică, arătându-l pe al său.

– N-or să măsoare alea cu rigla!… Și, ca să nu dăm de bănuit, uite-aici o etichetă, pe care am scris numele autorului și titlul… Și lipești eticheta pe cotor.

După  câteva ore, Pantelică se trezi iar sunat.

– Ia, zi, ai rezolvat?

– Nu era nimeni în sală și-am avut timp să lipesc eticheta, ba să văd și ce-a mai scris autoru-ăla.

– Da, ce carte ai pus în loc?

– Una de bucate.

– Du-te și ia-o de-acolo, că-mi trebuie! se răsti primarul.

– Doar nu vă pregătiți pentru emisiunea-aia – Chef la cuțite?

– O trimit pe nevastă-mea.

– Dom primar, da, unde e a cincia carte?

– Alea de la bibliotecă mă bănuiesc pe mine c-aș fi furat-o…

– Și-ați furat-o?

– Am luat-o și-am făcut-o pierdută.

–  Da, ce v-a cășunat?

– În cartea-aia ar fi un personaj… un primar, care aduce cu mine…

– Da, de unde știți? Ați citi cartea?

– Mi-au zis cititorii mei de încredere. Am și eu oameni, care se duc la bibliotecă, nu numai la crâșmă.

– Și dacă se-nșală?

– Ce, nu se știe ce-nvârte un primar?! Toată lumea știe!

– Și-atunci, de ce vă mai agitați?

– Ca să nu mă mai bănuiască alea! Eu nu-s hoț!… Eu sunt consumator de cultură!

– Că bine ziceți!

– O să mă duc personal la bibliotecă, preciză Marinel Iordăchescu.

– Gata, v-apucați de citit?

– O să mai iau câteva cărți!

– Luați toate cărțile ăluia ce v-a încondeiat?

– Nu, mă, Pantelică, iau cărți de bucate.

– Nu v-ajunge aia ce-am lăsat-o eu?

– La emisiunea-aia, se merge în familie, de data asta! se mai lăudă primarul.

– Bravo!… Bravo! Măcar să le faceți ălora pagubă mai mare! se bucură Pantelică.

– Pagubă-n ciuperci!

*

 

Când a trecut pe la primărie, să-și ridice autorizația, Pantelică a intrat și la protectorul său, așa – ca să-l salute. Era tare curios cum s-a descurcat edilul la bibliotecă.

– Și ce-ați lăsat în locul cărții de bucate?

– Cartea mea de vizită! spuse cu mândrie Iordăchescu.

– Cartea de vizită?! repetă cu mirare Pantelică.

– Cine mai citește în ziua de azi?… Dă-o dracu!… Tot carte e!

 

 

 

 

Mihai ȘERBAN

DANS CU PAȘI MĂRUNȚI
Într-o seară, parcă ieri,
Într-un loc, dar nu aici,
De departe încă speri,
Tu în brațe să nu-mi pici.
Dintr-o simplă rea privire,
Dintr-un singur zâmbet bun,
Pe moment trăiesc iubire,
Amintiri din nou adun.
Pianul cântă piesa noastră,
Pe fereastră-lună albastră.
Dans din focul tinereții.
O pereche-n scena vieții,
Numai tu ai fost cu mine,
Numai tu nu ai cusur,
Şi din marea în ruine,
Un sărut în valuri fur.
Trec în lumea ta amară,
Trec de mască şi cobor,
Inima din piept să-mi sară,
Pentru o noapte de amor.

ORA DE IUBIRE

Prof. Dr. Const. MIU

Versurile poetului nostru nepereche ilustrează fidel clipa/ ora de iubire. Pentru eroul liric eminescian ca şi pentru Hyperion, aceasta înseamnă noapte bogată (Sara pe deal), ceasul sfânt (Sonet II – Sunt ani la mijloc), o zi/ o oră (Pe lângă plopii fără soţ), respectiv – o oră de iubireb (Luceafărul).

