NOSTALGIA DEPARTELUI in lirica eminesciană

Gabriela MACIAC – clasa a  XII-a B, LTNB

 

Mihai Eminescu este cel mai valoros poet român, fiind denumit de critica literară „ultimul mare romantic universal”.

Poeziile lui Eminescu se desfăşoară după un anumit scenariu erotic specific, care evidenţiază un suflet însetat de absolut. Poetul, însă, îşi ia libertatea de a se abate, uneori, de la acest scenariu, insistând mai mult asupra unor momente care relevă, spre exemplu, tristeţea şi nostalgia departelui. Elocvente în acest sens sunt patru dintre creaţiile marelui poet, şi anume: „Floare albastră”, „Lacul”, „Pe lângă plopii fără soţ” şi Pe aceeaşi ulicioara”.

În poezia „Lacul” scenariul erotic este desfăşurat în plan imaginar, care pune în evidenţă sentimentele celui care aşteaptă nerăbdător apariţia fiinţei iubite: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”. Aici,  eul liric trăieşte anticipiativ drama marelui singuratic care are nostalgia departelui, relevată în final: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” Conjucția adversativă, împreună cu verbul la formă negativă şi punctele de suspensie determina deplasarea din planul sufletesc în cel al realităţii imediate. Vraja se risipeşte, pentru că „iubita ideală” nu consimte să participe la acest vis. Epitetul „singuratic” exprimă o stare generală a elui liric, o condiţie pentru care omul aspiră la perfecţiune.

Acest aspect transpare şi din „Floare albastră”, însă de această dată monologul fiinţei iubite ia amploare, eul liric făcând doar câteva intervenţii. După ce priveşte cu detaşare propunerea fiinţei iubite („Eu am ras, n-am zis nimica.”), eul liric revine la realitate. El nu trece în profan, aşa cum „mititica” şi cere, ci rămâne „l-al porţii prag”, în sacru. Realizează că ea este doar o himeră şi că magică clipă a chemării este perisabilă. Exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastră-mi dulce floare!” exprimă revenirea de la visul frumos conturat de ea şi versul „Că un stâlp eu stăm în luna” exprimă singurătatea, izolarea geniului, căpătând nostalgia departelui. Astfel, finalul „Floare albastră, floare albastră/ Totuşi…este trist în lume” denotă intensitatea trăirii eşecului şi raportarea acestuia la întreagă lume.

În aceste două poezii, tristeţea derivă din însăşi condiţia geniului, care aspiră la o iubire ideală. Visul de iubire devine iluzie datorită incompatibilităţii dintre sferele celor doi îndrăgostiţi.

Pe de altă parte,în celelalte două romanţe citadine, şi anume „Pe aceeaşi ulicioară” şi „Pe lângă plopii fără soţ”, nostalgia departelui este sesizabilă încă din început. De fapt, ea continuă până la sfârşit, poetul finalizând cu revenirea la realitate.

Sub aspect compoziţional, cele două poezii sunt realizate cu ajutorul antitezei: pe de o parte, antiteză dintre constanţa în sentimente a eroului liric şi schimbarea fiinţei iubite, pe de altă parte antiteză dintre „azi” şi „atunci” legate atât de comportamentul cât şi de fizicul ei.

Ceea ce diferă este reacţia eroului liric în cele două poezii la această schimbare a iubitei. În prima poezie, eul rămâne constant, atât în sentimente cât şi în comportament: „Numai eu, rămas acelaşi/ Bat mereu acelaşi drum.”. În „Pe lângă plopii fără soţ”, eul poetic îşi schimbă atitudinea, devenind oarecum indiferent: „Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar,/ (…) Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.”

În „Pe aceeaşi ulicioara” poetul recurge la rememorare, încercând să-şi salveze sufletul prin întoarcerea la acele câteva secvenţe trăite alături de fiinţă iubita, însă din ultima strofă înţelegem că nu a fost vorba de o perfectă armonie între cei doi, lucru anticipat încă din penultima strofă: „Şi în farmecul vieţii-mi/ Nu ştiam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.” Ultima strofă relevă imposibilitatea refacerii cuplului. Imaginea vântului în perdele, pusă în relaţie cu ideatică ultimelor 2 versuri, relevă refuzul fiinţei iubite de a reface cuplul erotic: „Vântul tremură-n perdele/ Astăzi că şi-n alte daţi/ Numai tu de după ele/ Vecinic nu te mai arăţi!”.

