Evenimente culturale la ZIUA lui EMINESCU

Ziua de 15 ianuarie de anul acesta – la împlinirea a 160 de ani de la naşterea POETULUI nostru NEPERECHE – a fost prilej de sărbătoare a cugetului şi simţirii româneşti, în sala de festivităţi a Muzeului de Artă din Constanţa.

Două evenimente culturale au prilejuit această sărbătoare spirituală: lansarea cărţii MĂŞTI şi ROLURI, semnată de prof. dr. Const. MIU şi un recital de poezie eminesciană, ca şi câteva creaţii ale poetului transpuse muzical – acest moment poetico-muzical fiind susţinut de către elevi ai Seminarului teologic, coordonaţi de infatigabila profesoară Carmen Ciornea.

La cele două evenimente au participat şi au vorbit IPS TEODOSIE – Arhiepiscopul Tomisului, dna director Doina Păulean (de la Muzeul de Artă), precum şi poeţii Carmen Radu şi Cosmin Ştefănescu, colaboratori permanenţi ai revistei METAMORFOZE.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Carmen RADU

 

Un spirit eminescian

 

 

Citind „Măşti şi roluri”, cartea domnului Prof. Dr. Const. Miu, apărută la Constanţa, Editura Virom, 2010, mă gândeam că masca timpului n-a reuşit să acopere sau să minimalizeze sau să distrugă LOCUL şi ROSTUL lui Eminescu în literatura română.

Atâta vreme cât există, şi vor mai exista!, oameni ca domnul profesor, este îmbucurător faptul că Mihai Eminescu ESTE sărbătorit şi VA FI la 160 şi la 200 de ani de fiinţă…

„Măşti şi roluri” este o abordare inedită a creaţiei eminesciene, este o altfel de critică, este un alt unghi de vedere din care domnul profesor ne invită să percepem scrierile lui Emines-cu.

      

Un exemplu grăitor în acest sens este comen-tariul critic «Elemente de teatralitate şi cine-matografie în ”Luceafărul” ». Eminescu a iubit teatrul, probabil că ar fi iubit şi cinematograful…

Abordarea în acest eseu este una originală, scrisă astfel încât, cu ”ochii minţii” aproape că poţi urmări derularea peliculei: «Structurarea poemului în patru mari tablouri aminteşte de compoziţia ”tradiţională” a pieselor de teatru, în patru acte, iar desfăşurarea subiectului poemului pe două planuri – teluric şi cosmic, acestea alternând – reprezintă un element des uzitat în cinematografie. (…)

 

Proza secolului al XX-lea şi filmul pun accentul pe oniric ca element al fantasticului.

Pe rând, personajele sunt şi actori şi regizori: «Tabloul al doilea al poemului aduce  în prim-plan alţi doi regizori-actori – Cătălin şi Cătălina. (…) Luceafărul fiind, în egală măsură, actor, dar şi maestru de lumini. (…) Cătălina continuă jocul aparenţelor şi, accentuând refuzul, se preface a fi confuză în privinţa rolului atribuit ad hoc: ”Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri, / Dă-mi pace, fugi departe.” Dar după acest joc nevinovat, îi prezintă filmul aventurii la care ar vrea să participe amândoi ca actori, ea renunţând la mască. (…) Ca actor, ea recunoaşte că ştiindu-l de foarte mult timp (…) şi având un caracter asemănător ei, (…) ar putea juca împreună, formând un duet. (…) Ea adoptă tactica retardaţiei: nu răspunde imediat iniţiativei regizorale a pajului, dorind ca el să accepte scenariul ei. In felul acesta, Cătălina se dovedeşte un regizor-actor abil, lăsând pajul să creadă că el este cel care distribuie rolurile. » (p. 17).

Un traseu aparte cunoaşte Luceafărul , care, în viziunea domnului profesor, este şi actor dar, mai ales, „Marele Regizor” : «tabloul unde actorul solicită Marelui Regizor un alt rol („Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire ”) poate fi socotit drept element de modernitate: teatru în teatru sau film în film.» (p.18).

Un alt registru din care domnul prof. Miu abordează scrierile eminesciene este cel d. p. d. v. teologic. De fapt, în aproape toate comentariile Domniei-sale, latura teologică a poeziilor eminesciene îşi decriptează sensul/ sensurile printr-o minuţioasă documentare şi, mai ales, prin cunoaşterea, în amănunt, a textelor abordate.          «De la suferinţă la naşterea duhovnicească în poezia „Odă (în metru antic)”» este un exemplu de comentariu în acest sens, unde  «asistăm la un traseu iniţiatic, de sorginte mistică, ale cărui etape sunt: moartea, suferinţa şi renaşterea spirituală. »

În „Măşti şi roluri” iubirea este şi ea prezentă în: „Expansiune şi recluziune în erotica eminesciană”, în «Eros şi temporalitate în „Luceafărul”», în „Imaginarul erotic eminescian”, în „Ora de iubire”, în «Sacru şi profan în „Floare albastră”», în „Marea – topos al erosului în poezia lui Eminescu”. Şi nici  nu se putea altfel… Eminescu – omul – a iubit, Eminescu – poetul – a scris… Const. Miu – comentează, regândeşte, analizează… Spre exemplu, în «Sacru şi profan în ”Floare albastră”» domnul profesor Miu consideră poezia ca fiind „”poemul cel mai nonconformist al lui Eminescu; în sensul că se abate de la scenariul erotic tradiţional” (p. 85).

 

        De mare actualitate sunt şi articolele privitoare la învăţământ: «Când face referiri directe la învăţământul din vremea sa, tonul gazetarului Eminescu devine vehement. Cu o lege proastă a instrucţiei, care permitea oricui termina liceul susţinerea unui simulacru de concurs, spre a ocupa un post de profesor, învăţământul românesc era sortit eşecului. (…) Eminescu face încă o observaţie pertinentă cu privire la calitatea deplorabilă a învăţământului românesc (…): ”pre cât a câştigat în extensiune, pe atât a pierdut în intensitate.” (…) Pe bună dreptate, se arată că nu există nici ştiinţă, nici literatură de calitate, de vreme ce în cataloagele librarilor, care vând cărţi în şcoli, cuprind tipărituri ”în vederea unui premiu academic, cu alte cuvinte nu răspund nici cerinţelor cititorilor, nici celor ale şcolarilor. Ceea ce se întâmplă şi în zilele noastre.”» (p. 94 – 95). Referitor la acest subiect, spun, asemeni lui Eminescu: ”Toate-s vechi şi nouă toate”.

Continuă lectura