LA ANIVERSARE

Revista si Asociația culturală METAMORFOZE, din Medgidia, ţinutul românesc Dobrogea, aniversează 25 de ani de la înfiinţare.

LA MULŢI ANI!

Felicitări valorosului creator de literatura Dr. Const Miu care este esenţa celor de mai sus exprimate. Autor al numeroase carţi de la religie şi cultura dacilor până la poezie şi  proză scurtă umoristică, este cel ce promoveaza cunoscutul concurs literar  „ARIPI DE DOR” care a ajuns cu succes la a X-a ediţie. De asemenea, prin faptele sale, sprijină afirmarea  tinerilor creatori de literatură.

Activitatea Societaţii Literare METAMORFOZE, creată si condusă de dr. Const Miu,  are rezonanţe naţionale şi  internaţionale pentru români si neromâni. Eu voi continua să fac cunoscute de la New York până în Noua Zeelandă activităţile creatoare  ale socităţii literare menţionate  si ale leader-ului ei.

 

LA MULTI ANI! CONGRATULATIONS!

 

Dr. Dr. Nicholas Andronesco

 

President & CEO

“ANDRONESCO – ETERNITY International Poetry & Prose Contest

 

Lumina Poetry & Literary Society

School of Mathematics & Physics

Lumina Publishing House

Scoala Romana

 

Stamford, Connecticut, USA

18 Mai 2015

Reclame

EROI AU FOST, EROI SUNT INCĂ

Nicholas ANDRONESCO

Poate, că însăşi Dumnezeu a dorit ca această scrisoare să ajungă anume în această perioadă la mine, atunci când eu mai cercetam unele documente, articole referitoare la operaţiile militare ale armatelor române în Războiul al doilea Mondial. Scrisoare a sosit din SUA de la prietenul meu Dr. Nicholas Andronesco, poet şi om de ştiinţă, cercetător în fizică şi matematică. Iată ce -mi scrie Domnia sa: „Vă redau mai jos scrisoarea unchiului meu Alexandru Andronescu. Aceasta este ultima scrisoare primită de la dânsul, după care familia noastră nu a mai avut nici-o veste directă de la Sandu. Doar în 1957 câţiva oameni veniţi din prizonierat din Rusia s-au oprit la poarta casei din Călăraşi, Strada Bucureşti numărul 284 (acum 274) şi au povestit, că Sandu ar fi în viaţă în Rusia, în Siberia. Bunica (Mamamare) Maria Andronescu a trăit cu Speranţa, că-şi vede din nou fiul pâîn ultima ei clipă, în 16 decembrie 1964, când a trecut la cele veşnice. Dânsa a avut opt băieţi în viaţă, Cel mai în vârstă fiu a fost Gheorghe (Gicu) despre care Sandu vorbeşte în scrisoare. Al doilea după vârstă este Sandu, şi al treilea fiu este Cornel, tatăl meu. La data când Sandu scrie scrisoarea, tata era în armată la  apărarea aeroportului din Bucureşti. După al doilea război mondial tata a fost considerat veteran de război.  Tatăl meu s-a trecut din viaţă pe 21 martie 1979. Ultimul  frate al său,  Aurel, a  trecut şi el la cele veşnice pe 12 decembrie 2012. Bunicul, (Tatamare) Constantin Andronescu, care a luat parte activă în luptele de la Marăşeşti din 1917, a decedat în 1947.  Să le fie ţărâna patriei  România uşuară!

Dar, cu părere de rău, despre Sandu pană azi nu ştim nimic.

Mai jos este poza ultimii scrisori a ostaşului Alexandru Andronescu. Transcrierea scrisorii este în ortografia actuală. Cuvintele din paranteză aparţin transcrierii.

 

24 VI 944

                                    Scumpii mei părinţi

     Aflaţi despre mine că sunt bine sănătos şi o duc bine cu serviciul militar. Am primit scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o şi m-am bucurat foarte mult. Vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris până acum căci nu am avut posibilitatea. Banii care mi-aţi trimis odată cu scrisoarea, eu nu am primit bani imediat ce am primit scrisoarea, iar banii i-am primit la o lună de zile de când am primit scrisoarea. Cauza este că eu am fost mutat (de) la adresa (de la) care vă trimit scrisoarea aceasta. Acei 3000 lei i-am primit după ce am scris mai sus la o lună de zile şi am mai primit o c.p. (carte poştală) scrisă de Gicu că mai mi- o timis 2000 lei, dar aceşti bani nu i-am primit. Am primit o c.p. de la Cornel si m-am bucurat că este bine sănătos. Mamă mă întrebi matale dacă am primit  3000 lei de acum 3 luni.  Să ştii că nu am primit, aceşti bani i-aţi trimis când eram în Basarabia şi v-am mai scris de ei că nu i-am primit, dar nu ştiu ce aţi făcut poate aţi pus adresa greşită aşa că să vă interesaţi la poştă dacă aveţi recipisa nu se poate ca să nu îi găsiţi. Eu după cum v-am mai scris în curând voi pleca pe front aşa că am să vă scriu când plec dar vă rog scrieţi-mi şi mie mai des câte o c.p. să ştiu şi eu ce mai faceţi.

Vă trimit multă sănătate din partea mea şi vă sărut cu mult dor.

