BILANŢ SPIRITUAL

LECTURI sub ABAJUR

de prof. dr. Const. MIU

   

Aflată la ora bilanţului spiritual, după 7 ani de fiinţare, Asociaţia culturală „Duiliu Zamfirescu” din Focşani editează cartea Şapte ani spre un Tibet(jurnal de cenaclu), Editura Zedax, Focşani, 2009.

Aşa cum odinioară cronicarul consemna evenimentele de la Curtea Domnească într-un letopiseţ, tot astfel „cronicarul” zilelor noastre – Mariana Vicky Vârtosu – notează în acest alt fel de letopiseţ evenimentele culturale, în cei şapte ani de existenţă – definitorii pentru spiritul Asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”, precum şi pentru cenaclul literar cu acelaşi nume, de pe meleagurile vrâncene.

Această epopee spirituală a şcolii literare de la Focşani, pe care cronicarul o consemnează conştiincios, are un lider de necontestat, în persoana scriitorului Gheorghe Andrei Neagu – mentorul asociaţiei şi al cenaclului literar, „Duiliu Zamfirescu”.

De reţinut că acest alt fel de jurnal e conceput ca un dialog între cronicar şi mentor, acesta din urmă dezvăluind şi unele aspecte , mai puţin cunoscute sau chiar deloc, din culisele luptei acestuia, în strădania sa de promovare pe plan naţional a grupării scriitorilor din Focşani, ca şi a festivalului literar „Duiliu Zamfirescu”.

Încă de la înfiinţarea asociaţiei culturale (mai sus menţionate), aceasta a fost privită cu răceală de către autorităţile locale, nefiind preocupate nici măcar pentru găsirea unui sediu. Iată ce mărturiseşte, în acest sens, cu amărăciune scriitorul Gh. Andrei Neagu: „S-au găsit spaţii până şi pentru câinii vagabonzi, numai pentru scriitori nu.” (p. 17).

Ecoul primei ediţii a Festivalului de literatură „Duiliu Zamfirescu” şi-a găsit rezonanţă la Radio România şi în pagina culturală a ziarului Monotorul de Vrancea, unde Fl. Agafiţei îşi reuneşte notele sale despre această manifestare culturală sub titlul inspirat Focşaniul – capitală culturală a României, pentru trei zile.

Aproape de la prima ediţie a festivalului, s-au alăturat grupării din Focşani nume sonore ale scrisului românesc actual, devenind şi colaboratori permanenţi la revista Oglinda literară: Magda Ursache, Paul Goma, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Liviu Grăsoiu, Fl. Păopescu, Radu Cârneci, Ion Rotaru, Const. Miu, Ad. Dinu Rachieru, Emilian Marcu, ş. a.

Două realizări importante (printre multe altele) se cuvine a fi punctate, în legătură cu demersurile întreprinse de către dl Neagu: primirea în rândurile Uniunii Scriitorilor a 12 condeieri vrânceni, membri ai asociaţiei culturale „Duiliu Zamfirescu”, precum şi faptul că în ILR de la origini până în prezent, Ion Rotaru a inclus „aproape toate valorile spirituale contemporane vrâncene. De altfel, autorul mărturisea cu onestitate că Festivalul Duiliu Zamfirescu i-a prilejuit o cunoaştere a tot ce e mai bun ca scriitor pe aceste meleaguri.” (p. 77). Şi când te gândeşti că în „faimoasa” istorie a literaturii a lui Alex Ştefănescu, din toată Dobrogea a reţinut un singur scriitor contemporan – şi acela cu o „operă” de  patru cărţi de proză scurtă şi reportaje –, te apucă – vorba poetului – „o tristeţe iremediabilă”!

