RESTITUIRI ÎN ANUL DRAGONULUI

Cercetător George Liviu Teleoacă

Anul 2012 este considerat Anul Dragonului şi, ca atare, reprezintă un foarte bun prilej spre a ne reaminti că Dragonul, nu are nimic în comun cu fiara apolcaliptică, imaginată în secolul XIII de iresponsabilul dominican Voragine1, care a pângărit, prin minciună, iconografia Sfântului Gheorghe, ci reprezintă acel semn hieroglific, născut odată cu Tradiţia Primordială, pentru a exprima numele Unicului Ziditor, Dumnezeul monoteismului funciar2. Ca simbol al puterii cerului, Dragonul este considerat, în continuare, un semn de foarte bun augur, atât în China, cât şi în Ţara Galilor, unde welsh-ii l-au înscris pe drapelul lor naţional, chiar dacă timpul a modificat semnificaţia sa iniţială.

Pentru recuperarea semnificaţiei originare s-au imaginat explicaţii şi s-au depus eforturi, dar numai aportul masiv de informaţie, din ultima vreme, a îngăduit acea tratare care să depăşească fisurile încercărilor de până acum. În aceste noi condiţii de documentare, căutările mele m-au condus la concordanţa deplină dintre rezultatul decriptării imaginilor, obţinut prin utilizarea unei analogii adecvate Dragonului, şi rezultatul la care am ajuns prin interpretarea lingvistică a numerosului grup de teonime asociate cu Vârcolacul, fiecare din cele două abordări conducând la una şi aceeaşi sintagmă3. Dar, această concordanţă, plasată la intersecţia a două căi de investigare, total diferite, reprezintă, chiar şi pentru spiritele cele mai exigente, dovada faptului că mi-a fost dat să găsesc citirea corectă şi, astfel, definitivă a multimilenarului semn.

Numită, destul de târziu, Draco sau Dragon, hieroglifa a fost creată pentru a exprima sintagma Volco-Blac, şi reprezintă cea mai veche modalitate de a consemna sintagma teonimică arhetipală.

Prin faptul că semnifică Numele Celui Prea Înalt, această hieroglifă, modelată ca un stindard, a şi devenit acel semn de mare prestigiu, sub care s-a derulat istoria, din Persia până în Bretania, timp de peste 2500 de ani, aşa după cum a constatat, Institutul American pentru Drapelele Lumii, condus de Whitney Smith, autorul primului mare tratat de vexilologie, Flags Throug the Ages and Across the World, publicat, în anul 1975[(scanarea este preluată din ediţia în limba franceză4)], la o jumătate de veac după ce V. Pârvan menţionase în Getica, prima atestare a Dragonului, găsită pe stela funerară a lui Nabkadnezar, anterioară anului 1120 î.Cr.5

Prestigiosul institut de cercetare a drapelelor a reuşit să pună în evidenţă echivalenţa diferitelor forme de reprezentare ale Dragonului, precum şi masiva lui prezenţă în timp şi în spaţiu, dar fără să fi ajuns la semnificaţia sa. Cercetătorii institutului, asemenea celor din întreaga lume, nu sesizaseră faptul esenţial că, în scena cu numărul XXIV de pe Columna lui Traian6, imaginea lui Jupiter şi imaginea Dragonului cu cap de lup au fost plasate, în mod intenţionat, faţă către faţă cu o tratare plastică identică, pentru a reprezenta, prin gestica unui dialog înscris în piatră, faptul că cele două chipuri au aceeaşi semnificaţie.

Acest tandem de necontestat al echivalenţei lor, relevă, în văzul lumii întregi şi cu autoritatea impunătoare a Columnei imperiale, că şi Stindardul Dacic este semn religios, având prestigiul său pe măsura celui de care se bucura zeul suprem al panteonului roman7. În acest fel, realizatorii şi beneficiarii Columnei au înscris, în marmură, importanta semnificaţie religioasă a Stindardului Dacic cu cap de lup, la care ajunsesem pe alte două căi.

Dar prin larga sa răspândire, în spaţiu şi în timp, el devenise Dragonul lumii întregi, ceea ce a impus şi verificarea originii sale. În acest scop am aplicat metoda bazată pe analogia lingvistică teonim-toponim, utilizată frecvent de savanţii domeniului8, după ce a fost dezvoltată de Georges Dumézil9, iar rezultatele au confirmat că denumirea „Stindardul Dacic” este corectă, întrucât hieroglifa aceasta s-a născut pe pământul României şi în limba românilor, numiţi, iniţial, rămări, aşa cum ne numesc şi azi albanezii, cu această formă rotacizată, care reprezintă cea mai arhaică flexiune a indo-europenismului10, flexiune folosită cu cel puţin un mileniu înainte de fundarea Romei Antice.

În existenţa sa, multimilenară după cum o atestată figurinele umane cu cap de lup din civilizaţia Vinča11 (mil.V î.Cr.), arhaica sintagmă teonimică Volco-Blac, s-a răspândit în aproape toată lumea sub forma unui mare număr de variante. Forma Velc-Velc justifică, atât numele de Velchanos, cât şi originea valahică, care i-au fost atribuite lui Zeus, din momentul naşterii sale mistice, într-o peşteră de pe muntele Ida, odată cu debutul celebrei civilizaţii minoice, în secolul XXVII î.Cr.

Aşadar, Zeus Velchanos a pătruns în civilizaţia insulei Creta ca zeu pre-helenic, aşa după cum, tot pre-helenic a pătruns şi Zeus Pelasgius, la care se rugau aheii lui Homer în Iliada (XVI, 226). Având în vedere aceste dovezi, epitetul Velchanos, atribuit lui Zeus, trebuie considerat prima atestare istorică pentru apariţia şi dăinuirea cuvântului „valac” în teritoriile balcanice, acolo unde, după încă două milenii şi jumătate, adică, în epoca elenistică (323-31 î.Cr.), mai continua să se desfăşoare festivalul cretan, numit Velchania, în onoarea puternicul Zeus Velchanos12.

Aici, trebuie menţionat faptul, că şi numele arhaicului zeu, Vulcanus, din Peninsula Italică, devenit ulterior zeu al focului purificator sau al meşterilor fierari, reclamă aceeaşi origine valahică.

Dar fertila şi bogata vale a Dunării de Jos, numită, în Cartea Cărţilor, Ţara Ha-Vilah (Fc. 2, 11-12), adică Valahia, continua să reverse, asupra Peninsulei Balcanice, noi şi noi valuri de valahi, numiţi în formă prescurtată ahi, respectiv ahei.

Aheii care s-au stabilit în Atica şi în Corint au venerat acelaşi mare zeu valahic al spaţiului de origine, dar pentru a-l invoca printr-o sintagmă nouă, impusă de noua lor patrie, l-au redenumit Zeus Meilichios, urmând universala descendenţă fonetică V(B)→M, frecventă, mai ales, în dialectele tracice, după cum a arătat Paul Kretschmer, specialist în limbi pre-helenice.