Al dumneavoastra fiu care vă doreşte,   Alexandru

Despre ce ne aminteşte această scrisoare? Desigur, că în primul rând de începutul operaţiilor militare pentru eliberarea Basarabiei de către Armata Romană, aliată a Germaniei. Ne aminteşte de noaptea de 21-22 iunie 1941, când la ora 3:00, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis, din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin către armată: „Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit si miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.

 

Mai jos vedeţi scrisoarea ostaşului Alexandru Andronescu şi  2 poze înainte de a fi încorporat şi una cred,că e din 1944

 

ANDRONESCO_2

 

 

 

 

ANDRONESCO

 

Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre şi luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. OSTASI, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!” – General Ion Antonescu, 22 iunie 1941. Începuse războiul de eliberare, războiul sfânt anticomunist, cel mai crâncen război al istoriei României. Armata Română a trecut Prutul păşind pe pământul strămoşilor săi, nu a călcat pe pământ străin, ci pe pământ Românesc! România intrase în războiul de eliberare a provinciilor româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord care se aflau sub ocupaţia Uniunii Sovietice. Aici e cazul să-l menţionăm pe strălucitul comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a de la începutul operaţiilor de eliberare şi până la sud-est de Stalingrad şi înapoi până în august 1944 Generalul Petre Dumitrescu şi Armatei a 4-a Română condusă de Generalul Nicolae Ciupercă.

Să ne întoarcem la scrisoarea noastră pentru câteva clipe. Ostaşul Alexandru Andronescu a fost ostaş al unei din aceste două armate şi fiindcă la data scrierii acelor rânduri din ultima scrisoare, 24 iunie 1944, după 3 luni de la aflarea în Basarabia, şi că în curând va pleca pe front se poate presupune, că Alexandru a scris această scrisoare înainte de începutul operaţiei militare Iaşi-Chişinău.

După cum ştim,în 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de armata sovietică. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile. Înseamnă, că ostaşul Alexandru Andronescu se putea afla la refacerea armatei peste Prut, în Romania Mare. Dacă Alexandru s-a aflat pe front de la începutul războiului, atunci, cu hotărâre putem afirma, că el a luat parte la lupte şi după eliberarea Basarabiei de sub sovieto-comunişti. La 26 iulie 1941 armata româna a atins Nistrul. Scopul pentru care ţara noastră intrase în război era astfel atins. În Basarabia s-a reinstaurat administraţia românească. În ziua următoare, Hitler i-a trimis lui Antonescu o scrisoare, în care îi solicita concursul militar, în continuare, peste Nistru, pentru zdrobirea trupelor sovietice.  Antonescu a acceptat cererea germană în speranţa că  Hitler îl  va sustine în lupta pentru anularea Dictatului de la Viena. În acelaşi timp, se considera necesară organizarea peste Nistru, a unei zone de protecţie în faţa unor noi agresiuni sovietice.

La 6 august 1941, în cadrul întrevederii cu I. Antonescu de la Berdicev (Ucraina), Hitler i-a cerut ca Armata Româna sa actioneze pe direcţia Odessa Peninsula Crimeea şi îi încredinţează României administraţia Transnistriei. La 21 august Ion Antonescu a fost ridicat la gradul de Mareşal al României. Fortele militare românesti au desfasurat, ulterior, lupte grele la Odessa, în Crimeea si Caucaz. În confruntările de la Odessa Armata a 4-a Română a pierdut aproape 18 000 soldaţi, a înregistrat aproximativ 11 400 disparuţi şi 63 300 raniţi. Oraşul a fost cucerit la mijlocul lunii octombrie 1941, după care unele unitaţi au fost retrase în ţară pentru refacere.

În cadrul înclestarii de la Stalingrad‘ (iulie 1942 – februarie 1943), 26 divizii româneşti au luptat alături de forţele Axei. Ele au înregistrat însă grave pierderi – 156 000 morţi, dispăruţi şi prizonieri. Armata a 3-a Română s-a aflat în încercuire alături de trupele germane, italiene şi maghiare. În anii 1943-1944, forţele române au susţinut, în continuare, lupte grele în Cuban, pentru apărarea Crimeii şi Basarabiei. După anul 1943, Ion Antonescu a înţeles că Germania a pierdut războiul şi a acţionat pentru a scoate ţara din război.  În acelaşi timp, mulţi ofiţeri superiori au cerut retragerea Armatei Române de pe front, date fiind şi marile pierderi materiale şi umane în campania din Uniunea Sovietică.

Alianţa României cu Germania nazistă nu a fost lipsită de unele contradicţii legate de problemele economice, solicitarile lui Ion Antonescu de anulare a Dictatului de la Viena, statutul Grupului Etnic German din ţara noastră, tra­tamentul aplicat evreilor şi discuţiile angajate de România în capitalele statelor neutre pentru ieşirea din război. Totuşi, raporturile personale dintre Hitler şi Ion Antonescu au fost în general bune, dictatorul nazist având încredere în conducatorul român.

După bătălia de la Stalingrad Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stângă, iar în ofensiva de la Cotul Donului a fost scoasă definitiv din luptă.