„Pe lângă plopii fără soţ” se diferenţiază de poezia anterioară prin faptul că fiinţă iubita a refuzat încă de la început ideea de cuplu, dovadă fiind versurile formulate cu un iz de ruga: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns/ O zi din viaţă să-mi fi dat/ O zi, mi-era de-ajuns;”. Deşi eul liric ştie de acest refuz încă de la început, el îşi visează scenariul erotic şi îi reproşează fiinţei iubite ceea ce ar fi trebuit să facă pentru a atinge apogeul de fericire în dragoste. Astfel, de abia în final realizează că fiinţă iubita nu îi va fi niciodată altarui şi devine nepăsător („Şi te privesc nepăsător”).

Cele patru poezii eminesciene aduc în discuţie nostalgia departelui, drama unui mare singuratic care se confruntă cu imposibilitatea de a se împlini sufleteşte, aspirând veşnic la iubire, fiecare în ipostaze diferite ale poetului.

Capriciile iubirii în poezia „Floare albastră”

Gabriela AXENIA – clasa a XII-a B, LTNB

 

Poezia: „Floare-albastră” de Mihai Eminescu prelucrează motivul romantic al florii albastre, care la poeții Novalis și Leopardi semnifică o metaforă a infinitului și nostalgia departelui.

În primele trei strofe ființa iubită îi reproșează e-ului poetic faptul că s-a retras într-o zonă abstractă a ideilor și refuză să participe la sentimentul de iubire. Acesta privește cu detașare vorbele ființei iubite: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Floarea albastră simte că bărbatul se înstrăinează și îl avertizează, că iubirea nu se găsește în: „câmpiile asire” și în ”piramidele-nvechite”, ci doar ea îi poate oferi dragostea pură: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.

Eul poetic nu este capabil să o înțeleagă, deși ea încearcă să îl convertească la frumusețile lumii ei. Preocupările lui sunt de natură filosofică și o tratează cu o atitudine îngăduitoare: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Dacă floare albastră reușește să vadă fericirea în iubire, bărbatul preferă meditația: – „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ” – îi va reproșa mititica.

Pragul la care se opresc cei doi parteneri delimitează cele două lumi: cea profană, lumea colectivității, de cea sacră, a erosului, lumea celor doi îndrăgostiți.

După ce iubita își face autoportretul: „Voi fi roșie ca mărul” și după ce sunt descrise gesturile tandre: „Te-oi ține de după gât/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse” bărbatul afirmă: „Înc-o gură – și dispare.. ”, astfel putem vorbi de carpiciile iubirii în această poezie.  Poezia aceasta este reprezentativă pentru capriciile unei iubiri venite din partea unei partenere care a adoptat jocul seducției, iar când eroul liric s-a prins în mrejele lui, aceasta l-a părăsit.

Versul: „Ca un stâlp eu stam în lună” sugerează uimirea și admirația poetului pentru frumusețea iubitei, această declarație o face, fără a-și pierde echilibrul sufletesc.

Plecarea iubitei înseamnă moartea erosului: „Şi te-ai dus, dulce minune,/
Ş-a murit iubirea noastră. ”Odată cu plecarea celei iubite se stinge iubirea chiar înainte de a se împlini.

Penultimul vers al strofei finale („Floare-albastră! floare-albastră!…”) relevă nostalgia departelui, încât protagonistul va extrapola trista sa experiență în dragoste la întreaga umanitate: „Totuşi este trist în lume! ” Capriciile iubitei au provocat o suferință chinuitoare pentru eroul liric, dezamăgit în iubire.

În ultima strofă tonul este unul meditativ, iar cele trei epitete: „frumoasă, nebună și dulce”   s-au folosit pentru a exprima intensitatea sentimentului, intensitatea trăirii.