Cinstirea lui Zeus Velchanos, redenumit Zeus Meilichios în Atica şi în Corint, a lăsat vestigii, unele foarte vechi. Printre ele şi arhaicul aerolit piramidal13, din vremea pietrei nefinisate, adorat ca întruchipare a lui Zeus Meilichios şi, separat, un altar consacrat acestui zeu, pe malul râului atic, Kephisos, din vremea legendară a lui Tezeu14, vestigii care au mai putut fi văzute, şi în secolul II d.Cr., de meticulosul geograf Pausanias. Provenită din anul 417 î.Cr., a mai fost inventariată şi statuia, în marmură albă, a lui Zeus Meilichios, comandată sculptorului Policlet, pentru a purifica locul, unde demosul dezlănţuit al Argosului a ucis contingentul celor o mie de persoane înarmate15.

Cu o existenţă îndelungată, prelungindu-se din secolul VI î.Cr. până în epoca romană, a fost venerată, în Istmul de Corint, zeitatea Melikertes16, care reconfirmă importanţa omniprezentei structuri tracice de consoane MLC, evidentă într-un mare număr de teonime. Aria lor de răspândire o jalonează foarte bine Herodot, care, în sud, a vizitat la Tyr, în Fenicia (a se înţelege Felicia, adică Valacia) – Libanul de azi – templul din secolul XXVII î.Cr. consacrat zeului Milk-Qart Thassianul, identificat cu Hercule, iar în nord, a văzut templul de origine al Thassianului, din insula tracică Thassos, aflată cu bogatele sale mine de aur la vărsarea în Marea Egee a râului bulgăresc Mesta17.

Or, în acest larg areal tracic, dominat de la nord la sud, de teonimele care s-au constituit pe clasica structură de consoane MLC, a apărut, în mod firesc, şi teonimul Zamolxe. Forma originară ZA-MOLC-SE devine de necontestat, dacă avem în vedere faptul că Za-Molxis şi Ge-Beleisis sunt cele două nume, care au coexistat pentru una şi aceeaşi mare zeitate a geto-dacilor, după cum ţine să precizeze Herodot18. Dată fiind transformarea legică B→M, trecerea numelui Beleisis, în varianta sa Meleisis, se regăseşte, în mod obligatoriu, numai în forma Za-Molxe, de la care au derivat toate celelalte forme.

Din nefericire, mai mulţi autori de prestigiu au ignorat caracterul legic al treceri B→M, lăsând în urma lor numeroase polemici, care încurcă drumurile lumii spre adevărurile sale fundamentale.

Cu o neglijenţă similară, a fost citit şi numele lui Ge-Beleisis, în manuscrisele lui Herodot. Unii dintre autori au considerat că iniţiala teonimului ar reprezenta fonemul G, iar alţii au crezut că aceeaşi literă ar indica fonemul N, de unde şi multa pierdere de timp cu comentariile unei posibile antinomii de tip fârtat-nefârtat.

În fond, cele două moduri de citire erau mult prea diferite, pentru a nu se bănui că litera respectivă trebuia citită din altă perspectivă, adică din perspectiva ioniană, obligatorie pentru originalul operei lui Herodot, original care era ionian. Or, specific pentru alfabetul ionian de pe coasta de vest a Asiei Mici, acolo unde a trăit Herodot, la Halicarnas, până la vârsta de 37 de ani, este litera digama pamphilică, care coincide prin formă cu iniţiala scrisă a presupusului Gebeleisis din originalul, redactat în dialect ionian.

Citită, cel mai adesea prin fonemul Wau, litera digama reprezintă în dialectul ionian fonemul V sau B. Aşadar, numele înscris de Herodot pentru zeul getic se citeşte Be-Beleisis, teonim susţinut pe deplin de hidronimul Vi-Vlăsul (Βυβλεσις rostit azi Βυβασσιης)19. Pentru că dacii şi geţii vorbeau aceeaşi limbă, Be-Beleisis este teonim geto-dac, iar ca formă prescurtată a sintagmei teonimice Be(leisis)-Beleisis, se dovedeşte a fi identic cu sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah. Faptul acesta este esenţial şi justifică pe deplin ideea că geto-daci au fost monoteişti în calitate de adoratori ai Unicului Zeu Arhetipal, desemnat prin sintagma teonimică arhetipală, pe care tot ei au creat-o. În secolul V î.Cr., Herodot arăta fără echivoc că: „După câte ştiu eu din cele auzite la Dodona, înainte vreme pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele.20. Or, fără de porecle şi fără de nume, pelasgii21, un alt etnonim generic pentru triburile trace, nu şi-L puteau imagina decât pe Unicul Zeu Arhetipal. Aşadar, aveau un singur zeu, deci erau monoteişti.

Pe temeiul faptului că, până în epoca creştină, orice conducător de neamuri era considerat Dominus et Deus, adică Stăpân şi Dumnezeu, cu înţelesul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, numele Unicului Zeu Getic, Be-Beleisis, poate fi considerat matrice pentru apelativul „basileu”, apelativ arhaic, care a făcut carieră parcurgând drumul de la înţelesul de conducător tribal pre-homeric, la cel de împărat al Imperiului Bizantin.

Urmând această raţiune, care are în vedere faptul că stăpânul este ca un dumnezeu pentru supuşii săi, conceptul de conducător a fost asociat metaforic cu ideea de Dumnezeu, dar noua denumire trebuia să aibă propria sa individualitate. În acest scop substantivul (semnificantul) referitor la conducător s-a născut prin modificarea substantivului propriu Be-Beleisis. Or, unul din  procedeele utilizate pentru a crea noi semnificanţi este anagramarea, aşa cum a fost anagramat cel de al doilea termen al sintagmei Be-Beleisis, care a devenit Be-sieleB. Dar B=V, fapt pentru care cuvântul nou format devine Ba-sileV, respectiv Basilevs.

Pe crestele Carpaţilor, acolo unde îşi aveau sălaşul marii preoţi-regi ai geto-dacilor, s-a preferat forma cu B final, Be-seleB, rostită sonor Ba-saraB, adică apelativul originar pentru Sarabii şi Basarabii noştri. Ca dovadă că structura de consoane SLV susţine formarea denumirilor referitoare la regalitate, numele cnejilor români Seslav (1080-1090) sau Mislav (1241) şi succesorul său Seneslav (1247-1272), includ forma -slav, cu toate că documentele maghiare stipulează originea lor valahică. În jurul României, alţi regi şi sfinţi au purtat nume care conţin structura -slav, -slau sau -slaus.