După ce pierduse Corpul 6 a armatei, Armata 4 Română a fost retrasă şi a fost întărită cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate în scopul salvării trupelor încercuite la Stalingrad. Dar, acest grup, epuizat de pierderi, după trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indârjite, a fost desfiinţat. Astfel şi Armata 4 Română şi-a pierdut orice valoare operativă.

Se vede, că prin tot acest calvar al războiului a trecut şi ostaşul român Alexandru Andronescu. Noi am stabilit, că el în martie 1944 se afla pe front în luptele pentru apărarea Basarabiei iar la 24 iunie 1944, înainte de începutul operaţiei Iaşi-Chişinău nu se mai afla aici. Se iscă întrebarea:- Unde se găsea? Presupunem, că se afla la un moment de răgaz înainte de a pleca pe front, după cum scrie în scrisoare…Înseamnă, că a luat parte la luptele din august 1944 din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău.

 Lovitura de stat militară dată de fostul rege Mihai I la 23 august 1944 pentru redobândirea prerogativelor constituţionale ca rege, cedate lui Ion Antonescu de către Carol al II-lea la începutul lunii septembrie 1940, a marcat un mare dezastru naţional pe care România îl va purta o lungă perioadă de timp. Ca urmare, ţara a fost ocupată militar prin capitularea necondiţionată iar Armata română aflată în zona frontului din Moldova a fost dezarmată şi capturată luând calea lagărelor de prizonieri sovietice circa 175.000 de militari români. Prin capitularea necondiţionată ordonată de către fostul rege, România şi-a pierdut definitiv libertatea, s-a dezonorat singură, i s-a refuzat şi acordarea statutului de ţară cobeligerantă deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei hitleriste.

 

Mai departe i se pierde urma. Urma, dar nu ostaşul, omul Alexandru Andronescu…Doar nu au primit nici o citaţie s-au înştiinţare, că ar fi căzut pe câmpul de luptă ori a dispărut fără urmă… Nimeni nu ştie nimic, numai inima mamei ştia, îi şoptea, că e viu, că este undeva…mai ales după întoarcerea din prizonieratul siberian al camarazilor fiului în 1957, spunându-i că fiul Sandu e viu…undeva pe pământurile veşnic îngheţate, din ţara oamenilor cu sufletele la fel, îngheţate… Dar, cum de-a ajuns acolo, în ce împrejurări? Poate, că undeva în pământul acela îngheţat îşi află locul de odihnă veşnică şi cineva ştie unde? Poate, că a scăpat cu viaţă din iad şi s-a oploşit pe undeva, lăsând şi el urme pe acel (acest) pământ: copii, nepoţi?…Cine ştie, mare este minunea ta, Doamne?!

  1.     Ştiu, că la Chişinău activează o filială a emisiunii TV ruse „жди меня” şi cred, că nu va fi împotrivă de a se implica în careva cercetări, ce se referă la soarta acestui ostaş român, unul din miile de ostaşi eroi pierduţi în anii de foc al războiului.   

Iacob Cazacu-Istrati, Toronto, Canada

Contact: iacob.cazacu@gmail.com

Bibliografie

1.I. S. Dumitru, Tancuri în flăcări

2.H. Kissel, Die Katastrophe in Romanian

  1. E. F. Ziemke, Stalingrad to Berlin
  2. Frontul de Răsărit (al Doilea Război Mondial) – Wikipedia ro.wikipedia.org/wiki/Frontul_de_Răsărit_(al_Doilea_Război_Mondial)
  3. Operațiunea Iași-Chișinău – Wikipedia

 6.De ce e 25 octombrie Ziua Armatei Române? | Historia

  1. razboiul romaniei pentru reintregire nationala (1941-1945)

      www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html

  1. Pagină oficială dedicată participării românilor la al doilea război mondial
  2. Soldații sovietici ai Marelui Război Patriotic
  3. Hartă a frontului de răsărit
  4. „Operațiunea Iași-Chișinău: Atitudini Oficiale și Neoficiale”, Centrul de Monitorizare și Analiză Strategică, 25 august2005
  5. Florin Mihai, „Sărbătoarea Armatei Române”Jurnalul Național25 octombrie2007
  6. „60 de ani de la ‘operațiunea Iași – Chișinău'”BBC24 august2004Categorii
  7. Istoria României
  8. Istoria Republicii Moldova
  9. Istoria Uniunii Sovietice
  10. Al Doilea Răyboi Mondial – Frontul european de răsărit

 

 

Facts & Dreams – Practice & Theory

DR. NICHOLAS ANDRONESCO

SCHOOL OF MATHEMATICS & PHYSICS

 

 

Japan invites Dr. Deming

Dr. Deming’s Background

1900  October 14. Born William Edwards Deming, Sioux City, Iowa, USA.

1921  Bachelor in Science, University of Wyoming

1924  Master in Science, University of Colorado

1928  Philosophical Doctor (mathematical physics) YaleUniversity, New Haven, Connecticut

1927-1939 Mathematical physicist,  Department of Agriculture

1939-1946 Advisor in sampling, Bureau of the Census

1946-1993 Professor of statistics, Graduate School of Business Administration, New York University

1950, 1951, 1952, 1955, 1960, 1965, and onward – Teacher and consultant to Japanese industry, through the

Japanese Union of Scientists and Engineers (JUSE)

1951  JUSE established the Deming Prize for Quality

1960  Recipient of the Second Order Medal of the Sacred Treasure, from the emperor of Japan for improvement of

quality and of the Japanese economy through the statistical control of quality

1980  Established the Deming Medal in the United States. Dr. Deming was the first recipient of this award.

1980  Became famous in America by appearing on NBC  TV, “If Japan can, Why Can’t We?”

1987 National Medal of Technology from President Ronald Reagan at the White House(Latzko, Saunders,1995, p.3)

 

The Union of Japanese Scientists and Engineers (JUSE)  during the year of 1950 invited Dr. Deming to teach 600 engineers about management they need to get a high quality production.