 „Floare-albastră” la Mihai Eminescu este o metaforă cromatică ce evidențiază drama unui mare singuratic.

Elena OLARU – clasa a IX-a C – poezii

TE IUBESC!

 

Dorul de zâmbetul tău îmi arde

Fiecare ţesut al inimii,

Dorul de vocea ta imi răsună

De fiecare dată când trăiesc.

Mi-ai cucerit cetatea sufletului

Când eu visam doar la fluturi zburând

Şi ai ars-o din temelii cu iubirea

Pe care mi-ai implantat-o în suflu.

Clipele lungi îmi seceră trupul,

Iar tot ceea ce-mi trece prin minte acum

Sunt doar două cuvinte dulci

Ce formează o adevărată sonată

În sufletul meu călător:

TE IUBESC!

 

 PARADISUL ASCUNS

 

Privesc în ochii tăi

Şi văd paradisul ascuns,

Îngrădit şi încuiat

Cu lacătul buzelor tale.

Încerc să-l deschid,

Să sparg încuietorile ruginite

Căci n-a mai pătruns nimeni

Şi într-un final reuşesc.

Toate porţile au fost deschise.

Intru în cetatea inimii tale,

Iar de acolo numai moartea

Mă mai poate scoate.

 

ÎN IARNĂ…

 

Într-un vals de petale îngheţate

Privirea mea se învârte,

Iar gerul pătrunde asfaltul

Care odinioară vibra

Sub scrutările aspre

Ale soarelui.

Din cerul brăzdat de stele

Ninge peste sufletul meu

Argintat de iubirea lui.

Visez la zilele asfinţite

În care aşteptam tremurând,

Sub bradul împodobit frumos

Fericirea vârstei de aur.

Însă acum singură alinare

A iernii încărcate cu amintiri

E doar să privesc la nesfârşit

Întinsul neant de zăpadă.

  

 

DESPRE MINE…

 

Sunt un petic rupt din speranţă

Pe care îl încolţeşte curiozitatea

Ce mă face să cutreier

Fiecare punct de pe hartă.

Sufletul meu vrea să zboare

Cu aripile de azur

Dincolo de orizonturi.

Sunt o fiinţă transparentă

Ale cărei sentimente

Sărută fiecare colţ de Rai.

Dar nimeni nu poate înţelege

            Ce frământări îmi inundă inima.

Fărâme de viaţă

Elena CRÎNGAŞU – clasa a IX-a D, LTNB

Mestec viaţa.

Uneori are un gust amar,

Astăzi pare mai dulce.

Mi-am colorat vârfurile degetelor

Cu albastrul zorilor.

Hainele mele fragede palpită

Sub ochii vigilenţi ai trecătorilor.

Amestec gândurile de azi

Cu gândurile de ieri

Şi-mi înfăşor lirica fiinţă

Cu visuri mari. Trăiesc!

 

 

Sculptură

Plutiri de himere

Se revarsă din ochii cu sclipiri de aur,

Mă pierd în nisipul pecetluit

De iubirea valurilor.

M-ai sculptat deasupra mării

Cu vorbe învăluite în minciună.

Mă rescriu pe foaia albă,

Lăsând versuri coliere

Să se deşire peste amintirea ta.

 

 

Mă scriu

Mă-mbrăţişează cuvintele,

Lăsându-mi pe buze o rimă nespusă.

Mă lovesc de versul juvenil al inimii,

Ce-l cântam cu bucurie odată,

Strigându-mi libertatea…

Mă pierd în jur şi mă găsesc

Scrisă pe-o foaie, precum

Versurile-mprăştiate de pană,

Mi-am ascuns privirea în călimară,

Să se reverse peste rândurile albe.

Asemănări şi deosebiri între periplul lui Harap Alb şi cel al lui Gavrilescu

Gabriela AXENIA – calsa a X-a B

 

Periplurile celor doi protagonişti: Harap Alb şi Gavrilescu se aseamănă, dar se şi deosebesc.