 De asemenea, la ediţia din 2004 a mai sus amintitului festival au fost invitaţi şi premiaţi scriitorii D. R. Popescu şi Mircea Radu Iacoban, alături de Paul Goma, Valeriu Rusu şi Cezar Ivănescu, într-un gest de reconciliere a valorilor spirituale. Chiar dacă a fost o ediţie reuşită (despre care şi noi am arătat într-un material publicat în revista Permanenţe, numărul pe septembrie, 2004, unde am prezentat ediţiile liliput de Scrieri alese ale condeierilor vrânceni – 2003, 2004, precum şi cronica la volumul Bişniţarii de metafore, de Cătălin Boacnă, carte premiată pentru debut editorial, în 2003), amărăciunea directorului festivalului este îndreptăţită: „Mă aşteptam ca după ce i-am omenit cum se cuvine, să vină şi ei cu materiale în revistă. Din nefericire, atât academicianul D. R. P., cât şi don Cezare nu şi-au onorat promisiunile, doar Mircea Radu Iacoban s-a arătat a fi om de caracter, oferind din când în când materiale de atitudine, pe măsura talentului său.” (p. 103). Cam acelaşi lucru s-a întâmplat după primirea premiului de excelenţă de către Varujan Vosganian – ca om din partea locului, la ediţia din 2005: „…Varujan a ajuns ministru (al Finanţelor – n. n. şi, mai mult, era şi Vicepreşedintele USR), dat fiind că provenea de pe aceste meleaguri, am aşteptat un deget de ajutor, ca să ieşim din mocirla financiară.” (p. 121).

              Firea tolerantă şi împăciuitoare faţă de pizmaşi, Gh. Andrei Neagu    şi-a mai arătat-o încă o dată, la ediţia din 2005 a Festivalului „Duiliu Zamfirescu”: „…a fost o încercare de puci, pe care Florinel Agafiţei, cu Stoiciu şi Suciu au încercat s-o facă, prin lansarea unei cărţi la Ateneul din Focşani, în acelaşi timp cu festivalul nostru (…) am întins încă o dată o mână prietenească lansatorilor de carte şi ne-am dus cu toţii şi la acest eveniment cultural, sperând să pun capăt unei mai vechi porniri anti Neagu a celor de mai sus.” (p. 120).

Continuă lectura

Despărţirea de prezent

de Prof. Dr. Const. MIU

                Noua carte semnată de Gh. Postelnicu – Minunata Adela (Editura Rafet, Râmnicu sărat, 2009) – aduce în atenţia cititorilor oportunismul şi carierismul postdecembrist, cu tarele lor, moştenite din „iepoca de aur”, uzitând de principiul pars pro toto, în sensul că baronii locali din Bădila (localitate din ţinuturile buzoiene) încarnează apucăturile celor de la Centru.

Autorul realizează în acest roman fişa caracterologică a protagoniştilor, prin tehnica adjoncţiei, iar pe parcursul fluxului evenimenţial acesta oferind alte amănunte, ca într-un joc de puzzle, despre aceştia.

În cartea lui Gh. Postelnicu, pe care o discutăm acum, întâlnim „clasicul” triunghi erotic,însă pe autor nu-l interesează „povestea” de dragoste în sine. În cadrul acestui triunghi: Florin Feraru – Adela – Jan Zigu, erotismul trece pe plan secundar, predominant fiind interesul pe care îl are fiecare protagonist în parte, ca urmare a „perechilor” ce se formează, ca într-un joc de permutări profitabile: Florin Feraru – Adela (secretara particulară a deputatului) ; Adela – Jan Zigu; Florin Feraru – Jan Zigu. Fiecare vrea să profite de pe urma celuilalt!

Aşa sunt surprinse aceste personaje, precum şi alţi candidaţi importanţi (din cei 12 înscrişi pe listele electorale), pentru funcţia de primar în Bădila, printre care Ică Bolocan – actualul „vice” (mecanic auto priceput, fost secretar de partid la fabrica de marmeladă din zonă) şi Drăguţa Marin – o femeie de moravuri uşoare.

