TIPURI DE INIŢIAŢI EMINESCIENI

Prof. Dr. Const. MIU 

Deşi au acces la cărţile de cult, atât Dan Dionis (Sărmanul Dionis), cât şi Ieronim (Cezara) nu sunt călugări în sensul consacrat al cuvântului.

Atât călătoria în lună, cât şi cea spre insula lui Euthanasius trebuie considerate iniţieri în ezoterism. După Novalis, acesta este „drumul misterios care duce spre interior.” Nu se poate vorbi  de ezoterism fără iniţiere şi existenţa unor maeştri. Pentru Dan Dionis, iniţiatorul este maestrul Ruben (Riven), iar pentru Ieronim, unchiul său – sihastrul Euthanasius. Dacă maestrul Ruben îi spune lui Dan cum trebuie să folosească manualul de astrologie, spre a putea migra în altă lume, Euthanasius îi trimite nepotului o misivă, în care îi descrie lumea sa, manifestându-şi dorinţa ca Ieronim să stăpânească insula după moartea sa.

Dan e preocupat de cartea de astrologie, prin intermediul căreia a făcut călătoria în timp: „Trăiesc sub domnia lui Alexandru-vodă ş-am fost tras de-o mână nevăzută în vremi ascunse, în viitorul sufletului meu.” (p. 17). Tot cu ajutorul acestei cărţi şi în urma pactului luciferic cu propria umbră, face o călătorie în lună, împreună cu iubita sa, Maria: „Apropiindu-ţi prin vrajă fiinţa mea şi dându-mi mie pe a ta, eu voi deveni om de rând, uitând cu desăvârşire trecutul meu; iar tu vei deveni ca mine, etern, atotştiutor şi cu ajutorul cărţii atotputernic. Tu mă laşi pe mine în împrejurările tale, (…) iar tu întreprinzi o călătorie, cu iubita ta cu tot, în orice spaţiu al lumei (unde) ţi-ar plăcé … în lună,  de pildă.”  (p. 26).

Ieronim se arată interesat de cărţile de cult bisericesc doar în măsura în care îi pot facilita manifestarea fanteziei creatoare: „Luă un papuc, îl puse pe masă şi se uită la el – apoi deschise o carte bisericească şi pe-un colţ de pagină zugrăvi papucul. Şi ce profanaţie a cărţilor bisericeşti! Toate marginile erau profile de femei, popi, cavaleri, cerşitori, comedianţi… în sfârşit, viaţa în realitatea ei…” (p. 56).

Iniţierea lui Dan Dionis are două etape. În prima, îşi asumă universul cărţilor ca formă a spiritualizării absolute. „… la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţături bizantine…” (p. 7). Convins că timpul şi spaţiul sunt strict subiective („Nu există nici timp, nici spaţiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi viitor e, în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă.” – p. 2), iar cauzalitatea pare a acţiona doar consecutiv pentru percepţia noastră modelată temporal, protagonistul nuvelei Sărmanul Dionis ştie că „În faptă, lumea-i visul sufletului nostru.” (p. 2).

A doua etapă este de sorginte onirică. Visul e condiţia sine qua non a transcenderii în universul fanteziei. După ce deschide cartea de astrologie, eroul face un semn magic şi se trezeşte în alt veac, sub chipul călugărului Dan.

Descrierea peisajului selenar îmchipuit de Dan probează puterea demiurgică a acestuia. Toposul fantastic reprezintă o altă Facere: „Înzestrat cu o închipuire urieşească, el a pus doi sori şi trei luni în albastra adâncime a cerului şi dintr-un şir de munţi au zidit domenicul său palat. Colonade – stânci sure, streşine – un codru antic ce vine în nouri. Scări înalte coborau printre coaste prăbuşite, printre bucăţi de pădure ponorâte în fundul râpelor până într-o vale întinsă tăiată de un fluviu măreţ, care părea a-şi purta insulele sale ca pe nişte corăbii de dumbrave. Oglinzile lucii ale valurilor lui răsfrâng în adânc icoanele stelelor, încât, uitându-te în el, pari a te uita în cer.” (p. 31).