Dacă in opera scrisă de Mircea Eliade: “La ţiganci” timpul este determinat: “Bucureştiul de la inceputul secolului xx”, in basmul “Harap Alb” timpul este nespecificat (illo tempore): “Amu cică era odată”. Ambii protagonişti vor avea de trecut proba ghicitului. Harap Alb ghiceşste adevarata fată a impăratului Roş, însă Gavrilescu ratează această probă (Gavrilescu nu este capabil sa ghicească: ţiganca, grecoaica si ovreica). În ambele opere este prezent motivul labirintului. Bordeiul ţigăncilor este asemănător labirintului din basmul scris de Ion Creangă, acesta fiind un spaţiu al iniţierii. Spre deosebire de Gavrilescu, Harap Alb este neînfricat. Acesta trece proba de curaj iniţiată de tatăl său, procură sălăţi din grădina ursului, aduce Spănului capul cerbului împreună cu pietrele preţioase, ultima proba de curaj dându-se la curtea lui Roş împărat. Gavrilescu are o stare de beatitudine şi simte o teribilă nevoie de a-şi povesti tragedia vieţii lui. Faptul ca nu îsi aminteşte ce s-a întâmplat pe bancă il putem interpreta ca pe o ruptură temporală. În opera lui Mircea Eliade, fantasticul este anunţat prin prezenţa hazardului (întamplare neprevazută): modestul profesor de pian îşi aminteşte că a uitat partiturile acasă la Otilia Voitinovici şi coboară din tramvai, spre a lua altul in sens invers. În padurea labirint crăişorul este întampinat de Spân, acesta reuşind să îl păcălească pe Harap Alb. Are loc un schimb de roluri, stăpânul devenind slugă. Gavrilescu este întămpinat de babă (in bordeiul ţigăncilor), aceasta fiind cerberul de la intrarea în infern. Gavrilescu va trebui sa plătească trei sute de lei, taxă care echivalează cu plata vămilor pe lumea cealaltă şi cu trei lecţii de pian. Harap Alb se naste de trei ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, cea de a doua naştere are loc în fântână (locul in care protagonistul primeşte botezul), iar cea de a treia naştere are loc atunci cand Harap Alb este reînviat cu ajutorul apei vii adusă de fata împăratului Roş. Gavrilescu se naşt de doua ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, a doua naştere se realizează atunci cand Gavrilescu o reîntalneşte pe Hildegard. Cei doi vor pleca spre padure, refăcându-se cuplul romantic. Pentru protagonist, timpul este unul comprimat. În opera lui Mircea Eliade sacrul este camuflat in profan (realul se împleteşte cu irealul). Harap Alb va fi ajutat de: Sfanta Duminecă in drumul său spre curtea lui Verde împărat. Aceasta îi spune crăişorului ce recuzită să ceara tatălui. El greşeşte spunând că a stricat orzul pe gâşte, deşi proba curajului fusese picată doar de fiul cel mare si cel mijlociu.

 

Periplul fiecărui protagonist are o motivaţie aparte: pentru Harap Alb acesta are ca finalitate devenirea de sine, iar pentru Gavrilescu: cunoaşterea sinelui. La sfărşit fiecare protagonist îşi va intalni aleasa inimii: crăişorul pe fata împăratului Roş, iar Gavrilescu pe Hildegard. În cazul primlui cuplu, finalitatea este matrimoniul, iar in cazul celui de al doilea, partenerii se indreaptă spre tărâmul thanatosului prin oniric. Un rol important în procesul de iniţiere al fiului de crai il deţine Spânul. Acesta joacă dublu rol: de regizor faţă de Harap Alb si de actor faţă de Verde împărat si de fetele acestuia. Chiar daca Spânul  a dorit să il compromită pe crăişor, el a contribuit în mod indirect la maturizarea lui Harap Alb. Acesta ar fi putut parcurge distanţa până la curtea lui Verde împărat: “ca gândul” cu ajutorul calului năzdrăvan, însă el trebuie să parcurga drumul gradual, trecând prin toate etapele devenirii. Harap Alb primeşte ajutorul uman şi animalier, în locul celui divin. El a fost ajutat de furnici şi de albine. Acest fapt relevă maturizarea protagonistului. Împăratul Roş îl va supune pe Harap Alb la trei probe de curaj. Pentru a trece aceste probe, crăişorul va fi ajutat de o seamă de uriaşi. Gavrilescu se rătăceşte in trecut şi regretă faptul că în tinereţe a ales iubirea fizică in locul celei spirituale. În ambele opere este prezentă cifra magică: trei. Sintagma de la sfârşitul operei scrise de Mircea Eliade: “nu ne grăbim” este un refuz al morţii.

