Capriciile iubirii în poezia „Floare albastră”

Gabriela AXENIA – clasa a XII-a B, LTNB

 

Poezia: „Floare-albastră” de Mihai Eminescu prelucrează motivul romantic al florii albastre, care la poeții Novalis și Leopardi semnifică o metaforă a infinitului și nostalgia departelui.

În primele trei strofe ființa iubită îi reproșează e-ului poetic faptul că s-a retras într-o zonă abstractă a ideilor și refuză să participe la sentimentul de iubire. Acesta privește cu detașare vorbele ființei iubite: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Floarea albastră simte că bărbatul se înstrăinează și îl avertizează, că iubirea nu se găsește în: „câmpiile asire” și în ”piramidele-nvechite”, ci doar ea îi poate oferi dragostea pură: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.

Eul poetic nu este capabil să o înțeleagă, deși ea încearcă să îl convertească la frumusețile lumii ei. Preocupările lui sunt de natură filosofică și o tratează cu o atitudine îngăduitoare: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Dacă floare albastră reușește să vadă fericirea în iubire, bărbatul preferă meditația: – „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ” – îi va reproșa mititica.

Pragul la care se opresc cei doi parteneri delimitează cele două lumi: cea profană, lumea colectivității, de cea sacră, a erosului, lumea celor doi îndrăgostiți.

După ce iubita își face autoportretul: „Voi fi roșie ca mărul” și după ce sunt descrise gesturile tandre: „Te-oi ține de după gât/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse” bărbatul afirmă: „Înc-o gură – și dispare.. ”, astfel putem vorbi de carpiciile iubirii în această poezie.  Poezia aceasta este reprezentativă pentru capriciile unei iubiri venite din partea unei partenere care a adoptat jocul seducției, iar când eroul liric s-a prins în mrejele lui, aceasta l-a părăsit.

Versul: „Ca un stâlp eu stam în lună” sugerează uimirea și admirația poetului pentru frumusețea iubitei, această declarație o face, fără a-și pierde echilibrul sufletesc.

Plecarea iubitei înseamnă moartea erosului: „Şi te-ai dus, dulce minune,/
Ş-a murit iubirea noastră. ”Odată cu plecarea celei iubite se stinge iubirea chiar înainte de a se împlini.

Penultimul vers al strofei finale („Floare-albastră! floare-albastră!…”) relevă nostalgia departelui, încât protagonistul va extrapola trista sa experiență în dragoste la întreaga umanitate: „Totuşi este trist în lume! ” Capriciile iubitei au provocat o suferință chinuitoare pentru eroul liric, dezamăgit în iubire.

În ultima strofă tonul este unul meditativ, iar cele trei epitete: „frumoasă, nebună și dulce”   s-au folosit pentru a exprima intensitatea sentimentului, intensitatea trăirii.

 „Floare-albastră” la Mihai Eminescu este o metaforă cromatică ce evidențiază drama unui mare singuratic.

Povestea lui Harap Alb, Lostriţa si La ţigănci

Gabriela AXENIA – clasa a X-a B

Periplurile celor trei protagonişti: Harap Alb, Gavrilescu şi Aliman, se aseamănă, dar se şi deosebesc.

Dacă Gavrilescu simte o permanentă teamă de trecut, Aliman si Harap Alb sunt neînfricaţi.

Tânărul crăişor  trece proba iniţiată de tatăl său, procură sălăţi din grădina ursului, aduce spânului capul cerbului împreună cu pietrele preţioase, ultima probă de curaj dându-se la curtea lui Roş Împărat. Deşi auzise că lostriţa vrăjită ademenise multă lume: ”pescari iscusiţi i-au întins mrejele, dar au cazut ei in mrejele fermecatoare”, Aliman nu renunţă la planul său, acela de a prinde dracul de baltă.

Gavrilescu are o stare de beatitudine şi simte o teribilă nevoie de a-şi povesti tragedia vieţii lui. Faptul că nu îşi aminteşte ce s-a întâmplat pe bancă, îl putem interpreta ca pe o ruptură temporală.

În opera lui Mircea Eliade fantasticul este anunţat prin prezenţa hazardului: modestul profesor de pian işi aminteşte că a uitat partiturile acasă la Otilia Voitinovici şi coboară din tramvai spre a lua altul în sens invers. Trecerea spre lumea fabuloasă în Harap Alb se face cu ajutorul podului, iar în opera lui Vasile Voiculescu, trecerea se realizează prin intermediul unui totem.

