„Vă salută moşu’!”

Carmen RADU

Dacă ar fi trebuit să mă încadrez în doar două rânduri, aş fi spus atât: şi cărţile au un Suflet al lor: Sufletul celor care le-au scris şi Sufletul celor care le-au citit, le-au trăit ori le-au visat.
„Drumul amintirilor”, cartea d-lui Ionel Echim, este cartea unei vieţi, o radiografie sentimentală a unor întâmplări, ale unor momente de neuitat.
„Drumul amintirilor” ne invită, cu tot dragul autorului, să poposim într-un moment de taină, asupra versurilor sale, spunând la un moment dat:
„Vă doresc să aveţi parte
De o lectură plăcută.
Adevăr grăiesc în carte
Espre viaţa mea trecută.

De vă place, să îmi spuneţi
Ca să scriu şi altădată.
Dacă nu, puteţi s-o rupeţi
A mă las şi o fac lată.”
Citind versurile acestea, gândul m-a purtat spre acea pictură naivă a pictorilor- ţărani, spre miraculoasele desprinderi din realitate surprinse şi apoi desenate de o mână neînvăţată cu penelul, dar care, prin genialitatea nativă au făcut să nu moară clipa.
Bunicul sfătos al „Drumului amintirilor” a fost doza mea de optimism. Am citit versuri blânde, duioase, fermecătoare prin mesajul transmis.
Exemple: „Copilăria” – p.8
„Visătorii” – p. 33
Am citit versuri prin care au străbătut nostalgii cu gust de lacrimi: sunt versurile despre părinţi, despre copilărie, despre anii demult trecuţi ai tinereţii.
Exemple: „Casa părintească” – p. 26
„La clacă” – p. 38
„Vis împlinit”- p.45
„Fotografia”- p.47
„Părinţii”- p.57
„Pe prispa casei”- p.67
Am mai citit versuri de meditaţie asupra a ceea ce a fost, dar şi a ceea ce va veni. Am citit versuri amare, de neputinţă, poate de revoltă împotriva destinului – „Postul” – p.28.
Şi cu toate acestea, urmează iar optimist: „Eu” – p.69.
Mai are moşul sfătos o poezie, un fel de „râsu-plânsu”, o incursiune mai altfel prin anotimpuri: „Anotimpuri”- p. 48. Este, de fapt, un alt fel de a spune că niciodată nu e momentul…
Vă invit la lectură pentru că moşul sfătos are câte un îndemn pentru fiecare din noi, are anii unei vieţi lungi şi frumoase, cu greutăţi, cu bucurii, cu neajunsuri, cu fericiri, dezamăgiri, dar nu cu regrete.
Vă oferă câte puţin din fiecare, armonios proporţionate, astfel încât rezultatul final este şi plăcut la gust, dar şi uşor de digerat.
Nu mai dau detalii, dar o recomand cu toată căldura: o carte ce merită a fi citită, chiar şi numai din urmatoarele motive: este optimistă iar întrebările pe care le pune sunt şi întrebările noastre.
Răspunsul la aceste întrebări, aşa cum le-a dat autorul prin versurile sale, îl veţi afla atunci când veţi citi cartea.
Vă salut cu respect, domnule Echim!
Vă mulţumesc pentru o lecţie de viaţă!

4 iunie 2011
METAMORFOZE

Ionel ECHIM – expoziţie foto

                   În perioada 26-31 oct. 2009, cu ocazia Zilelor municipiului Medgidia, la Casa sindicatelor – „Lucian Grigorescu” din localitate, dl Ionel ECHIM – colaborator al revistei METAMORFOZE – în foaierul acestei instituţii a prezentat expoziţia sa de fotografii ANOTIMPURILE MEDGIDIEI.

                  De remarcat faptul că fiecare anotimp a fost ilustrat şi cu versuri ale autorului fotografiilor, acestea făcând parte din viitorul său volum de poezii.

DSC03652

DSC03655

DSC03661

DSC03666

DSC03676

Harul evocatorului nostalgic

de prof. dr. Const. MIU

 

             În volumul Nu pot uita (fără editură, Medgidia, 2008), Ionel Echim cultivă un lirism nostalgic şi sfătos, în egală măsură.

 Culegerea de amintiri – cum îşi subintitulează autorul cartea – reuneşte, pe baza memoriei afective, evocarea oamenilor şi a locurilor copilăriei: „Vă amintiţi copilăria?/ Mai  ştiţi acum ceva de ea?/ (…) // Asemenea altora acum,( Aştern în versuri pe hârtie,/ Mici întâmplări, pierdute-n fum,/ Din tot ce-a fost copilări,// Iar dacă azi sunteţi bătrâni/ Şi-aţi cam uitat copilăria,/ hai, încercaţi să fiţi mai buni,/ Dând celor mici, voi, bucuria.” (Copilăria, p. 12, 13). Pe bună dreptate, vârsta de aur a fiecărui om e cea mai frumoasă, iar casa părintească este matricea spirituală, matca spre care sufletul maturului se-ntoarce cu nostalgie: „Acolo-n casa de la ţară,/ Eu mi-am lăsat copilăria/ Şi-acum, nu ştiu a câta oară,/ Răsare-n suflet nostalgia.” (Din amintiri, p. 7).

Dintre năzbâtiile copilului de altădată, reţinem evocarea a trei:

      auzind de la ceilalţi băieţi de joacă de existenţa în pădure a bureţilor „buni de mâncat”, împreună cu un amic, copilul Ionel se avântă în pădure, cei doi nebăgând de seamă că s-au cam depărtat de cărare, s-au rătăcit. Din perspectiva maturului, episodul este evocat pe un ton glumeţ: „Soarele pleca la vale,/ Umbrele se tot lungeau,/ Vedeam doar fantome-n cale,/ Dinţii-n gură clănţăneau.” (Bureţii, p. 20). Rizibil, din aceeaşi perspectivă , este finalul „aventurii” celor doi neastâmpăraţi. „Pân’ la urmă, ne-au găsit/ Speriaţi, plânşi şi murdari,/ Pe-amândoi ne-au pedepsit,/ Ca pe doi mici muschetari.” (p. 21);

            –  dacă „povestirea” din Saltul este hazlie, datorită „recuzitei” micului paraşutist, cea din Mielul are un deznodământ tragic: „Auzisem eu prin casă,/ Mama, tata, cum discută,/ De-o chestie serioasă:/ Cum să sari c-o paraşută.” (p. 35). Naraţiunea punctează momentele dinainte şi de după salt:: „Grajdul este cam înalt,/ Lângă el, am pus o scară/ Am să fac şi eu un salt,/ Sper că nu o să mă doară.// (…) Cu umbrela desfăcută,/ Mă arunc înspre gunoi/ Sar ca broasca cea urâtă/ Dar cad peste chestii moi.” Finalul este formulat tot din perspectiva maturului îngăduitor cu aventurierul de odinioară: „Ce-a urmat? o baie bună,/ Să mă bată? n-avea rost;/ O aventură nebună,/ Vă spun drept: aşa a fost.” (p. 38).

  Continuă lectura