Întrunind acestea, am demonstrat ca periplurile celor doi protagonişti se aseamană, dar se şi deosebesc.

Asemanari si deosebiri intre peripul lui Harap Alb si cel al lui Gavrilescu

Andreea GHEORGIŢĂ – clasa a X-a B

 Cele doua opere literare atat „Povestea lui Harap Alb” cat si „La tiganci” prezinta atat asemanari cat si deosebiri.

O prima asemanare este reprezentata de motivul drumului si anume: in „Poveste lui Harap Alb” protagonistul parcurge un drum al desavarsirii de sine, pe cand in nuvela „La tiganci” Gavrilescu parcurge un drum al cautarii de sine. O alta deosebire este faptul ca Harap Alb parcurge un drum voluntar, acesta plecand cu stiinta spre curtea unchiului sau, iar Gavrilescu parcurge un drum involuntar spre taramul fantastic al tigancilor si unul voluntar in planul real si anume lectiile de pian pe care i le dadea Otiliei Voitinovici. O alta asemanare este cifra magica „trei” care apare in ambele opere literare: in „Povestea lui Harap Alb” : trei feciori ai Craiului, trei fice ale imparatului Verde, trei probe de curaj iar in „La tiganci” trei fete(tiganca, grecoaica, evreica), ora trei. De asemene, fiecare are o punte de trecere catre lumea fabuloasa: in „Povestea lui Harap Alb” podul este punte de trecere catre lumea fabuloasa a spanului iar in „La tiganci” Gavrilescu este atras de mirosul nucilor si umbra teilor catre lumea tigancilor.

In „Povestea lui Harap Alb” acesta are parte de mai multi adjuvanti care au contribuit la desavarsirea sa iar in „La tiganci” Gavrilescu are parte de hazard sau de intamplarea neasteptata care l-a facut sa se intoarca din drum si sa ajunga la tiganci, motivul fiind servieta cu partiturile uitate acasa la Otilia Voitinovici. De asemenea proba ghicitului este comuna celor doua opere literare: in „Povestea lui Harap Alb” protagonistul este pus sa ghiceasca care este adevarata fata a imparatului Ros iar in „La tiganci” Gavrilescu este pus sa ghiceasca cele trei fete: tiganca, grecoaica si evreica. Harap Alb reuseste sa ghiceasca adevarata fata cu ajutorul unuia dintre adjuvanti(albinele) pe cand Gavrilescu bea prea multa cafea si nu reuseste sa ghiceasca nicio fata.

Periplul lui Harap Alb contine doua etape: prima in care se pierde in padurea labirint si este pacalit de catre Span care va face schimb de identitati si il va boteza pentru a doua oara in „fantana-uter” si a doua etapa care cuprinde cele trei probe de curaj ce reprezinta o incursiune in:regnul animal si vegetal (furtul salatilor din Gradina Ursului), regnul animal si mineral (procurarea pielii si a capului cerbului, impreuna cu pietrele pretioase) si ultima o incursiune in regnul uman care se va desfasra la curtea imparatului Ros. Periplul lui Gavrilescu are ca punct de plecare uitarea servietei cu partituri, atragerea de mirosul nucilor din gradina tigancilor, timpul cautarii cand se pierde in casa acestora, momentul cand se intoarce in lumea reala si realizeaza ca doar cateva ore la tiganci insemnau doisprezece ani in lumea reala. O alta asemanare intre cei doi protagonisti este drumul cautarii fiintei iubite(„La tiganci”) si drumul intalnirii fiintei iubite(„Povestea lui Harap Alb”). De asemenea, Harap Alb isi gaseste jumatatea la curtea imparatului Ros, pe cand Gavrilescu si Hildegard isi formeaza cuplul erotic pe taramul thanatosului. Invierea lui Harap Alb(cea de-a treia nastere) este asemanata cu moartea lui Gavrilescu impreuna cu refacerea cuplului cu Hildegard.