Dr. Shewhart taught Dr. Deming that:

 

I  The old way of doing things: 1. Design,  2. Make  3. Sell .

II The Shewhart Cycle:  1. Design, 2. Make, 3. Sell, 4. Test in Service, 5. Redesign.

(Latzko, Saunders,1995, p.5).

 

Shewhart Cycle can be used as a learning cycle: 1. Plan, 2. Do, 3. Study, 4. Act.

The new ideas are based in finding the consumer needs. This is a systematic approach of doing things, supplier and costumer belonging to the same system.

After the WWII, America was in demand with its goods mostly because the American industry was not destroyed by war. Actually an American engineer told me that, immediately after the WWII in Bridgeport, a known industrialized city in Connecticut, if someone lost his job in the morning, he could easily find another job by afternoon. Later, things changed. Beginning 1975, the balance of trade in industry and agriculture has been declined.  In the past, the natural resources, fertile soil, rich minerals have led to American prosperity.

I find that Dr. Deming defined well the colony concept which is “a nation that sells off materials and buys back manufactured goods”. Part of the American economic success is based on the geographical location and part is based on the hard work and individual efforts. Dr. Deming doesn’t believe just in geographical luck. In order to continue with an American prosperous way, there is a need of cooperation. The individual must be rebuilt in a cooperative society with a win/win approach. Deming gives an interesting example with the cat reflex action. When it touches a hot stove, it reacts. He explained his management model by attending many conferences across of the USA as well as at television shows. At one of the conferences, during a coffee break someone of the conference attendees is commenting about their own actions regarding the quality control. He says: “We have a new incentive pay program, an employee of the month in each plant and a new automatic inspection system that can check on every single defect. Besides these things there is the Total Quality Management (TQM) to be implemented.” These are taking place after they used the Management by Objectives (MBO). What’s to be noticed is the fact that to the end of conversation, the coffee talker expresses: we are still waiting for the results. After coffee Dr. Deming made it very clearly: “Someone cannot achieve quality without knowledge. Best efforts must be guided by a proper theory.”

Automation and machinery are the answers to an improved quality system, but they need to work properly. Another approach to increase quality is with a quick fix, just in time (JIT). When there is a low inventory to work with, just in time is good. There is a problem with defective items which have to be eliminated.  For cost cutting, managers have to not only chase dimes and nickels, but also to understand how the big losses happen and eliminate them. In order to do so there is a need of understanding Profound Knowledge and optimize the management process. It may happen a suboptimization of people and technology where a part of a productive system is optimize and other parts get worse. So there is a need of proper knowledge to optimize the entire productive process.

Managing by results is managing based on numbers from past which don’t predict much for future.  Using “Control charts” is a better chance to predict future. Dr. Deming says that putting the quality in the hands of the plant managers is wrong because these managers didn’t design the product, didn’t pick the suppliers, the price and the marketing. It’s better to study the forces of destruction in any organization such as grades in school, merit system – judge people, incentive pay, MBO management, quotas for production, business plans with reports on monthly or quarterly targets.

Working in school just for grades, it diminishes students’ motivation. It’s the same thing in a company. When we grade people, they lose interest for production.

According to Deming, the Western management put us into a prison. One of the slogans in the “prison compound” is “Hard work will get us quality.” The “prison” assumptions are according to the Taylor’s laws of scientific management (circa 1890). To escape from this “prison,” it requires a new approach, a system of Profound Knowledge.

The Profound Knowledge consists of appreciation of a system, theory of knowledge, theory of variation, and understanding of psychology.

A system is a series of activities or functions that work together to maintain the organization.

The components of the system are interconnected. These components need communication and cooperation in order to contribute to the aim of the organization. The role of the management is to optimize the system in such a way to optimize all departments. If some departments are suboptimized, the overall cost of the production can be higher. In 1950 Japanese management exposed to the employees a very helpful flowchart with all components of manufacturing and marketing as a system. A suboptimized firm passes products, services, and information over the wall. In order to understand how a system properly works, the employees need to understand the theory and practice of variation. A stable system works in specific limits and inside of limits there is some uncertainty. Specific action has to be taken when a system mistake happens because of a special cause. It has to be applied a Shewhart chart.

A theory is a collection of principles, theorems, and laws that models phenomena in reality. One of the main goals of having a theory is to predict things and their behavior in the future. For example, there is in mechanics “The Newton’s Laws of Motion”, a theory that predicts in time the body position and velocity when we know initial data. Similarly, when you know the proper managerial theory, you can answer questions. Regarding data, we need to measure values corresponding to the products and these values depend on the methods used. The psychology relates to the intrinsic motivation, extrinsic motivation and over-justification which can destroy intrinsic motivation.