Elocventă pentru febra pregătirilor premergătoare campaniei electorale este o discuţie între deputat şi cel pe care acesta îl susţine – actualul primar –, Jan Zigu :

„Timp de zece minute Jan Zigu a vorbit despre câtă influenţă are vicele în satul Runcu (…) ce omenie zace într-un individ atât de ticălos, cu fabrica lui de debitat buşteni (…)

– Îi trimit garda financiară şi garda de mediu. O lună-două cât stau sigiliile la porţi şi pe utilaje, nu mai intră nici păsările cerului în fabrică (…)

Preoţii din satele mici ce hram poartă?

– Fac faţă oricărei situaţii, dar în parohiile lor nu sunt decât două-trei sute de alegători.

– Toţi trebuie aduşi la secţiile de votare. Cu căruţa, cu remorca, cu targa. Asta e misiunea lor (…)

Cu ce poţi să-i ameninţi pe preoţi? rostise întrebarea cu voce tare (…)

– Cu sanepidul, cu curtea de conturi, cu episcopia, cu orice. Cu tot felul de autorizaţii (…)

– Viaţa lor nu e curată ca pasta de dinţi. 5000 de lei o lumânare. Popii sunt cei mai ticăloşi. Să facă pomeni în numele candidatului Jan Zigu (…)

Directorii de şcoli, preoţii, diriginta poştei, directorul spitalului, şeful gării, cei 49 de patroni, toţi vor fi ai tăi. Fiecare are în spate zeci de alegători (…) Spune-le: viitorul vostru o poate lua pe aici sau pe dincolo. Eu sunt prezentul. Eu sunt realitatea (…)

              – Vom pune la punct propriul sistem de informaţii, cu oameni de încredere care să-ţi aducă la cunoştinţă mişcările adversarilor. Pui totul pe calculator: fişe, direcţii, intenţii. Alb, negru şi color. Favorabil şi ostil. Analizăm săptămânal, noi amândoi.” (p. 47-51).

Continuă lectura

Măştile imaginii

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                În consideraţiile preliminare la studiul O cercetare critică asupra poeziei române (1867), Titu Maiorescu opina că „o creaţie artistică este considerată poezie când, cu ajutorul cuvintelor, se creează o imagine sensibilă în fantezia cititorului/ auditorului”. Pornind de la această opinie justă, precizăm că în spatele cuvintelor sunt imagini, după cum, în spatele imaginilor – cuvinte.

Tocmai această relaţie binară imagine – cuvânt o are în vedere Florian Bratu în noua sa carte – L’image visages et miroirs (Casa editorială Demiurg, Iaşi, 2009), în cele şase capitole: 1. L’image – mirage infini; 2. Le discours de l’image; 3. L’être et le dire poétique de l’image; 4. Le je(u) des miroirs; 5. L’enfer des images; 6. L’identité – image mythique ou réalité?

Menţionăm că în revista METAMORFOZE (ediţia tipărită), în numerele 96, 97 şi 98 / 2008, i-am publicat autorului textul în limba română al capitolului al doilea al acestei cărţi – Le discours de l’image având titlul La început a fost Imaginea ?

               Amintind că sensul imaginii a constituit obiectul unor preocupări constante ale multor gânditori, începând din antichitate, Florian Bratru opinează, pe bună dreptate, că « Semnificaţia devine forte numai atunci când imaginea este percepută în mod simultan ca semn şi simbol, acestea fiinţând ca dorinţă de punere împreună, căci ele nu sunt altceva, în mare parte, decât respiraţii ale aceleiaşi voci, ale aceleiaşi rostiri, funcţionale şi plastice în egală măsură, dar a căror percepţie se impune să fie înglobantă, ca imagine a unor imagini, ca în-scriere a unor dorinţe şi voinţă-de-a-fi a unui subiect (acel je, fiind vorba de travestiul eu-lui uman – n. n.), pentru el însuşi, mai întâi, ca proiect, devenit, apoi, pentru celălalt (interlocutor-privitor – n. n.) ca fascinaţie.” (s. n., p. 33-34).