Şi în descrierea insulei lui Euthanasius găsim elemente care amintesc de Facere: cele patru izvoare fac trimitere la cele patru fluvii ale Edenului (cf. Facerea, 2: 10), iar vegetaţia luxuriantă din inima insulei este o replică a Grădinii Raiului: „…valea insulei (…) e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi multe şi mirositoare, în care coasa n-a intrat niciodată..” (p. 61).  Insula lui Euthanasius cu structura ei în cercuri concentrice (peştera de pe insula aflată în mijlocul lacului de pe insula aflată în mijlocul mării) este un vădit centru al lumii, reiterând, prin topografie (râurile ce se varsă în lac), precum şi prin întreaga sa înfăţişare, Paradisul. Însă, pentru cei neiniţiaţi, insula pare „o grămadă de stânci sterpe înălţate în mare, fără vegetaţie şi fără viaţă.” (p. 61). Coborând în măruntaiele insulei, Ieronim va trece de la aparenţă la esenţă: „El dădu de un izvor de apă vie şi dulce, care se repezea cu mult zgomot din fundul unei peşteri. Intră în peşteră (…) s-apropie şi văzu o bortă cât ai băga mâna, care corespundea undeva (…) El cercă să mărească borta cu puterea mâinilor(…); numai un bolovan mare păru că se mişcă. El îl urni – bolovanul se întoarse ca-n ţâţâni şi lăsă o mică intrare, pe care o putea trece, târându-se. El intră repede (…) şi când îşi întoarse privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumuseţea priveliştei Stânci urieşeşti şi cenuşii erau zidite de jur împrejur, una peste alta până-n ceruri şi-n mijlocul lor se adâncea o vale, o grădină de vale cu izvoare, în mijloc c-un lac şi-n mijlocul lacului o insulă, pe care stăteau în şiruri lungi stupii unei prisăci mari.” (p. 82).

Inima insulei lui Euthanasius – o altă insulă – are două microtoposuri: peştera şi prisaca: „În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei şi răchitelor din jurul lui (recunoaştem acelaşi raport aparenţă/ esenţă – n.n.), este o nouă insulă mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este peştera ce am prefăcut-o în casă şi prisaca mea.” (p. 62). Peştera-casă şi prisaca sunt rodul a doi „constructori” – Euthanasius şi „statul albinelor”. Pe acestea, bătrânul sihastru le admiră în termeni superlativi: „…statul albinelor. Ce ordine, măiestrie, armonie în lucrare!” (p. 63). În treacăt fie spus, şi Eutanasius este un iniţiat în tainele naturii. Studiind viaţa coloniilor de albine, bătrânul sihastru îşi dă seama despre deşertăciunea lumii. De aceea, în misiva sa face apologia „statului albinelor”: „iată ce învăţ eu de la dascălii mei, de la albine (…)  Eu, mulţămită naturei, m-am dezbrăcat de haina deşertăciunei.” (p. 65-66).

Dacă în Sărmanul Dionis şederea în Empireul erosului e urmată de căderea adamică a cuplului Dan Dionis – Maria, în Cezara, cuplul Ieronim – Cezara va reface perechea adamică pe tărâmul paradiziac al insulei lui Euthanasius. Ca atare, putem spune că în cazul protagonistului primei nuvele iniţierea a avut ca finalitate cunoaşterea parţială a absolutului, culminând cu îndrăzneala lui Dan de a gândi că se poate substitui lui Dumnezeu, iar în cazul protagonistului celei de-a doua nuvele eminesciene, iniţierea a culminat cu împlinirea cuplului prin eros, pe tărâm edenic.

 

Notă: Citatele se fac după ediţia Mihai Eminescu, Proză literară,  Prefaţă de

Al. Piru, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972.