 

Rules for a good management. Obligations.

1. A company has to have a constancy of purpose. There is a mission to be fulfilled. There are values how to fulfill it by providing the joy of work, achieving personal goals, treating each other with trust and respect, contributing to society, etc.

2. Adopt a new philosophy such as improving productivity p = output/input.

3. Cease dependence on mass inspection. Because of the cost of inspection, a company has to inspect the process, not the product. The data from inspection can get information on the process and this information can be used to improve on a continuous basis.

4. End the practice of awarding business on the basis of tag alone. Instead reduce cost by reducing variation. This means that to buy things to lower the total cost, not just the price tag. In the world of purchasing, there are three factors such as customer, supplier, and decision. You have to optimize product price, service, and working with more suppliers until final decision. Variation can be reduced through a long term relationship. It’s better to apply a single supplier policy.

5. Continual improvement. This consists in innovation of product and services, innovation of process, improvement of existing products, services and existing processes. Self-esteem is one of the reasons of innovation. A good example of Shewhart cycle for learning and improvement is with Toyota experience. Their first car that entered the American car market didn’t sell. Then they studied the success of the Volkswagon Beetle and returned with a better car, Corolla. They tested the product in service.

6. Training for a skill. The learning process can be through written words, to hear the content to be learned, by demonstration, by figuring out proper pictures. Every leader must be a trainer. A leader must know who really needs training. Once someone learns a thing, by being trained with the new knowledge, then he can be transferred to another kind of job. This is a very important aspect of learning, transferability, which if it’s used properly, it can lead to a lower cost of training.

7. Leadership. In order to be a good leader, someone must understand and apply the operational definitions and training to the workers. These operational definitions have to be learned through trial and error. It is good to demonstrate it by posting conforming and nonconforming items. In a management process, doing your best is not good enough.  There is a need of proper knowledge, understanding variation, system theory, psychology.

8. Drive out of fear. Arguing with a boss is ok if there is respect. There is a difference between fear and anxiety. Anxiety happens when we cannot precisely identify the source. Fear happens when we know the source.

 

                Anxiety is an unpleasant state of inner turmoil, often accompanied by nervous behavior, such as pacing back and forth, somatic complaints and rumination. It is the subjectively unpleasant feelings of dread over something unlikely to happen, such as the feeling of imminent death. Anxiety is not the same as fear, which is felt about something realistically intimidating or dangerous and is an appropriate response to a perceived threat; (wikipedia).

 

A manager has to be led by proper decisions. In analyzing a situation, his first step should be to discover by observation and/or calculation if that category is or is not out of control. It is not a proper way to immediately blame the worker. Considering a good system analysis, it’s going to reduce many complaints.

9. Break down barriers between staff areas. Breaking down barriers refers to barriers between companies working for the same corporation. It can also be regarding competition in the same company and department. Dr Deming suggestion is that people work together. People need to be free from fear of taking action.  A new way of management is cooperation between departments. The cross functional teams are more productive than the separate teams. A theory of cooperation needs an unified language of understanding, common goals and more standards. A good example of international standards is the SI metric system (Le Système International d’unités), established in 1857 at Sèvres, France. In order to trade a good between countries that use the SI, there is no need of quantities conversion. For imported good from SI countries to the USA, there is a need to convert from SI (consecrated as French writing) in English (tolerate) system, from meters to yards, even the USA officially adopted the SI, but the tolerate system is pretty much in use.

 

Epilogue. In order to improve your organization you have to know the state of your organization, determine a balance between authority and democracy, identify resources, and establish a critical mass of managers.

 

To be  continued.

 

REFERENCES

 

ANXIETY. Retrieved November 26, 2013, from http://en.wikipedia.org/wiki/Anxiety

Latzko, W. J., Saunders, D.M., (1995). Four Days with Dr. Deming. Addison-Wesley Publishing Company. Reading, Massachusetts.

Proză poetică din Cartea IV de poezie SINE DIE

Dr. NICHOLAS ANDRONESCO         

Autor de proză poetică, memorii de călătorie, romancier.

Leader al “Lumina Poetry & Literary Society” de pe lângă

“Lumina Publishing House”

 

ÎN MUNŢI

 

CĂLĂTORIE FANTASTICĂ

Proprietatea mea în America are trăsături din munţii de-atunci. Stânci înalte şi abrupte, luna strecurată noaptea printre vârful brazilor şi şopot de izvor cu apă vie, auzit, dar nevăzut. Trecusem cu puţin de douăzeci de ani şi, cu firea mea prietenoasă, de atunci, m-am hotărât să mă duc la nuntă, nunta prietenului meu Livius. El era din munţii Bucovinei, munţii Răsăriteni. Îl cunoscusem în primul an de facultate la Cluj, eu la fizică, el la filologie. Mireasa Livia, studentă la filologie, era din munţii Apuseni, din Transilvania.  Perechea fericită se pregătea să-şi încredinţeze secretul unirii lor lui Dumnezeu şi aşezării din creierii munţilor.