In concluzie, periplul lui Harap Alb este unul al maturizarii, al cunoasterii in care este ajutat de mai multi adjuvanti, fiecare avand o contributie in desavarsirea sa iar periplul lui Gavrilescu este unul al autocunoasterii.

Periplul lui Gavriescu si cel al lui Harap-Alb. Asemanari si deosebiri

Gabi MACIAC – clasa a X-a B

Majoritatea basmelor romanesti au in structura lor drumul ca etapa importanta in ilustrarea calitatilor de exceptie ale protagonistului, scopul acestuia fiind devenirea de sine. Din aceasta perspectiva nici „Povestea lui Harap-Alb” nu face exceptie, insa nu numai basmele romanesti prezinta acest aspect.  Nuvela lui Mircea Eliade este considerata de critica noastra literara drept reprezentativa pentru fantasticul abordat de Eliade, avand in structura sa drumul ca etapa importanta nu in devenirea de sine, ci mai cu seama in autocunoastere si redescoperirea de sine.  In basmul in discutie, protagonistul, aflat la varsta initierii, pleaca sa cucereasca lumea. Inainte  de acest pas important, are de trecut proba de curaj data de tatal sau la pod- punte de trecere catre o alta lume. Opinia prozatorului Eliade este ca, in nuvela sa „La tiganci”, sacrul este camuflat in profan- se ofera un concret aspect ca se trece din timpul profan in cel sacru.

           Asadar, cei doi protagonisti se afla pe o punte de trecere catre o alta lume, numai ca in opera lui Eliade timpul este unul dilatat, este prezentata o scurgere diferita a timpului, iar in „Harap-Alb”, actiunea se petrece intr-un illo-tempore („amu cica era odata”) intr-o lume fabuloasa.  Harap-Alb, alfat la varsta initierii si plecand sa cucereasca lumea din propria vointa isi asuma periplul, pe cand Gavrilescu are parte de tot ce urmeaza sa se intample in urma hazardului (o intamplare neasteptata). Gavrilescu este un modest profesor de pian, ce erge cu tramvaiul de trei ori pe saptamana, spre a da lectii de pian unei tinere, Otilia Voitinovici (timpul in care se deplaseaza Gavrilescu este timpul profan-unul monoton si anost, un fel de rutina). Atunci cand isi da seama ca a uitat servieta cu partituri acasa la Otilia si coboara din tramvai, spre a lua altul in directia opusa, este coplesit de caldura de afara si, atras de umbra si mirosul nucilor, se trezeste in gradina tigancilor. Asadar, acesta este modul in care Gavrilescu ajunge din timpul profan in cel sacru.

           Motivul labirintului reprezinta si el o asemanare intre cele doua creatii literare. In „Povestea lui Harap-Alp”, acest motiv apare atunci cand protagonistul se rataceste in padure, este pacalit de span si ajunge sa il slujeasca sub acest nume, de Harap-Alb.  In „La tiganci”, ratacirea se petrece chiar in casa (bordeiul) tigancilor. Incaperea aceasta are marginile pe care nu le poate vedea: perdelele sunt trase, iar paravanele se confunda cu peretii. Faptul ca Harap-Alb se rataceste intr-un element al naturii- padurea, iar Gavrilescu in casa tigancilor reprezinta din nou o deosebire.  Proba ghicitului se afla, de asemenea, in cele doua opere. Harap-Alb, in drumul sau, ofera ajutor unor adjuvanti, care mai tarziu ii vor veni in ajutor, il vor recompensa: Craiasa albinelor intervine atunci cand fiul craiului are de ghicit fata imparatului Ros, o alta proba data de acesta, reusind in final sa o recunoasca. Gavrilescu, aflat in bordeiul tigancilor, este supus si el la o proba de ghicit: care este ovreica, grecoaica si care este tiganca. Se pierde in trecut si rateaza ghicitul in final nemaireusind deloc a ghici fetele. Capata o stare de beatitudine si se simte fericit.

