Grădinile lui Academus (cap. 1)

de Cristian NEAGU

Cuprins  în  sfera  idealismului  filosofic, momentul  certitudinii  sfârşitului  de  viaţă a oricărui individ, implică proiecţia  unor regăsiri  subiective derivate din apogeurile anumitor stări trăite, chiar dacă intuiţia anunţă ireversibilitatea. Totalitatea acestora se poate cumula în singularitatea ideii ,ce  va exercita asupra  conştiinţei aspectul  relevat de Freud, în analiza temei care face obiectul de  interes al studiului, cu privire la tendinţa tratării simbolice a morţii, a corelării  omului cu moartea, când subconştientul activeză imaginea  dominantă  pe  fondul  căreia, tragedia  se  consumă etapizat, până la integral. Situaţia critică prin  care am trecut timp de patru zile, (perioada de comă) în urma  unei vascularite cerebrale, agravată de un instantaneu hemoragic, avea    mă transfere  psihic în dimensiunile acestor teorii.

După-amiază  de  noiembrie. Cu pasul  măsurat, zgribulit în trenci, străbat străzile dinspre Batiştei spre Grădina Icoanei. Greutatea gândurilor îmi ţine privirea plecată către pavajul  cubic ,asemănându-mă cu „Ghicitorul în pietre” al lui Eliade. Înteţirea vântului îmi aduce la picioare mici vârtejuri, înfăşurându-mi-le cu frunze uscate. În dreptul străzii Schitul Darvari, simt  că mi se face rău, şi închid ochii spre a atenua vertijul. Mă opresc rezemându-mă de un gard şi  neputând să mai  stau în picioare, mă  preling până în poziţia  pe vine, unde  rămân  mai bine de o jumătate de ceas. Ceva mai târziu, cineva încearcă să mă ridice. Deschid  ochii şi  am  o constatare-şoc: dispăruseră culorile. Cele trei persoane care gesticulau direcţional către mine, salvarea venită la apelul acestora, medicul, în persoana  unei fătuci care mă execută  scurt  cu  o  injecţie  în  braţ, casele, pomii,… totul  devenise  alb-negru , ca  într-o  compoziţie stranie  a  luminilor lui Latour, care mângâiau formele  din  exterior . Mă  săgetă  ideea  de  preambul  al  morţii  în timp  ce  eram suit  în salvare, când auzii  o  voce  de  fonotecă  undeva  la  căpătâiul  meu: „În situaţia de faţă, spune-mi te rog, te identifici  emoţional  cu  replica lui Bubnov din Azilul de Noapte al lui Gorki, ţi-o aminteşti?”   Îmi  întorc  cu greu  privirea  în  direcţia  de  unde  se  făcuse  auzită  vocea şi  fără  a  mai  fi surprins, constat că pe bancheta  destinată  însoţitorilor stătea îmbrăcat extrem de neglijent  într-un halat  de  spital , – uzat – idolul  meu literar, Gheorghe Vişan, marele critic, romancier  şi poet. Subconştientul  îmi  confirmă faptul că delirez. Accept  jocul  cu  vedenia  delirului, şi  îi  răspund ca  la  examen : „<< Ce-a fost a trecut, şi ce-a rămas nu mai face nici două parale>>. E firescul necondiţionat”… Bucuros de  răspuns, exclamă  trecându-şi  mâna  prin părul vâlvoi : „Excelent !  Dacă  ai  reuşit să înţelegi  acest sens, totul va deveni neaşteptat de simplu pentru dumneata. Faptul că ai fost captivat de opera mea, de structura ideologică literară ce stă la baza acesteia, devotându-mi-te spiritual, îmi motivează prezenţa ca imagine freudiană amprentată psihicului dumitale, spre  a te  călăuzi  – când va sosi clipa – pe tărâmul eternităţii”.   Continuă lectura

Reclame