 

De invitat, invitaseră multă lume studenţească şi nestudenţească. Dintre studenţi, am fost singurul ce m-am arătat. Venisem la o nuntă şi, mai ales, la o mărturie în spaţiul geniilor româneşti din Bucovina. Aplicam cu sfinţenie legea cuvântului dat.  În acea duminică de august, după 24 de ore de mers cu diferite trenuri şi un autobus, ca acela din „Noaptea Iguanei”, am ajuns la destinaţie. Eram un om hotărât. Parcursesem toată ţara. Plecasem din Dobrogea, de la marea cea mare. Acest drum, nu numai geografic, avea să se dovedească o experinţă unică. Dormitând, dar având grijă ca munţii să nu cadă pe mine, pentru că erau aproape verticali, am auzit vocea şoferului pronunţând un nume biblic

 

„Aţi ajuns la…”  Realizând că acolo ar fi trebuit să ajung, conform adresei din munţi, am coborât, fără convingere, din autobuz. Chiar dacă noutatea şi cunoaşterea erau ţelul existenţei mele, parcă în ceea ce intrasem nu semăna cu aşteptările mele. În primul rând  că  porţiunea de univers care tocmai se lovea de

retină arăta ca un T văzut din cer, săpat în munţi.

Soarele se pregătea, nu să apună, ci să se ascundă după brazi, gândindu-se să se întoarcă imediat când nunta va fi în toi.  De-a lungul părţii de sus a literei T  curgea repede şi ascuns un râu. Trotuar nu exista. Obosit cum eram, am trecut de cealaltă parte a şoselei. Autobuzul plecase. Doar zumzetul motorului se auzea îndepărtându-se, timp în care începusem să aflu unde eram. Baza T-ului urca în mica pantă ce părea că ţine nordul şi se răsfrângea într-un cot. Era ziuă. Steaua polară încă nu se vedea. Pe dreapta, la subsuoara T-ului, chiar în colţ, era o locuinţă lungă ce părea a fi un salon, de nuntă. Se auzea muzică. Asta îmi dădu curaj. Se potrivea cu scopul călătoriei mele. Cam trei case se vedeau în sus, de-o parte a drumului şi trei case de cealaltă parte. O femeie, cu nişte farfurii într-o mână, deschise uşa salonului. Mă văzu. Eram  singur pe şoseaua pietruită, cu valiza în mână, căutându-mi speranţa. Văzându-mă, femeia zâmbi binevoitoare.

 

„Aici e nunta lui Livius?” întrebai eu.

„Nu”, răspunse femeia. Valiza îmi căzu. Până să-mi revin, pe uşă apăru Livius şi apoi Livia, mireasa, bucurându-se la vederea mea şi alergând în întâmpinare. „Bine ai venit!” îmi spuseră.

„Eşti primul venit din studenţii invitaţi,” completă Livia.

„Am crezut că am ajuns la nunta altcuiva când am întrebat de Livius” şi am arătat spre femeia şocată rămasă pe scările salonului.

„Noi îl ştim de Ion. Aşa l-au făcut părinţii lui”, spuse femeia încurcată.

„Lasă mătuşă”, mai spuse Livia.

„La Cluj, noi îl strigăm Livius”.

„Atunci invitaţi–l pe oaspete în salon. O fi obosit săracu’. O fi venit de la drum lung. Să-i dăm de mâncare că, până se pune masa, mai este” spuse femeia, deschizând larg uşa salonului. Toţi trei mă conduseră la masa mirilor.

„Nu aici,” spusei eu politicos.

„Ba aici!” spuse hotărât femeia.

„Dumneavoastră sunteţi oaspetele de onoare. Student la Cluj, înţeleg” şi se uită la Livia care confirmă printr-un gest.

 

Şi m-am nuntit şi eu. Am stat la masă pe locul mirelui şi mi-am imaginat că mireasa e în munţi, pe un picior de plai, pregătind nunta cu cerul.

Toate erau frumoase. Mirosea a sărbătoare. Atâta doar, voiam să dorm. O uşă a salonului se deschise şi apăru o femeie tânără ce mi se adresă:

 

„Ştiam că veniţi. Adică speram să veniţi. Sunteţi de la mare. Am aflat!” şi zâmbi bucuroasă, sclipind din ochii ei negri de pănură. Mult mă minună femeia.

„Vă duc la noi acasă, unde v-am pregătit odaia de oaspeţi cu geamul deschis spre fânul de pe pantă, proaspăt cosit. Avem nevoie de fân la iarnă să hrănim animalele,” mai spuse ea. Mintea mea parafrază:

„Să hrănim stelele. Să nu cadă de foame din cer.” M-am uitat întrebător la Livia. Ea încuviinţă prin aplecarea capului, semn că aş fi în mâini bune. Am lăsat cadoul de nuntă şi am plecat cu femeia pe drum de munte spre locul ei misterios.

 

Mergând, întâlnirăm o moară de apă.

„Moara producea făină şi mălai înainte de-a avea electricitate la Cot”. Aşa se numea locul salonului cu cele câteva case, Cot.

„Acum roata se-nvârte singură, fără folos,” spuse noua mea cunoştinţă.

„Da, acum este electricitate peste tot,” mă exprimai.

„Peste tot, doar la noi acasă, în creierul munţilor, nu avem. E prea scumpă pentru doar câteva case. Casa noastră e la patru kilometri de la Cot”.