           Aici intervine o alta deosebire intre cele doua probe de ghicit, si anume faptul ca protagonistul lui Eliade nu este ajutat de nimeni pe parcursul probei. Daca Harap-Alb are parte de nenumarati adjuvanti si formatori pe parcursul periplului sau, Gavrilescu are parte doar de un mister anticipativ, si anume intamplarile colonelului Lawrence de care vorbeste toata lumea. Uciderea lui Harap-Alb semnifica pe de o parte moartea acestuia, pe de alta parte nasterea lui (moarte in raport cu starea anterioara, iar nastere in raport cu cea consecutiva). Revenirea lui Gavrilescu in timpul profan este asemanatoare cu reintoarcerea lui Fat-Frumos din basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, dar putem afirma ca se aseamana si cu nasterea (invierea) lui Harap-Alb.

         In final, periplul lui Harap-Alb capata semnificatia deplinei maturitati, intru-cat ajunge sa se casatoreasca cu fata imparatului Ros, devine conducator si isi ia viata pe cont propriu, periplul sau terminadu-se complet. Cel al lui Gavrilescu capata semnificatia regasirii de sine, autocunoasterii, casatoria cu Hildegard, iubirea tineretii lui, contribuind in final la acest lucru.

Amintire

Bianca MOISE – clasa a IX-a D, LTNB

Iubirea de ieri a răsărit azi amintire,

Iar mâine va fi cenuşa

Ȋmprăştiată dispreţuitor pe ţărm

Şi contopită cu nisipul auriu.

Privim temători suvenirul din trecut

Cerul negru plânge cu noi,

“E imposibil” îmi spune raţiunea.

Inima neagă şi ştie că dacă laşi ce iubeşti

Pierzi totul!

Vrei să mă uiţi dar totuşi

Mmă visezi şi mă cauţi!

Te prefaci că eşti fericit,

Iiar mie-mi ofileşte sufletul,

Plâng, nu rezist, amintirea ta

Mă domină,mereu,

Vreau parfum dar sunt dependentă

De otravă…!

 

Abstract

În noaptea neagră

Şi universu-i abstract.

Plutiri de himere

Răsar în visele tale

Şi iubeşti, deci trăieşti!

Un suflet cald se naşte

În pustiul sentimentelor pierdute,

Cobori ca Luceafărul

Pe un cer cu lună plină,

Iar tot ce rămâne

Sunt versurile coliere

Ce-mi umbresc inima.

 

Fluturi stinşi

Cenuşa unui fluture

Rămâne în soba credinţei.

Iubirea e ca un future:

Trăieşte doar o zi pe pământ,

Căci alte meleaguri o cer

Şi alţi îndrăgostiţi o aşteaptă.

Dorul ca o râmă oarbă

Se preface în fluture.

Astăzi e în zadar!

Lumea e goala, se pierd amintiri,

Iar noi, doar fluturi stinşi…

Prototip

Ema  Bratu –  clasa a X-a D, LTNB

Si cand nu e cafea esti tu.

Aceelasi gust amar

imi perforeaza diminetile

Ma abandonez in sentimente oarbe

Si sculptez cu privirea

Chipul tau in fumul de tigare.

Ma las tentata de absurd,

Determin verbul “a fi”

Sa-mi ofere ratiunea.

Un nou Mozart rasuna frenetic

la un pick-up vechi

Si tot acest episod imi formeaza

un prototip al vechilor iubiri.

 

 

 

   Romanta

 

Te vad confuz si fara sentiment.

Te simt ratacit in regret si patos.

E ziua in care nu spui nimic.

Desi pe buzele arse

ti se scrijelesc cuvinte grele

Si adulmeci frenetic

mirosul inecacios de pamant

Ochii iti alearga in ploaia care

ne biciuieşte uşor

Si ne luam rams-bun.

Pe  un ritm al ploii

ce prevestea sfarsitul de la inceput.