În Sara pe deal, ultimele două strofe concretizează scenariul erotic, într-un viitor ipotetic: „Ah! În curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte;/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.// Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (s.n.).  Să observăm, mai întâi, din versurile citate, registrul verbal (viitorul ipotetic – de care aminteam şi pe care l-am subliniat), acesta punând în lumină un timp al erosului subiectiv, excesiv dilatat. Acesta are drept componentă noaptea întreagă (prin trăire plenară a sentimentelor de iubire şi prin reverie, această sintagmă temporală devine o noapte bogată), iar la rândul ei are ca subdiviziuni (tot de esenţă subiectivă) ore întregi. În al doilea rând, cititorul acestei creaţii să sesizeze că scenariul poveştii imaginare de dragoste se desfăşoară lângă salcâm (mai exact, sub înaltul vechiul salcâm) – metaforă simbol ce ilustrează dublul vegetal pentru eroul liric, dar şi templul sacru al erosului. Aşa se explică prezenţa întrebării retorice din finalul poeziei.

În Sonet II (Sunt ani la mijloc…), ceasul sfânt aparţine trecutului, povestea de iubire fiind rememorată pe un vădit ton melancolic: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,/ Minune cu ochi mari şi mână rece.” Invocaţia aflată în poziţie iniţială de vers (din strofa a II-a) este urmarea dorinţei eroului liric de a face zilele trecute să fie azi, cum spune el cu un alt prilej: „O, vină iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece.” Privirea şi raza ei  au rol vindicativ, căci în ultima strofă a sonetului „bolnavul” mărturiseşte răspicat: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere.” (s.n.).  

Tot pe un ton melancolic are loc rememorarea scenariului erotic din poezia Pe lângă plopii fără soţ. Amărăciunea neîmplinirii în dragoste a celui însingurat este pusă în evidenţă prin conjunctivul incertitudinii: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns!/ O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;// O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră şi să mor.”    

Vom înţelege atitudinea fiecărui partener de dialog, din Luceafărul,   faţă de problematica timpului, dacă ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza că cel care iubeşte cu adevărat este Luceafărul, în timp ce frumoasa fată doar  mimează,  afişând cochetăria specifică  oricărei  femei, ce mizează  pe arta  seducţiei: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţai gata;/ El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” (s.n.).  Să reţinem, din versurile reproduse, mai întâi semantica verbelor „a vedea” şi „a privi”, care definesc preambulul manifestărilor erosului.  Primul verb se repetă şi intră în relaţie cu două adverbe temporale: azimâni – acestea fiind caracteristice timpului profan.  Al doilea verb e la gerunziu şi intră, la rândul lui, în relaţie cu iterativul iar (sugerând astfel o acţiune repetabilă), precum şi cu locuţiunea adverbială de timp de săptămâni.  De observat că versul în care apare această construcţie complexă dă informaţii despre  iubirea contemplativă  specifică sacrului.  Apoi, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Are dreptate Nichifor Crainic, susţinând că „Luceafărul din cer înţelege greşit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndrăgostire erotică.” (Nostalgia Paradisului ,Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 276). Sub aspectul acesta, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Pentru fată, e vorba de un capriciu, căci ce altceva exprimă verbul „a vedea”, repetat şi intrând în relaţie cu două adverbe ce sugerează  temporalitatea imediată,  circum-scrisă profanului?  Că aşa stau lucrurile o dovedeşte ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care decelăm că totul e luat à la légère: „Astfel dorinţa-i gata”. Pentru Luceafăr, erosul presupune contemplaţie îndelungată: „…iar privind de săptămâni”.  La capătul acestei perioade (versul al treilea evidenţiază, printr-un superlativ  stilistic de ordin cantitativ – „de săptămâni”, în care substantivul însoţit de prepoziţie nu mai are înţelesul timpului profan – o acţiune durativă, excesiv dilatată),  abia atunci „Îi cade dragă fata”.

În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc -, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;//  Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”

Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”. De remarcat că focul din privire nu e cel al dragostei pentru fata de împărat, ci e de sorginte astrală, cel al cunoaşterii. Renunţând la el, ca şi la nimbul nemuririi, Hyperion doreşte în schimb o oră de iubire, care nu înseamnă timpul fizic pământean, ci acel ceas sfânt, de trăire plenară a sen-timentelor de iubire.

Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discer-nământului: „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la Părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” * (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe  legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare  atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi,/ Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.//(…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual:  paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat. Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită.  Acesta este scopul teologiei necazurilor.

* Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 109.