Bătrânul solomonar  îi dă tânărului un peşte din lemn, care imita lostriţa.

Protagonistul este suspus unui ritual, lepădându-se de lumea lui Dumnezeu. În “Lostriţa” şi în opera scrisă de Creangă işi face simţită prezenţa botezul.

Crăişorul va primi botezul atunci când are loc cea de-a doua naştere (în fântână). Aliman ii pune numele Ileana, fetei pe care a salvat-o de la inec. A se observa că fizionomia fetei este asemănătoare cu cea a lostriţei.

Periplul lui Harap Alb are ca finalitate maturizarea, periplul lui Gavrilescu are ca finalitate: (auto)cunoaşterea la vârsta maturităţii, iar pentru Aliman acesta are ca finalitate întoarcerea la origini.

În cele trei opere irealul se împleteşte cu realul.

În pădurea labirint crăişorul este întâmpinat de spân, acesta reuşind să-l păcăleasca pe Harap Alb. Are loc un schimb de roluri, stăpânul devenind slugă.

La intrarea în bordeiul ţigăncilor, Gavrilescu este întâmpinat de babă, aceasta fiind cerberul de la intrarea în infern.

În cele trei opere este prezentă cifra magică trei.

Tânărul crai se naşte de trei ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, cea de-a doua naştere are loc în fântână, iar cea de a treia naştere are loc atunci când Harap Alb este reînviat cu ajutorul apei vii adusă de fata Împăratului Roş. Gavrilescu se naşte de doua ori: prima dată este vorba de naşterea naturală, a doua naştere având loc atunci cand Gavrilescu o reîntâlneşte pe Hildegard. Acesta se rătăceşte în trecut şi regretă faptul că în tinereţe nu a fost capabil să aleagă iubirea spirituală, în locul celei fizice. Bordeiul ţigăncilor este asemănător labirintului din basmul scris de Ion Creangă, acesta fiind un spaţiu al iniţierii.

Sintgama de la sfarşitul operei scrisă de Mircea Eliade “nu ne grabim” este un refuz al morţii.

Fiecare protagonist îşi va întâlni aleasa inimii: crăişorul pe fata Împăratului Roş, Gavrilescu pe Hildegard, iar Aliman pe lostriţă. În cazul primului cuplu finalitatea este matrimoniul, iar în cazul celui de-al doilea partenerii se indreaptă spre tărâmul thanatosului prin oniric.

Gavrilescu porneşte la drum cu scopul de a-şi gasi servieta cu partituri, Harap Alb porneşte la drum cu intenţia de a conduce regatul in locul unchiului său, iar pentru Aliman scopul este acela de a-şi gasi iubirea.

Tânărul pescar a fost înghiţit de apele Bistriţei, întrucât credinţa lui a fost slabă ,lepădându-se de lumea lui Dumnezeu.

Atât Gavrilescu, cât si crăişorul vor avea de trecut proba ghicitului. Dacă Harap Alb reuşeşte să ghicească adevărata fată a Împăratului Roş, Gavrilescu ratează această probă. El nu este capabil să ghicească ţiganca, grecoaica sau ovreica si încalcă interdicţia de a nu bea multă cafea.

Putem spune că lostriţa seamănă cu spânul, întrucât aceasta îl ademeneşte pe Aliman, la aceeaşi strategie apelând si spânul.

Desi tatăl său i-a spus să se ferească de omul roş şi de cel spân, Harap Alb nu ascultă de sfaturile tatălui.

Aliman ştia multe poveşti despre acest duh rău, dar nu a renunţat la al său plan.

Spre deosebire de Aliman, Harap Alb reuşeşte să-l înfrângă pe spân, fiind ajutat de Sfanta Duminică şi de o seamă de uriaşi. Gavrilescu şi Aliman cunosc drumul ce-l vor avea de parcurs, spre deosebire de tânărul crai.

În călătoria lor, tânărul pescar şi modestul profesor de pian vor fi singuri, iar Harap Alb va fi însoţit de spân, acesta ajutand in mod indirect la maturizarea protagonistului.

Întrunind acestea, am demonstrat că periplurile celor trei portagonişti: Harap Alb, Gavrilescu şi Aliman, prezintă atât asemănări, cât şi deosebiri.