În mod similar, această metaforizare de tipul Dominus et Deus poate fi extinsă la întreaga arie

indo-europeană pentru a explica formarea unor cuvinte ca: Voi-Vod (cuvânt geto-dac22, înrudit cu teonimul Wai[de]-Wut23), Volh-V (şaman rus), Vesco-Vo, devenit Posco-Po şi episcop sau bishop, Chlodo-Vech zis Clovis, dar şi BurVista (Vol-Vlista) sau Decebal (Dece-Val) … etc., referitoare la instituţia conducătorului sau la nume de conducători. Adoptate, mai ales, pentru a afirma investitura sacră a celui devenit dux sau rex, aceste nume se explică firesc ca metafore pornind de la prolifica sintagmă teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac, creată de marea civilizaţie a vlahilor [numiţi şi volsgi sau pelasgi] în legătură cu ideea de râu, râu care în matricea noastră armânească se exprimă prin cuvântul AVLAKE, aflat în uz şi astăzi.

Fiindcă, spre deosebire de fiinţa umană, râul este atotputernic, atoatedătător şi etern, ca şi un dumnezeu, ideea de dumnezeire s-a putut exprima prin sintagma AVLAKE-AVLAKE, respectiv Volko-Blake, redată iniţial prin hieroglifa numită Stindardul Dacic şi ulterior Draco sau Dragon.

În legătură cu marea importanţă a Dragonului, creat pentru a reprezenta sintagma teonimică arhetipală Volko-Blake, vom mai arăta că primul nume al lui Herakles, Hercle la etrusci, a fost Alkaios24, care este tot un Volko, dar fără V, adică un Olkoios. Pentru alte denominaţiuni Olkoios devine Lokoios, de unde şi epitetele arhaice: Lykaios pentru Zeus şi Lykios pentru Apollon, mereu însoţit de corbul, a cărui unică menire, în heraldică, a fost să reprezinte culoarea neagră, culoare denumită Black în epoca arhaică, iar ulterior λυγαιος–întunecat, în limba greacă. Aşadar, în simbolistică, Volc-ul, adică Lupul, dar şi Black-ul, adică Negrul, tot pe Vlahi, zişi şi Blaki, îi reprezintă. Când vorbitorii sau scribii au renunţat, din comoditate, la prima literă au apărut epitetele Lykaios sau Lugaios.

Un „Lugaios” este şi zeul celtic Lugh25, la origine tot un (B)Lach, cu numele provenind de la aceeaşi unică sintagmă teonimică arhetipală, motiv pentru care a şi păstrat în reprezentarea sa negrul corb, semnul pentru Black. Dincolo de orice alte explicaţii improvizate cu naivitate, zeităţile-lup sau însoţite de culoarea neagră, îşi afirmă filiaţia lor nemijlocită cu Stindardul Dacic, numit azi şi Dragon.

Prin valorificarea critică a datelor furnizate de mitologie, continuă să apară noi reprezentări plastice ale zeităţilor însoţite de tandemul Lup-Corb, ca mod de a exprima sorgintea lor sacră, în relaţie directă cu hieroglifa dacică numită, azi, Dragon.

Cele patru imagini care urmează fac parte dintr-un şir remarcabil, care include şi reprezentările de sfinţi creştini cu cap de lup.1,26,27.

Dar privind la cei doi corbi de pe umărul lui Odin, nu putem rezista tentaţiei de a-i reaşeza spate-n spate, pentru a arăta originea şi semnificaţiei acelui simbol numit acvila bicefală. Chiar dacă a devenit semn imperial, originea lui se referă la etnicitatea illiro-tracă, adică Blaco-Blacă, transpusă în heraldică prin cei doi corbi negri alipiţi dorsal, aşa după cum indică şi drapelul de stat al Albaniei care n-a fost niciodată o putere imperială.

Pe urmele acestor simboluri dominate de asocierile Lup-Corb sau Corb-Corb, care mai apar şi în formă simplificată, numai sub formă de Corb28 sau numai sub formă de Lup sau de Câine (vezi Guinefort29) se ajunge la originea valahică asumată de către toate neamurile, mai vechi sau mai noi, ale Europei, se ajunge astfel la temeiul spiritual al unităţii sale.

Aşadar, să primim cu încredere, ca pe un bun spiritual comun, restituirile Noului An 2012, aflat sub patronajul Dragonului de Apă, a cărui moderaţie ne invită la o largă implicare pentru a recepta critic noile soluţionări, pe care nu ni le impune, ci ni le propune, pornind de la nepieritoarele repere arhaice cu atestare certă: avlake (balaha, în sanscrită), Ha-Vilah, Velchanos, Vulcanos, Valac-Hilyah (în Rig-Veda), Walh-ala sau Volsgi (munţi în Laţiu, zişi Vosgi în Alsacia sau Basci în Spania).

BIBLIOGRAFIE

1.  G.L. Teleoacă, Un fals intolerabil în „Legenda aurea”, în revista electronică AGERO, rubrica Istorie,

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA- AGERO/ISTORIE/Un%20fals%20intolerabil%20in%20Legenda%20Aurea%20de%20Teleoaca.htm

2. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac-Întemeietorul, revista PAIDEIA Nr. 2/2002

3. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic şi falera de la Surcea, judeţul Covasna, rev. RĂDĂCINI, Nr. 11/2011

4. Whitney Smith, Les Drapeaux, à travers les âges et dans le monde entier, éd. Fayard, 1976, p. 61

5. Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p.293

6. Conrad Cichorius: „Die Reliefs der Traianssäule„, Erster Tafelband: „Die Reliefs des Ersten Dakischen

                                                                                       Krieges„, Tafeln 1-57, Verlag von Georg Reimer, Berlin 1896

7. G.L. Teleoacă, Zeus şi Dragonul dacic pe Columna lui Traian, Revista Nouă, Anul V, 7(40)/2008, p. 17-18

8. Alexandru Mihăilă, Despre numele dumnezeiesc Iahve, în  revista „Studii Teologice”, Seria a III-a, Nr. 1, ian.-

martie 2007, Bucureşti, p. 27-43

9.  George Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti 1997, p. 200

10.  Émile Benveniste, Origines de la formation des noms en indo-européen, Paris, 1962, p. 3-22

11. M. Eliade, Dacii şi lupii în De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1980, p. 23

12.  B. C. Dietrich, The Origines of greek religion, Ed. Walter de Gruyter, Berlin, New York, 1974, p.15-16

13.  Pausanias, Călătorie în Grecia, Cartea II, 9(6)

14.      ibidem, Cartea  I, 37(3)

15.      ibidem, Cartea II, 20(1)

16.      ibidem, Cartea II, 1(3) şi Nota 7, de la p. 524, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1974