Continuă lectura

„Când s-au fost spus îngerii” – în slova Traianului Vasilcău

de Cristian NEAGU

În istoria poeziei odice europene, n-au lipsit efracţiile stilistice cu influenţe din partea imnurilor pindarice care treceau drept ode. Astfel de poezii, în care atitudinea odică se suprapune atitudinii enunţiative, sunt cuprinse între copertele volumului semnat de Traian Vasilcău, „Când s-au fost spus îngerii” (Ed. Epigraf SRL-2009) Ar însemna să ignorăm pe de-a-ntregul esenţa limbii literare, dacă am crede că ea se poate angaja într-o întrecere. Imaginile apar din inspiraţia poetică în limbajul literar, nu numai ca rotunjire a obiectualităţii respective. Denumirea de „limbă bogată în imagini” este folosită destul de des în afara beletristicii, iar Traian Vasilcău ne confirmă faptul că regulile dau operei de artă forma, (perfectă, sau mai puţin perfectă) într-un conţinut stilistic diferit de cel semnificativ: „Vecia în mine lucrează./Simt c-ajunge-oi un psalm fără seamăn/În câmpia iubirii de Tine-nflorit.”  (Psalm înflorit, p.5) „Cerescu-acordeon şi-a luat vacanţă,/Cu-n fir de iarbă, înmuiat în stea.” (Alai poetic, p.6).

În aparenţă ne-am abătut de la analiza după metoda istorico-spirituală de interpretare a unei opere oarecum izolate, totuşi putem distinge cele două teze impuse creaţiei: interpretarea exclusiv istorico-spirituală şi cea istorico-problematică. Între avantext şi textul poetic finit, se situează diferitele faze ale execuţiei, procesul variantelor sau cel de convertibilitate procentuală a materiei poetice: „Văd sunetul,aud lumina/ […] Lumina-i sunet şi-i lumină/ Tot sunetul nins cu mister.” (Surpările fiinţei, p.5) după cum: „Ochii tăi sunt izvoare de iubire,/ Înveşnicesc pe tine, Pustiire.” (Sfatul cuvintelor, p.6) sau: „Lumină arde-te – s-ajungi Lumină.”  (Ceaslov, p.18) „Autograf las veşniciei/ Acest poem cărunt de cer.” (Psalm, p.19) „Am rămas Tu-ului Eu./ Sufăr de Tu, Tu-ul mi-i Eu.” (Zumzetul tăcerii, p. 22-23).

Continuă lectura

LECŢIA DE ROMÂNISM

de Cristian NEAGU

Cam din 1995 încoace , m-am  tot convins  de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt mai întotdeauna , sprijinul invizibil al  vreunui  baştan maculat , cu privire la , fie şi cea  mai puerilă formă de scris,( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele, (inclusiv baştanul)  îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului, plan de deculturalizare naţională prin  faptul că, după un criteriu al  strict opiniei împărtăşite , se derulează  „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate , gata. Cam până aici se întindea  orizontul convingerilor mele , în  momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud,  în  interiorul căruia  se afla cartea la care  mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească  extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii , e mai puţin important , în comparaţie cu ceea ce descopeream ca  structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

     Este de-a dreptul uimitor ,  – dar şi extrem de necesar –  curajul  pe care şi-l asumă distinsul Prof. dr. Adrian Botez  şi anume , acela de  a  radiografia spectrul  spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise în  contextul Noii Ordini Mondiale de după 1990. Nu mă voi teme nici eu spre a susţine faptul că profesorul de origine  bucovineană stabilit în Adjud, face din lucrarea sa , „Ruguri, România sub asediu”  (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin  de o cât mai exactă  informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist, (din păcate, nu tocmai la cota unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

    Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti care nu acceptă mutaţii genetice,  păstrându-şi  rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv  aplicat cu  premeditare  religiei  ortodoxe  române, acuzând  chiar direct elitele bisericeşti  contemporane, (cu precădere cele autohtone) care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română. (pag. 10-12; 18-21; 25-28).