„Şi cum vă descurcaţi?” întrebai eu.

„Noaptea, la  lampă  în  casă  şi  afară, când le dăm de mâncare vitelor şi la oi, la

felinar”. Începe să devină interesant, gândii eu deasupra oboselii.

 

Continuam mersul spre baza T-ului, în sus, la un loc încă necunoscut mie. Doar ea ştia unde vom ajunge.

„Timpul trece,” spusei eu. Asta mai mult să rup tăcerea.

„Nu timpul trece. Noi trecem” spuse ea cu simplitate.

 

Rămăsei mirat, nu de filozofia exprimării, cu care eram obişnuit, ci de profunzimea şi siguranţa reflectării la o ţărancă de munte ce o cunoscusem de puţin timp. Acum, când  mă gândesc la figura, formele, şi vorbele ei, trezind esenţe la viaţă, am senzaţia că s-a petrecut o întâlnire, un botez în ape cosmice în locul potrivit, la momentul potrivit. Se înnoptase. Obosit cum eram, m-am sprijinit de pervazul ferestrei deschise, privind spre cer, îmbiat de mirosul de fân proaspăt cosit. După ce hrăni animalele, femeia intră în odaie şi, odată cu ea, o pasăre de foc ca un sfânt duh de mărimea unui porumbel.

„Să vă pregătesc de culcare” spuse ca-ntr-o doară femeia. Într-adevăr, aduse aşternuturi proaspete. Cerul era senin şi stelele  păreau că sunt aproape. Fără să spună un cuvânt, la lumina palidă a lămpii, femeia se apropie de mine. Mă sărută.  Era mireasa din munţi. Pasărea începu să cânte

„/Niciodată nu vei ajunge pe deplin să-nţelegi cine eşti/ Legături dintre cer şi pământ şi miracolul nopţii-n fereşti/ Te las’ alergând la munte la ea din valul de mare/ Mireasa e aici/ Din noapte şi cântec se va arăta/ E a ta/ Sărut-o/ Şi miere şi ambră ţi-oi da/ Aici şi acum la ceas de taină legat/ E singura ta speranţă / Ȋn neştiuta chemare./”

„Poţi să faci pasărea aceasta să tacă?” întrebai  neînţeles şi nedumerit.

„Nu!” răspunse femeia.

„Ea mi-a spus c-ai să vii. Este sosită din ceruri cu închinarea dulceţii din noi. Te roagă la ea!” mă-ndemnă mireasa.

Mult mă minună pasărea aceasta de bună vestire. Mireasa închise fereastra. Şi ne-am supus secretului primar, sfinţenia pământului în vietăţi. Pasărea veghea. Timpul încremenise. Luna rămase uimită în geam. Moara de apă cânta.

 

(12 august 2005, Stamford, Connecticut)

 

ARUN – Soarele de dimineaţă (I)

De Nicholas Andronesco

Arun T. era profesoară ajutătoare pentru secţia de învăţarea a limbii engleze pentru studenţii noi imigraţi în America mai ales cei din Asia de sud-est. Cei mai mulţi studenţi (elevi) erau din Vietnam, dar mai veneau şi din China, Taiwan, Laos, Tailanda, Filipine, India şi Cambogia de unde era ea de fel. Povestea oricărui imigrant este palpitantă cu toate nedreptăţile prin care trece, cu peripeţiile întregului drum până la locul făgăduinţei,  America. Povestea acestei femei depăşea imaginabilul şi era de admirat că reuşise foarte bine. Îşi adusese întreaga familie aici afară de soţul ucis de regimul kmer comunist din Cambogia în 1975. La acel moment era ofiţer superior în fostul regat al Cambogiei. El şi ea se cunoscuseră în Franţa cu ani în urmă. La momentul crimelor comuniste, cel mai mare copil, o fată, avea 16 ani. Urmau alţi 5 copii, cel mai mic având atunci 3 ani.

Când a aflat că sunt scăpat din comunismul din estul Europei,  m-a privit cu compasiune (Săracul…, cum ar spune o bună româncă pe care o ştiu eu) şi s-a purtat cu mine ca fiind fratele ei de aceeaşi suferinţă.  Continentele şi culturile diferite nu mai contau. De obicei nu vorbea cu alţii, afară de lecţiile care le preda, decât cu şefa ei de catedră, care era o americană având un părinte român, şi cu mine. Deseori, când era în pauză, încerca să-şi odihnească capul pe catedră. Noaptea muncea în subsolul casei ei, special amenajat pentru afacere. Aceasta consta din fabricarea de draperii împărăteşti comandate de soţiile bogătaşilor din Greenwich , unul din cele mai bogate oraşe din lume, oraş care se afla şi se află aproape de şcoala noastră de atunci. Mulţi din locuitorii acestui oraş erau bancheri la bănci din Manhatten, New York, şi împrejurimi. Chiar mai mult. În unul din palatele oraşului locuia o împărăteasă a unui imperiu căzut din Asia. Palatul era proprietatea împărătesei.  Arun lucrase mulţi ani la draperiile palatului. Pe munca ei câştiga bani frumoşi. Învăţase meseria în Franţa la o mânăstire catolică. Nu se gândise vreodată că această artă o va salva. De fapt, ca mulţi alţii, nu se gândise vreodată că va ajunge în America.