17. Herodot, Istorii, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul XLIV

18.      ibidem, Cartea a IV-a, MELPOMENE, Capitolul XCIV

19. Herodot, Istorii, Cartea I, CLIO, CLXXIV, în ediţia Minerva, Bucureşti 1984, la p.69 cu Nota de la p.591

20.      ibidem, Cartea a II-a, EUTERPE, Capitolul LII

21. Wikipedia, Pelasgians, http://en.wikipedia.org/wiki/Pelasgians

22. Ion Mugioiu, Elveţia 2006, Pledoarie pentru limba română,                 http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Pledoarie%20pentru%20limba%20romana%20de%20IM.htm

23. Magnusen Fino, Priscae veterum borealium mythologiae lexicon, HAVNIAE – SUMTIBUS LIBRARIAE GYLDENDALIANAE, p.336-337 şi 867

24. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1989, p. 220

25. Wikipedia, Zeul Lugh, http://en.wikipedia.org/wiki/Lugh Z

26. Wikipedia, Zeiţe http://www.goddessmyths.com/Samovila-Yemaya.html

27. Wikipedia, Odin, Wotan,  http://en.wikipedia.org/wiki/Odin, http://saxons.etrusia.co.uk/saxons_wednesday.php,

28. Wikipedia, Mitologia corbului în http://en.wikipedia.org/wiki/Common_Raven

29. Wikipedia, Holy Dog and Dog-Headed Saint, http://www.beyond-the-pale.co.uk/dogsaints.htm

liviuteleoaca@yahoo.com

Bucureşti, 27 martie 2012

Reclame

UN FALS INTOLERABIL ÎN „LEGENDA AUREA”

sau

Somnul raţiunii naşte monştri

George Liviu Teleoacă

Născut şi întreţinut de somnul raţiunii, uriaşul fals din „Legenda aurea”, a reuşit să transforme, în opusul său, semnificaţia reală a Dragonului Dacic, semnul nostru tutelar, ceea ce a subminat esenţa identităţii româneşti şi, implicit, poziţia noastră în lume.

Prin raportarea fantasmelor din „Legenda aurea” la fantasmele din celebra pictură a lui Goya, ne putem imagina că personajul cu faţa ascunsă, ar putea fi chiar autorul lor, călugărul dominican, Iacob de Voragine, care n-a ezitat să includă, în mod absurd, episoade cu monştri, în vieţile sfinţilor. Adausul de monştri în scrierile hagiografice a stimulat apariţia de manifestări negative cum este şi aberanta dragonologie. Se constată, încă odată că, orice demers intelectual, care nu respectă etica etalon a celor zece porunci, generează suferinţe enorme, şi că lipsa de cultură, cu adaus de plăsmuiri, ruinează aspiraţia noastră spre o viaţă civilizată, chiar dacă ar fi să depăşim actualul declin al civilizaţiei materiale.

Un asemenea drum al ruinei a început în urmă cu 750 de ani, atunci când „Legenda aurea” a scos în lume minciuna despre balaurul, numit şi dragon, ucis de Sfântul Gheorghe.

În mod real, a existat, există şi va exista o hieroglifă, numită Dragonul Dacic, dar n-au existat balauri sau dragoni, în carne şi oase. Ca urmare, n-a existat nici acea confruntare a Sfântului Gheorghe cu balaurul, oferită lumii, ca adevăr, de celebrul volum intitulat „Legenda sanctorum”, sau „Legenda aurea”, ieşit de sub pana lui Iacob de Voragine, după anul 1260. Multiplicat şi transformat în texte de catehizare, uriaşul fals, astfel lansat, a reuşit să altereze grav semnificaţia religioasă a hieroglifei, numită Dragonul Dacic, semn tutelar al identităţii româneşti, dar şi primul mare temei al ascensiuni spirituale umane. Cu cel puţin o mie de ani, înainte de Cristos, hieroglifa Dragonul Dacic, devenise semn religios sub care se derula istoria lumii.

După 750 de ani, de la punerea în circulaţie a falsului, avem dreptul şi chiar datoria, să cerem denunţarea şi eliminarea lui, din lume, chiar dacă această ucidere contrafăcută a Dragonului, de către Sfântul Gheorghe, ocupă un loc important în iconografia creştină. Prea sunt grave consecinţele, de azi, ale uriaşului fals comis de Iacob de Voragine şi prea s-au înmulţit, în (http://books.google.com/books/about/Legenda_aurea.html?id=f-QGAAAAQAAJ) ultima vreme, noile ediţii  ale volumului său, cu apariţii la zi, pentru a nu redeschide cazul, în legitimă apărare, cu intenţia declarată de a pune capăt crimei intelectuale, prin care a fost distrus arhetipul religios al lumii, singurul în măsură să asigure coeziunea ontică a Uniunii Europene şi buna ei întocmire. Diversităţile etnice, dar şi orgoliile etnice aferente, bine consolidate de îndelungata istorie a bătrânului nostru continent, nu îşi mai pot regândi unitatea, decât prin recurs la arhetip, de unde şi imperativul eliminării falsurilor, care au transformat în simbol al Răului, beneficul semn arhetipal, sub care a progresat lumea, din Persia până în Bretania, timp de 2500 de ani atestaţi.

Incapabil să acumuleze şi să prelucreze informaţia, care l-ar fi condus la compatibilitatea, de esenţă, dintre semnificaţia Dragonului şi religia creştină, Iacob de Voragine, cu de la sine putere, a decis să lichideze cinstirea, de care se bucura semnul Dragonului, în epoca sa. În acest scop, a pus în circulaţie o povestire calomniatoare, prin care i-a ataşat Dragonului însuşiri de monstru, fals menit să inducă urârea lui, iar spre a perpetua ura în vecie, a asociat-o cu eterna adorare a Sfântului Gheorghe, care i-ar fi tăiat capul. După punerea în circulaţie a manuscrisului său, „Legenda aurea”, din întâmplare sau nu, Iacob de Voragine va ajunge episcop de Genova, ca dovadă că somnul raţiunii îi ajunsese şi pe superiorii săi, care n-au mai vrut să vadă că falsul comis încalcă, prin mărturie mincinoasă, porunca a IX-a din Decalog. Ca membru al ordinului domnican, Iacob de Voragine mai prestase şi un jurământ specific ordinului, pentru a respecta adevărul şi, cu toate acestea, viaţa contrafăcută a Sfântului Gheorghe, pe care a inclus-o în „Legenda aurea”, este alcătuită, mai ales, din minciuni. Minciuni şi exagerări, cu atât mai grave, cu cât mărturiile, rămase în toate (http://ro.wikipedia.org/wiki/Sf%C3%A2ntul_Gheorghe) dicţionarele teologice, arată că, despre viaţa Sfântului Gheorghe, nu se poate spune altceva, decât că a lăsat în urma sa un cult (http://www.newadvent.org/cathen/06453a.htm).

