Delir în curcubeu – poezii

Prof. Dr. Const. MIU

Sub aspect structural, noul volum de versuri semnat de Ştefania Oproescu – Delir în curcubeu şi alte poezii (Editura Valman, Focşani, 2009) se remarcă prin simetrie: 21 de creaţii au titlul culorilor curcubeului (câte trei pentru fiecare culoare), iar alte 21 nuanţează „stările delirante” ale precedentelor.

În volumul de faţă, există o serie de poezii în care vom recunoaşte implicarea eu-lui liric (în acest caz se poate vorbi de o poetică a privirii), iar o altă serie are ca modalitate de construcţie teatralitatea, în manieră soresciană (mai cu seamă în volumele Apă vie, apă moartă şi Ecuatorul şi polii), mesajul poetic luând, în acest caz, forma unui aşa-zis „reţetar”.

Dacă avem în vedere titlul cărţii şi conţinutul celor două serii de creaţii, putem opina că delirul nu este unul dionisiac, pentru că nu avem de-a face cu o beţie/ risipă de culori, ci este unul apolinic şi el reprezintă şi rezumă tectonica sufletului autoarei. Dar, fie că avem implicarea eu-lui poetic, fie detaşarea acestuia – prin teatralitate–, predominant este eul contemplativ.

Atitudinea de implicare a eu-lui poetic presupune două etape: una este indisolubil legată de privire: „Am văzut/ când asfinţitul a devenit mai roşu/ decât sângele meu” (Roşu, p. 5) sau, în alt loc, – Indigo (p. 29), unde realul dublat de imaginar glisează în oniric: „Văd sângele întunericului/ cum izvorăşte din plafonul peşterilor/ locuite de lilieci orbi în lumină,/ cum se prelinge în vis/ de strugure negru aburind năluciri”; cealaltă notează trăirile, la contactul cu paleta cromatică: „Toate culorile mi-au trecut prin trup,/ mi-au respirat clipele oarbe,/ le-au înălţat până la tăria întunecată/ a viselor,/ (…) M-au rănit cioburi căzute din tăcere,/ care va despica locul trecerii (Violet, p. 17). Dar trăirile eu-lui se prelungesc şi în plan oniric, unde se poate sesiza un fantastic al imaginarului debordant: „Visez petreceri acvatice/ veselia interzisă întoarcerii/ sufocă imaginarul până la/ respiraţia peştilor din acvarii,/ (…) Merg prin albastrul transparent/ al apei,/ (…) Din ce în ce mai statornic/ refluxul mă soarbe/ în beţia înşelătoare a cerului./ Simt albastru în cerul gurii/ dizolvând piatra acră a trezirii.” (Albastru, p. 27-28).