Când şi când mai vorbea franţuzeşte cu mine. Lucra la şcoală ca să ţină legătura cu societatea. Îi plăcea să educe copiii. Şi mai avea un motiv important. Şcoala plătea asigurarea medicală pentru toată familia. Asigurarea era foarte scumpă.  Pe vremea Cambogiei regale nu fusese atât de practică, dar acum învăţase.

 

“Am învăţat din disperare,” spunea ea. Şi din marea ei dragoste pentru copii. Venise în America dintr-un lagăr de imigrare din Australia. Atunci nu ştia limba engleză şi ar fi vrut să emigreze într-o ţară de limbă franceză. Într-o zi pe la sfârşitul anilor ‘70 conducerea lagărului i-a comunicat că a fost acceptată în Statele Unite. Bucuria s-a împletit cu agonia. Fata ei cea mare dispăruse în Australia. Fusese răpită din lagăr. A plecat cu cei 5 copii în America. La început a făcut curăţenie în case ca să-şi întreţină familia şi să plătească chiria. A ajutat-o şi biserica. Avusese şi un diamant valoros ascuns în trupul ei. La o adică ar fi putut să-l vândă.  După câţiva ani şi-a adus şi fata din Australia după ce a căutat-o pe toate căile s-o găsească. N-a avut linişte zi şi noapte până nu şi-a întregit familia.

 

Muncea tot timpul. Vocabularul ei se limitase la cuvintele strict necesare. Fără sofisme. Copiii au urmat şcoli în America şi au reuşit în viaţa de aici. N-aş fi aflat mai mult dacă n-ar fi acceptat să-i iau un interviu de care aveam nevoie la cursul de istorie americană de la universitate.  Acest curs mi se ceruse ca o treaptă pe calea certificării mele profesionale în predarea fizicii, matematicii şi bilingual (povestiri în altă scriere). Această certificare, pe care o am de ani buni, echivalează cu gradul I didactic din România . Acest lucru se întâmpla la începutul anilor ‘90. Interviul mi se cerea referitor la compararea democraţiei americane cu alte forme de organizare socială din alte ţări. Scrierea mea a fost bine primită de studenţi ca şi de profesorul  universitar.  Mai ales că avea mărturii despre imperiile roşii.

 

Arun mi-a povestit cum «haitele de comunişti», cum spunea ea, umblau înarmaţi şi atăcau mai ales noaptea. Erau mulţi şi au devenit mai mulţi după ce comuniştii au eliberat închisorile cu puşcăriaşi din regimul regal. Soţul ei a fost prins şi omorât din primele zile ale răzmeriţei. Ei locuiau în apropriere de capitala ţării Phnom Penh. Era îngrozită. Comuniştii căutau peste tot. Instinctul a făcut-o, povestea ea, să fugă cu copii prin spatele casei când vrăşmaşii se apropiau de  uşile din faţa.

 

În noaptea aceea a  pierdut avere, poziţie socială, prieteni, totul, afară de copii. Soţul îl pierduse deja. N-a avut nici timp şi nici forţă să ia ceva din casă, doar copii speriaţi de moarte. Au rătăcit prin păduri mai mult de un an rugându-se la Dumnezeu să-i ţină în viaţă. Au mai fost ajutaţi de alţii cum au putut şi ei, tot aşa fugiţi de oroarea comunistă. Ea n-a putut să vorbească mai mult de un an de zile. Din cauza şocului prin care trecuse devenise mută. Se înţelegea cu copiii doar prin semne. Unele din cele mai groaznice imagini ce le-a văzut în viaţa ei au fost apele fluviului Mekong ducând zilnic mii de cadavre spre oceanul Indian.  După un an de zile a fost descoperită de o echipă de salvare a unei ţări democratice şi aşa a ajuns în Australia.

 

Câţiva ani mai târziu, profund mişcat de tragedia existenţei ei, am folosit un film documentar la o lecţie de studii sociale despre masacrele dintr-un lagăr comunist de concentrare din vremea lui Pol Pot în Cambogia. Clasa aparţinea unei societăţi de binefacere din New Haven, Connecticut. Dosare, dosare, dosare. Interogări şi ucideri. Nu scăpase nimeni din acel lagăr. Doar pozele ucişilor. Am încheiat acea lecţie gândindu-mă la Arun şi la curajul ei de a supravieţui spunându-le studenţilor:

„Cine nu învaţă din istorie, e sortit s-o repete”.  După o asemenea întâmplare de groază nu mă mai miram de ce Arun avea un zâmbet trist. Acum are deja nepoţi. Toţi sunt americani.

 

N-am văzut-o de mult timp. Dar îmi aduc aminte de ea şi de sacrificiul ei pentru familie. Femeie de admirat. Într-o zi a mea de naştere mi-a făcut cadou o oală electrică. Obicei asiatic. Trebuia să-mi fierb orez în ea. N-am fiert niciodată. Eu nu mănânc orez. Am păstrat-o.  Ţin oala ca simbol al eroismului fiinţei Arun, Soarele de dimineaţă. O dimineaţă senină în Cambogia peste temple antice invadate de junglă.

NOTĂ : ARUN în limba cambogiană înseamnă “Soarele de dimineaţă.”

 

Va urma