Tragic este faptul, că „Legenda aurea”, cu falsurile ei, a cunoscut, încă de la apariţie, o mare răspândire, comparabilă cu a Bibliei. A circulat în peste o mie de exemplare, încă înainte de inventarea tiparului (http://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Legend), iar numărul lor a sporit considerabil odată cu răspândirea invenţiei lui Gutenberg. Între 1470 şi 1530 a fost cea mai tipărită carte în Europa, şi probabil cea mai citită, după Biblie (http://ro.wikipedia.org/wiki/Legenda_aurea), ceea ce a înlocuit treptat, adoraţia străveche a Dragonului cu minciuna uciderii lui de către Sfântul Gheorghe, deşi sfinţii n-au fost personaje de basm, ci oameni normali, care s-au luptat cu tentaţia păcatului, dar, niciodată, cu fiinţe supranaturale, devoratoare de animale şi de oameni.

La scurtă vreme după acest fals al decapitării balaurului în mijlocul cetăţii, lansat de Voragine, au apărut, în pictură şi în sculptură, imaginile ecvestre ale Sfântului Gheorghe, ucigând un balaur cu chip de Dragon. Prin expunerea publică a acestor lucrări, cinstirea multimilenară a Dragonului a fost înlocuită de ură. Ademeniţi de frumuseţea calului, ca şi de ţinuta marţială a Sfântului Gheorghe, cei neavizaţi păşeau fericiţi pe drumul iniţiat de falsurile unui autor, de al cărui nume nici nu auziseră.

Din fericire, nişele neafectate de minciunile lui Iacob de Voragine, referitoare la o fostă luptă dintre Sfântul Gheorghe şi Dragon, au lăsat mărturii îndubitabile despre compatibilitatea dintre Dragon şi religia creştină. Edificatoare este, în acest sens, prezenţa Dragonilor pe o haină preoţească, conservată în muzeul de broderii (http://www.youtube.com/watch?v=Psy_yyYMrTQ) al Mânăstirii Santa Maria de Guadalupe, construită în Spania, la începutul secolului XVII.

Acestor imagini, de o mare importanţă teologică, li se alătură reprezentările de sfinţi cu cap de Dragon (http://www.beyond-the-pale.co.uk/dogsaints.htm), respectiv, cu cap de lup sau cu cap de câine. Între acestea, un loc aparte, îl deţin figurile Sfântului Cristofor, care apare, fie cu cap de Dragon (http://en.wikipedia.org/wiki/File:Saint_christopher_cynocephalus.gif), fie purtându-l pe Iisus, în spate, peste un râu tumultos (http://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Christopher). Ajuns la mal (http://www.revistamagazin.ro/content/view/8422/8/), Iisus i-ar fi spus: „Ai purtat pe umeri nu doar lumea toată, ci şi pe Cel care a creat-o. Eu sunt Hristos, regele tău, pe care l-ai slujit cu credinţă”.

Din perspectiva spuselor atribuite Copilului Cristos, exprimând convingerile autorilor care au realizat aceste icoane, necesara corelare a celor două ipostaze atribuite Sfântului Cristofor, conduce uşor la concluzia că, Cel identificat prin capul său de Dragon, este unul şi acelaşi cu Cel, care L-a purtat pe Iisus spre mântuirea lumii, purtând întreaga lume prin vâltoarea devenirii ei. De fapt, Cristofor se traduce, din limba elină, prin „Purtătorul lui Cristos”. Or, numai, Proniatorul poate face toate acestea. Aşadar, avem o primă dovadă, exprimată prin arta icoanei, că Dragonul, reprezentând hieroglifa Numelui Său, primul mod de a-I scrie Numele, este semnul sacru pentru Unicul Ziditor.

De aici şi nevoia imperativă de a se pune capăt, definitiv, falsului creat de imaginaţia maldivă a lui Iacob de Voragine. Fie că a ştiut, fie că n-a ştiut semnificaţia Dragonului, Iacob de Voragine nu a avut dreptul să lanseze minciuna absurdă, despre un balaur ucis de Sfântul Gheorghe, minciună, care, prin amploarea sa, a răsturnat înţelesurile lumii. Prin acest fals enorm, care a  transformat semnul benefic al Dragonului, în semn al puterilor malefice, s-a frânt perspectiva firească asupra felului în care a trecut omenirea la creştinism, deşi Iisus, în respectul desăvârşit a ceea ce fusese înaintea sa, a ţinut să precize: N-am venit să stric Legea, ci să o plinesc (Matei 5,17).

Întoxicaţi cu acest fals, cei de azi nu mai pot înţelege de ce Ordinul Dragonului, înstituit în anul 1408 (http://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_Dragonului), pentru a apăra creştinătatea de pericolul turcesc, a adoptat în heraldica sa Dragonul, ca purtător şi susţinător al Crucii Creştine.

Dintre cele câteva medalii, cea aurită, atribuită primilor 24 de cavaleri ai Ordinului, ilustrează cel mai bine perfecta compatibilitate dintre Dragon şi Cruce. Dragonul vioi, cu capul săltat şi purtând pe spate Crucea, afişează, prin coada cu care-şi cuprinde gâtul, disponibilatea la jerfa de sine, sub semnul Crucii înfăcărate, pe care scrie Q[UAM] MISERICORS EST DEUS IUSTUS PATIENT. Limba, scoasă cu energie, este asemenea cu limba evidentă a Dragonului Dacic, detaliu definitoriu, prezent şi în alte variante ale Dragonului, cum este şi Dragonul de pe drapelul Ţării Galilor.

Foarte mândri de el, welsh-ii cred că l-au preluat de la dacii Sarmizegetusei, prin intermediul stăpânitorului roman (http://www.data-wales.co.uk/flag.htm), deşi unele estimări conduc la o vechime, care se apropie de a mitului.. Pentru că îl consideră, prin tradiţie, simbol al puterilor benefice, welsh-ii trăiesc cu convingerea că  „Dragonul roşu inspiră elan”. Cu această convingere au trăit toţi cei care l-au adorat: dacii, scandianvii, germanicii sau parţii. Lupul împăiat, sugerând Dragonul cu cap de lup, este purtat, şi astăzi, în procesiunile de iarnă ale ucrainienilor.

A fost adorat ca principiu al Binelui pe toate meridianele Pământului şi în toate timpurile, începând, după cât se pare, cu civilizaţia Vinča. Sub semnul lui, s-a făcut istoria lumii din Persia până în Bretania, aşa cum arată Whitney Smith, fostul director al Institului American pentru Drapelele Lumii, în tratatul său de vexilologie, apărut în anul 1975, în două ediţii, separate, de limbă engleză şi de limbă franceză.

