MĂŞTILE lui Adrian PĂUNESCU

 

Prof. Dr. Const. MIU

Din lista cărţilor de care dispun Fundaţia Iubirea şi Editura Păunescu, am ales şi volumul Măştile însângerate – proze scurte scrise între 1969-2001 (Editura Păunescu, Bucureşti, 2001), împins şi de curiozitate: Ia, să vedem – mi-am spus – dacă prozele scurte ale Maestrului se ridică la nivelul poeziei? Trebuie spus, din capul locului, că de la prima scriere – O maimuţă şi atâta tot – se vede mâna artistului! Îmi vine în minte dictonul latinesc „Pauca sed matura”. Comparativ cu volumele de versuri, deocamdată singurul volum de proză scurtă, prin conţinut şi tehnici de realizare, relevă cititorilor talentul incontestabil al lui Adrian Păunescu şi ca prozator. Spun aceasta, pentru că scriitorii noştri consacraţi au rămas în istoria literaturii fie numai ca poeţi, fie numai ca prozatori. Cazul lui G. Călinescu ori Arghezi sunt rarisime: la primul, istoricul şi criticul literar copleşesc romancierul şi, mai cu seamă, poetul, la cel de-al doilea, poetul e mai presus de prozator şi pamfletar. Ar mai trebui amintit, pentru literatura contemporană, mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu – poet şi dramaturg în egală măsură de valoroşi. Prin cartea noastră, Publicistica lui Marin Sorescu (Editura Cellina, Craiova, 2006), am încercat să relevăm faptul că publicistica soresciană nu este cu nimic mai prejos, chiar dacă istoria literară l-a reţinut deocamdată pe scriitorul născut la Bulzeşti doar ca poet şi ca dramaturg.

 

 

Proza scurtă a deceniilor 7 şi 8 a secolului trecut se bazează, în speţă, pe situaţii paradoxale, personaje groteşti şi absurde, toate acestea fiind agrementate cu umor şi ironie înţelegătoare. În cartea lui Adrian Păunescu, aceste caracteristici sunt recognoscibile şi în prozele scrise după 1989, dând astfel unitate volumului în discuţie.

Proza care deschide volumul de care ne ocupăm – O maimuţă şi atâta tot – aminteşte, nu atât prin subiect (cu toate că sunt unele similitudini), cât mai ales prin ironie şi absurd, de schiţa Gemenii, scrisă de subsemnatul, spre sfârşitul anilor ’80. Acolo, protagonistul, datorită habitudinilor, capătă trăsături ale animalului – tot o maimuţă. Aici, maimuţa capătă nu numai nume – Take – ca al stăpânului, dar prin prezenţa unor obişnuinţe comune, se ajunge – paradoxal – la substituire. Am făcut aceste precizări, în legătură cu cele două proze, ale căror autori nu aveau cunoştinţă de posibila lor existenţă, spre a se înţelege că asemănarea, fie şi parţială, este rodul intuiţiei.

Voi zăbovi asupra acestei proze, mai cu seamă că la publicarea ei în urmă cu 40 de ani, directorul de pe atunci de la România literară, George Ivaşcu, – după cum mărturiseşte autorul – „a afirmat că, o dată cu ea, se deschide un nou orizont al prozei” (p. 3).

La scurt timp după pensionare,