     Folosindu-se în esenţă de un limbaj simplu , „chirurgul” nu se opreşte doar la  stadiul ironiei  nuanţate, ca de exemplu: „ (pe care Bush îl durea , vorba lui Marin Preda , „în bumbărează” de România)”  el atinge subtil şi meteahna : „…că cică <<se dă>>, dacă intri în U.E.”  pentru ca în cele  din urmă , să adopte „scafandrismul” metodei literare proustiene, tăind în adâncime , dezvăluind cititorului până la cel mai mic detaliu, nodulii canceroşi de pe fiecare ramură a spiritualităţii, descriind cu lux de amănunte contribuţia  – în acest sens – a coaliţiei : Vatican – Opus Dei,- New Age, – Casa Albă,- U.E.,- Mass Media.

     Cu privire la conţinutul capitolului 2 , „Patrie  şi  neam  metafizic”  (2 subpuncte)  aş recomanda cititorului experimentul  de a-l citi zilnic în momentele de  răgaz sufletesc, pentru că mesajul lăsat de condeier este, nu ca domnia-sa să-şi  amintească îndemnul  imnului  naţional, ci să exclame: „Deja am întârziat”!  Susţin ideea surprinsă socialului de Adrian Botez, deoarece coincide cu o constatare făcută de subsemnatul prin Centrele de Cultură  Judeţene,  (şi nu numai)  regăsită  perfect în referinţa domniei-sale : „Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani  la eforturi  spirituale susţinute” . (pag.41) , pentru  ca după o scurtă dezbatere să continue: „Omul contemporan preferă să fie minţit frumos, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o  existenţă minţită (falsă/ falsificată) şi o existenţă reală”.

      Reţin ultimul citat pentru a nu fi de acord cu dl profesor, deoarece nu încadrează fenomenului termenul de constrângere. Nimeni nu „preferă”, ci numai dintr-o constrângere acceptă să fie minţit , cum de fapt , revine şi contrazice enunţul citatului amintit, în cap. 3 „Învăţământ şi cultură”  (6 subpuncte) dezvoltând pe tema întrebării,  „Ce este în realitate societatea  umană contemporană”?  din care reţinem: „… o junglă în care puterea ocultă o deţine o gaşcă de infractori internaţionali, grupaţi într-un guvern mondial mafiotic, care impune popoarelor Pământului starea de  îndobitocire colectivă,  prin şantaj dublu : economico – politic”. (pag. 49, alin. 4).

      Depăşind această neintenţie, se remarcă o stare nostalgic-meditativă, ce trădează la Adrian Botez spiritul dascălului autentic, de tipul şcolii interbelice ,- dar pus la punct cu temele modernităţii,- atunci când supunem analizei al doilea subpunct al aceluiaşi capitol, şi anume : „Şcoala românească şi democraţia. (anchetă)”  cu trimitere  în  cap. 4  „Sociale”  (5 subpuncte) ,  oprindu-se  cu  îngrijorare  la cel  de-al  patrulea, „Agresiunea Mondială asupra tinerilor în sec. XX ; continuare în sec. XXI” , punând la dispoziţia cititorului, spre o cât mai corectă edificare, puncte extrase din „Raportul de Fier – 1966”  în fapt , un adevărat manual  al practicilor de manipulare , în al cărui istoric este evidenţiată „Conspiraţia bătrânilor”  (sau înţelepţilor lumii) cei care au controlat substratul metafizic al războaielor mondiale, din care citez  punctul 2: „Când un adversar declară: <<Nu voi trece de partea ta>>! eu îi răspund calm: copilul tău deja ne aparţine, prin şcoală şi educaţie”. (pag.102, alin.1). Continuă lectura