Pe pagina 61 a tratatului, stegarul din dreapta poartă Dragonul, adoptat ca stindard de cavaleria lui Carol cel Mare, care în anul 800, deci cu mult înainte de începuturile Schismei, a fost încoronat Imperator Augustus, de Papa Leon al III-lea, pentru marile servicii aduse în calitate de  „apărător devotat şi umil ajutor al Sfintei Biserici”. Carol cel Mare i-a pedepsit, cu sabia, pe cei ce (http://www.newadvent.org/cathen/03610c.htm) nu au primit botezul, dar n-a interzis venerarea Dragonului, ca dovadă că îi percepea legătura cu religia creştină.

O reală valoare documentară are, în schimb, Tapiseria de Bayeux (http://hastings1066.com/), care a fost realizată între anii 1070 şi 1077, imediat după Bătălia de la Hastings, din anul 1066. Cu o lăţime de 0,5m. şi o lungime de 68,4m., ea se prezintă ca o bandă desenată, cu 35 scene, referitoare la etapele, care au dus la invadarea Angliei, de către normanzi. Deşi a fost comandată de episcopul Odo, marele ctitor al Catedralei din Bayeux-Franţa, dar şi frate vitreg cu Wilhelm I Cuceritorul, Tapiseria pune în evidenţă prezenţa amplă a Dragonului, în ambele tabere. Dragonul apare frecvent şi ca element ornamental şi, cu toate acestea, autoritatea episcopului Odo a decis, ca Tapiseria să fie expusă în catedrala sa (http://www.middle-ages.org.uk/bayeux-tapestry.htm), din momentul sfinţirii ei, unde a şi rămas, cu certitudine, în primii 400 de ani, ca semn că minţile luminate ale epocii cunoşteau compatibilitatea dintre semnificaţia Dragonului şi spiritul creştin.

După cum rezultă din cele prezentate, deja, Dragonul a fost adorat, ca simbol benefic în toată lumea, dar şi în biserica creştină, până la nivelul marilor personalităţi, făuritoare de istorie, iar această realitate profundă impune denunţarea şi anularea falsului, care a transfomat Dragonul în simbol al Răului. Şi cum, un necaz nu vine singur niciodată, lui Voragine, i-au urmat sute de autori care au promovat oroarea sub chipul Dragonului, prin lucrări plastice, literare şi cinematografice.

Dacă pentru toţi ceilalţi, care adoră Dragonul, reabilitarea lui Iacob de Voragine, din ultima vreme, reprezintă, doar, un nou afront adus adevărului, pentru noi românii, această reabilitare echivalează cu un nou atac la fiinţa noastră naţională, ştiut fiind faptul că, Dragonul Dacic este semnul tutelar al neamului nostru, dar şi al pământului pe care trăim. Dragonul Dacic s-a născut pe acest pământ, iar transformarea lui în simbol al Răului, ne-a demonizat, stârnind asupra noastră ura şi dispreţul de care nu mai putem scăpa, mai ales, după ce Bram Stoker ne-a garnisit cu blestematul roman „Dracula”, apărut ca o consecinţă directă a falsului pus în circulaţie la mijlocul secolului XIII.

Falsul lui de Voragine şi ficţiunea denigratoare a lui Stoker au dobândit asemenea proporţii încât lumea ne consideră nişte fiinţe diabolice însetate de sânge, deşi esenţa noastră se defineşte prin desăvârşitul discurs liturgic al Mioriţei, ca şi prin jertfa de sine, asumată de toţi cei zece meşteri mari, pentru a asigura dăinuirea Mânăstirii la Curtea de Argeş. Dragonul Dacic reprezintă semnul sub care a crescut civilizaţia lumii şi nu semnul Răului, Rău pe care-l reprezintă, cu adevărat, un Buccow, cel care ne-a ucis secuii la Siculeni, 200 de Feţi Frumoşi şi tot atâtea mânăstiri ortodoxe în Transilvania, vânând călugării fugiţi în pădure, printre ei, unii cu mult peste o sută de ani Şi fiindcă el a fost, cu adevărat, Monstrul, a şi pierit ca un (Formula AS 861/2009,  http://www.formula-as.ro/2009/861/spiritualitate-39/un-martiriu-uitat-uciderea-manastirilor-ortodoxe-din-transilvania-10909-print) monstru, la numai 52 de ani, zdrobit sub copitele propriului său cal, atunci când intra triumfal în cetatea Alba Iulia. Era mâna aceleiaşi Imanenţe, care, astăzi, lasă ca Europa să fie strivită de propriile sale aspiraţii, numai fiindcă şi-a pângărit Vatra Sacră, prin falsuri.

Monstrul, adăugat de Voragine la viaţa Sfântului Gheorghe, este un fals în detrimentul vieţii noastre de azi şi el nu mai poate fi tolerat, sub nicio forma, cel puţin de către noi, românii. În concepţia noastră de profunzime nu există adversitate între Sfântul Gheorghe şi Dragon, ci din contra, relaţia lor este una de admiraţie vizibilă, aşa cum arată, foarte limpede, şi superba icoană ferecată în argint, expusă în muzeul din Vălenii de Munte. Această bijuterie, pe care este înscris cu majuscule latine SF. MARTIR GHEORGHIE, n-a apărut întâmplător, ci ca expresie plastică a faptului că Sfântului Petru i se mai poate spune şi Vâlhovnicul Petru. Deci cuvintele „sfânt” şi „vâlhovnic” au acelaşi înţeles, în limba română. Alexandru Cihac înscrie şi variantele „vlăhovnic” şi „vârhovnic” în „Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Francfurt am Main & Berlin & Bucarest, 1870, 1879”.  Oricare ar fi originea cuvântului, vechimea lui aparţine perioadei de formare a graiului uman şi se explică, numai, prin adoraţia hieroglifei Dragon, începută, încă, din neolitic. În trecutul îndepărtat, până când nu se descoperise scrierea alfabetică, numele lui Dumnezeu sau sfinţenia celor asemenea Lui, erau desemnate prin hieroglifa Dragon, care se citeşte Volco-Blac, iar marea vechime a sintagmei justifică multele sale variante înregistrate, inclusiv variantele lui Cihac.

Volk, primul cuvântul al sintagmei, înseamnă lup, de unde şi capul de lup sau de câine al sfinţilor creştini, dar şi al sfinţilor precreştini. În logica asocierii capului de lup la trup de om, ca mod de a reprezenta marea sfinţenie consacrată Dragonului, li s-a asociat unor nume de zei atributul de lup, ca în cazul zeului Apollon, zeu al luminii, al artelor sau al tămăduirilor, supranumit totuşi Lykios, cu înţelesul „lupescul”, în elină. Prin însuşirile sale, el nu putea fi ca un lup decât sub aspect formal, aşa după cum întreaga lykantropie este exclusiv formală, pentru a sugera sfinţenia lyk-antropului, adică a omului-lup, definit ca persoană cu purtări de sfânt, dăruit slujiri Dragonului cu cap de lup.

Ca dovadă a imensei sale răspândiri, hieroglifa Dragon se regăseşte reprezentată şi în Egipt. Zeul Anubis, zeu de prim rang, care ocroteşte trecerea fiinţei umane pe tărâmul celălalt, poartă şi el cap de câine-lup. Remarcabil este faptul că zeul Anubis, care nu are însuşiri de fiară, poate fi reprezentat doar de câinele singur, metaforă plastică, ce se asociază, în mod inevitabil, cu Lupa Capitolină.

Spre deosebire, însă, de câinele, prin care este reprezentat zeul Anubis, Lupa Capitolină, are o cu totul altă ţinută. Deşi alăptează, ea are o ţinută majestoasă, care domină în întregime cerul lui Romulus şi Remus, fiii zeului Marte şi ai vestalei Rhea. Fiindcă arcul trupului său ocupă cerul, Lupa Capitolină personifică cerul, respectiv universul ceresc al zeilor, tot aşa după cum poziţia arcuită peste lume a zeiţa Nut, din mitologia egipteană, personifică cerul. De aici şi dovada că Lupoaica de pe Capitoliu, ca altă variantă a hieroglifei dacice pentru numele lui Dumnezeu, le-a oferit, prin alăptare, hrană spirituală viitorilor regi-întemeietori ai Romei Antice, tot aşa după cum zeiţa Isis l-a alăptat la sânul său, cu înţelepciune zeiască, pe Tutmes al III-lea.

Prezentă în toată lumea, din cele mai vechi timpuri, hieroglifa Dragon cu cap de lup, a fost sugerată şi prin câteva metafore plastice, uneori sub formă de lup cu aripi, alteori numai sub formă de lup sau sub formă de câine. Corespunzător diferitelor sale reprezentări, hieroglifa s-a numit, succesiv, Volko-Blac sau Vârco-Lac, Volco-Dlac sau Dlac, respectiv Drag-on, Volk sau Vlok. În limba elină se întâlnesc (http://pl.wikipedia.org/wiki/Likaon, http://pl.wikipedia.org/wiki/Lycaonia) şi formele Likaon sau Kion, cu înţelesul de câine.

Prin aceleaşi etape a trecut şi denumirea Cerul Dragonului, pentru a ajunge, în limba elina, la forma atestată istoric Kion Ouránou. Ca dovadă că sintagma Kion Ouránou defineşte cerul neamului românesc, în istoria scrisă, i se mai spune şi Polus geticus, iar pentru importanţa care i s-a recunoscut, i s-a mai spus şi Axis boreus sau Cardines mundi. Deci nu refulări protocroniste, ci documente istorice stipulează rolul cardinal, pe care l-au avut românii, români de la Facerea Lumii, în derularea istoriei universale.

Or, Iacob de Voragine, răsturnând înţelesul originar al hieroglifei, numită Dragonul Dacic, a neantizat adevărata identitate a neamului românesc şi odată cu ea adevăratul Centru Spiritual al Lumii. Recunoaşterea lui reprezintă primul pas adevărat spre echilibrul spiritual, de care are nevoie lărgirea colaborărilor spre care tindem. Există legităţi naturale care nu pot fi încălcate, fără consecinţe dintre cele mai grave, iar poziţia Centrului Spiritual al Lumii este un dat imuabil, cu caracter de legitate naturală.

Bucureşti, 22 iulie 2011

ÎNRUDIREA LINGVISTICĂ A TEONIMELOR

ÎNRUDIREA  LINGVISTICĂ  A  TEONIMELOR

ÎN  SLUJBA  ISTORIEI  RELIGIILOR

George Liviu Teleoacă

În bun acord cu subtitlul său, Istorie şi semnificaţie în religie, cartea cu caracter de sinteză a lui Mircea Eliade, intitulată Nostalgia originilor, pune în evidenţă ideea că istoria religiilor ar putea avea o contribuţie de primă importanţă la formarea unui nou umanism la scară planetară.

            Anticiparea trebuie considerată de excepţie, dat fiind faptul că prin aprofundarea cercetărilor de istoria religiilor se poate ajunge la originea lor, acolo unde marile religii ale lumii se reîntâlnesc în mod real. Or, descoperirea originii lor comune echivalează cu recuperarea fondului genetic comun, dar mai ales pune în evidenţă vatra matricială a cărei religie întruchipează în mod firesc modelul menit să susţină înfăptuirea reală a unităţii noastre religioase. Avându-se în vedere legătura sa neîntreruptă cu structura de esenţă a religiilor lumii, modelul religios actual al vetrei primordiale dobândeşte legitimitatea necesară generalizării prin consens, reuşindu-se astfel să se depăşească nivelul actual al aşa zisei toleranţe religioase devenita, în fapt, un fel de indiferenţa cu iz secularizant.

            O contribuţie care ne poate orienta spre originea marilor religii, de astăzi şi din totdeauna, ar putea fi şi chiar este descoperirea sintagmei teonimice arhetipale la care am ajuns pornind de la  înrudirea lingvistică de un tip special pe care am constatat-o în cazul teonimelor din grupul zeităţilor având o aceeaşi funcţie mitică cu a Vârcolacului.

            Din punct de vedere teologic, este remarcabil faptul că prin decodificarea tetragramei sacre se constată că şi teonimele YHWH sau ELOHIM, atribuite lui Dumnezeu-Tatăl, au fost generate de una şi aceeaşi sintagmă teonimică arhetipală Valac-Valac, aşa după cum rezultă şi din demonstraţia pe care o prezint în schema următoare:

Sintagma teonimică arhetipală

            Cheia legică pentru aflarea ei ne este dată chiar de Dumnezeu atunci când îi precizează lui Moise veşnicia şi caracterul perpetuu al Numelui Său:  Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.” (Exodul 3,15), poruncă de la care pornind rezultă în mod necesar că YHWH = ELOHIM, egalitate care poate fi adevărată dacă şi numai dacă YHWH şi ELOHIM se regăsesc simultan ca forme de tăinuire a uneia şi aceleiaşi sintagme originare care să conţină consoanele H, L şi W.  De aici şi 3! = 6 variante, din care după o primă selectare mai rămân două, cea reală fiind compatibilă cu seria: 

Continuă lectura

păcatul adamic

de G. L. TELEOACĂ

Faţă în faţă cu cei care au ajuns să facă apologia înlocuirii Bisericii lui Hristos prin multitudinea adunărilor [1] ducând la extrem ideea lui Voltaire conform căreia înmulţirea sectelor previne fie războiul religios, fie tirania în drumul omenirii către civilizaţie [2], noi vom arăta că Biserica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească propovăduind iubirea aproapelui nu poate reprezenta tirania care să interzică accesul omului la civilizaţia cunoaşterii, deoarece …

                                             A  vorbi  şi  a  stăpâni  înseamnă  a  cunoaşte

Nu, şi iarăşi nu. Creştinismul bine înţeles nu interzice cunoaşterea şi nici nu aduce atingere cunoaşterii, ci din contra trimite la cunoaştere, din moment ce Sfânta Scriptură, cartea fundamentală a Bisericii, ne spune că Însuşi Dumnezeu l-a îndemnat pe Adam, strămoşul omenirii să dea nume făpturii (Facerea 2, 19). Dar îndemnându-l pe Adam să dea nume, Dumnezeu l-a îndemnat de fapt la cunoaştere pentru simplul motiv că entităţile făpturii, respectiv entităţile creaţiei, nu puteau fi denumite fără a fi corect definite prin cunoaşterea din ce în ce mai aprofundată şi mai cuprinzătoare. De la spic, la bob, de la bob la embrion, de la embrion la celulă, de la celulă la moleculă şi aşa mai departe, sau în perspectivă spaţială: de la pământ la lună şi la stele, de la stele la galaxii.

                  Într-un univers fără de margini, de la microcosmos la macrocosmos, nici cunoaşterea nu poate fi limitată din moment ce omului i-a fost dat să atribuie mereu noi nume, noilor entităţi identificate şi definite prin perfecţionarea continuă a instrumentelor şi a metodelor de investigare.

                  De fapt, Dumnezeu după ce l-a făcut pe om „bărbat şi femeie” l-a  binecuvântat şi i-a spus: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!” (Facerea 1, 28). Dar a spune: „supuneţi” şi „stăpâniţi” echivalează cu a spune cunoaşteţi, cunoaşteţi şi iar cunoaşteţi, căci nu poţi să supui şi să stăpâneşti fără a cuprinde cu pricepere şi cu responsabilitate de profesionist toată creaţia în rosturile ei. A stăpâni, adică a administra înseamnă  a  c u n o a ş t e. Iar aceasta este prima poruncă, dar şi prima binecuvântare pe care Dumnezeu a dat-o omului.

                  Chiar şi în grădina Edenului, Adam a fost pus ca să o lucreze şi să o păzească. Dar a lucra însemna a avea ştiinţa a ceea ce era de făcut, iar a păzi însemna a cunoaşte în mod obligatoriu obiectivul de păzit cu detaliile lui ca şi pe cei în contra cărora trebuia păzit Edenul. Toate poruncile date de Dumnezeu omului, prin Adam, se adresau şi se adresează libertăţii sale de acţiune şi implicit capacităţii sale de a distinge şi de a înţelege, aptitudini ce pot exista numai şi numai prin cunoaştere temeinică .

 

Teocentrism  sau  antropocentrismul  deviant?

                  Celebra interdicţie primită de Adam: „Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” nu s-a referit şi nu se referă la cunoaşterea tehnico-ştiinţifică a nemărginitei creaţii, ci la sistemul de criterii, imaginat ca un pom, pe baza cărora se stabileşte ce este bine şi ce este rău să creadă şi să facă omul în viaţă, fiindcă Dumnezeu în desăvârşita Sa înţelepciune a stabilit aceste criterii odată pentru totdeauna.

            Şarpele, unealta lui Satan, adică cel care iubindu-se doar pe sine însuşi nu putea decât să se târască fără a fi capabil de idealuri mai presus de jalnica-i persoană, ştia bine sensul interdicţiei. Acesta chiar spune: „Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.” (Facerea 3,5). Deci nu despre cunoaştere este vorba, ci despre distincţia dintre bine şi rău, distincţie pe care o ştie face numai Dumnezeu, Cel Care Îşi iubeşte creaţia în întregul ei, până la sfârşitul veacurilor, şi nu sărmanul om, această efemeridă limitată şi egoistă pentru care lumea se termină odată cu el. Aşa după cum arăta la vremea sa Nae Ionescu, Dumnezeu a exprimat prin această interdicţie însăşi condiţia umană ca şi când ar fi spus: „Măi omule, tu trebuie să ştii că asta nu este natura ta. Dacă tu faci asta calci nu legea Mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiţia ta?” [3]


[1]  Adrien Ladrierre, Eduard Recordon, Philippe Tapernoux,  Biserica sau Adunarea, Dillenburg,  1993.

[2]  Voltaire, Opere alese, Bucureşti 1957, pg. 258.

[3]  Cunoaştere – iubire – dăruire – mântuire, Tratat de metafizică, curs inedit, ediţie îngrijită de Marin Diaconu şi Dan Zamfirescu, Editura Roza vânturilor, Bucureşti 1999, pg.168.

Continuă lectura

Omologare iminenta

de George Liviu Teleoacă

METAMORFOZE, MEDGIDIA

 

Nu atât respinsă, cât mai ales incapabilă să coopereze cu  institutele de profil din ţara, fundaţia pentru cercetarea istoriei  Daciei, Dacia Revival Society cu sediul la New York şi filiale la  Bucureşti, la Deva, la Reghin şi la Tulcea, ar vrea să lase  impresia că spre deosebire de celelalte foruri ştiinţifice din ţară şi nu numai, va reuşi să amelioreze setul de criterii necesare pentru perceperea corectă a istoriei noastre, ca parte constitutivă a istoriei universale.

   Iată că a avut loc şi cea de a zecea ediţie a Congresului de Dacologie, fără ca Fundaţia DRS să fi reuşit sau măcar să fi încercat decantarea unor concluzii menite să depăşească limitările impuse în gândirea noastră de constrângerile –ismelor care au trecut până acum peste noi. De ani de zile se intră în sala de congres, până nu demult în vasta şi eleganta rotondă a hotelului Intercontinental, fără să se fi omologat, în sensul concret al cuvântului, nici măcar o singură idee care să confere coerenţă eforturilor făcute în domeniu, fie ele retribuite de stat sau voluntare.

            Ne irosim eforturile şi mai ales timpul în repetarea a tot soiul de detalii, mai mult sau mai putin semnificative, fără să se aibă în vedere că pe ansamblu, memoria colectivă a lumii a conferit spaţiului românesc un statut special, numidu-l “paradis” prin cuvinte ca Walhalla sau Pays de Cocagne, şi “axă a lumii” prin sintagme ca Hiperboreea-Ţara Zeilor, Axis boreus, Cardines mundi, Kion Ouránou sau Polus geticus. Nu pot fi trecute cu vederea nici faptul că până în vremea lui Dimitrie Cantemir s-a folosit în ţară, timp de peste 7200 de ani, cel mai vechi calendar al lumii şi nici faptul că autohtonii pământului românesc au figurat şi figurează în Cărţile Sacre ale omenirii, mai ales cu numele de vlahi sau daci. Cu toate acestea, fundaţia DRS face congrese de dacologie fără să pună permanent în evidenţă o asemenea perspectivă şi mai ales fără să fi definit, într-un fel sau altul dacologia ca ştiinţă, ignorând orice tentativă făcută în acest sens.

Continuă lectura