MĂŞTILE lui Adrian PĂUNESCU

 

Prof. Dr. Const. MIU

Din lista cărţilor de care dispun Fundaţia Iubirea şi Editura Păunescu, am ales şi volumul Măştile însângerate – proze scurte scrise între 1969-2001 (Editura Păunescu, Bucureşti, 2001), împins şi de curiozitate: Ia, să vedem – mi-am spus – dacă prozele scurte ale Maestrului se ridică la nivelul poeziei? Trebuie spus, din capul locului, că de la prima scriere – O maimuţă şi atâta tot – se vede mâna artistului! Îmi vine în minte dictonul latinesc „Pauca sed matura”. Comparativ cu volumele de versuri, deocamdată singurul volum de proză scurtă, prin conţinut şi tehnici de realizare, relevă cititorilor talentul incontestabil al lui Adrian Păunescu şi ca prozator. Spun aceasta, pentru că scriitorii noştri consacraţi au rămas în istoria literaturii fie numai ca poeţi, fie numai ca prozatori. Cazul lui G. Călinescu ori Arghezi sunt rarisime: la primul, istoricul şi criticul literar copleşesc romancierul şi, mai cu seamă, poetul, la cel de-al doilea, poetul e mai presus de prozator şi pamfletar. Ar mai trebui amintit, pentru literatura contemporană, mai aproape de zilele noastre, Marin Sorescu – poet şi dramaturg în egală măsură de valoroşi. Prin cartea noastră, Publicistica lui Marin Sorescu (Editura Cellina, Craiova, 2006), am încercat să relevăm faptul că publicistica soresciană nu este cu nimic mai prejos, chiar dacă istoria literară l-a reţinut deocamdată pe scriitorul născut la Bulzeşti doar ca poet şi ca dramaturg.

 

 

Proza scurtă a deceniilor 7 şi 8 a secolului trecut se bazează, în speţă, pe situaţii paradoxale, personaje groteşti şi absurde, toate acestea fiind agrementate cu umor şi ironie înţelegătoare. În cartea lui Adrian Păunescu, aceste caracteristici sunt recognoscibile şi în prozele scrise după 1989, dând astfel unitate volumului în discuţie.

Proza care deschide volumul de care ne ocupăm – O maimuţă şi atâta tot – aminteşte, nu atât prin subiect (cu toate că sunt unele similitudini), cât mai ales prin ironie şi absurd, de schiţa Gemenii, scrisă de subsemnatul, spre sfârşitul anilor ’80. Acolo, protagonistul, datorită habitudinilor, capătă trăsături ale animalului – tot o maimuţă. Aici, maimuţa capătă nu numai nume – Take – ca al stăpânului, dar prin prezenţa unor obişnuinţe comune, se ajunge – paradoxal – la substituire. Am făcut aceste precizări, în legătură cu cele două proze, ale căror autori nu aveau cunoştinţă de posibila lor existenţă, spre a se înţelege că asemănarea, fie şi parţială, este rodul intuiţiei.

Voi zăbovi asupra acestei proze, mai cu seamă că la publicarea ei în urmă cu 40 de ani, directorul de pe atunci de la România literară, George Ivaşcu, – după cum mărturiseşte autorul – „a afirmat că, o dată cu ea, se deschide un nou orizont al prozei” (p. 3).

La scurt timp după pensionare,

Continuă lectura

MELANCOLICUL NELINIŞTIT

 

Prof. Dr. Const. MIU

 

               De la un capăt la altul al plachetei de versuri semnate de Mihai Sultana Vicol – Melancolia mea cerească (Editura Muşatinii, Suceava, 2008) – sesizăm tectonica unui suflet de poet veşnic neliniştit.

Sunt autori care, abordând o asemenea tematică, îşi etalează zbuciumul, iar la sfârşitul cărţii se liniştesc. Ei, bine, în cazul lui M. S. Vicol, frământarea sufletului său atins de morbul iubirii devastatoare e la fel de intensă şi nu scade din intensitate nici la sfârşitul volumului: „Inima-mi este soră geamănă cu neliniştea, / melancolia mea cerească abia de mai poate  să-i/ rostească numele scris pe poarta raiului.” (p. 38).

Dintre obsesiile poetului, amintim, mai întâi, voluptatea suferinţei, de sorginte dostoievski-ană: „Gura-i o rană prin care cuvântul geme/ inima e născătoare de iluzii şi de haos.” (p. 6) sau „Chem moartea care-mi este prietenă de viaţă/ şi chin, duşmănit mă las de al ei întuneric./ (…) o veşnică tristeţe mă-mpinge-n dureri, / Femeia (…) / nepăsătoare îmi şterge numele din inima ei.” (p. 15).

               Poezia care ilustrează pe deplin obsesiile şi frământările acestui îndrăgostit, care iubeşte fanatic (după cum mărturiseşte într-un loc: „Credinţa mea în tine/ e ca a întâilor creştini” – p. 19) capătă forma unei rugi: „Doamne, iartă-mi neputinţa/ de nu-ţi sunt credincios pân la moarte. / (…) // Dar tu, Doamne, mi-ai dat patimi, / să iubesc mai mult femeia/ decât icoana ta// (…) mi-ai dat gura să-mi blestem/ chinul tău de a fi cunoscut femeia. // (…) Doamne, dă-mi pedeapsa/ de-a fi stâlpuit pe cruce pentru al / meu păcat de a iubi pântecul femeii.” (p. 20, 21). Conştientizând acest păcat de a fi iubitor de pântec de femeie, poetul îşi salvează sufletul, mai cu seamă că se nevoieşte ca un nou Simeon Stâlpnicul (prăznuit de Biserica noastră la 1 septembrie al fiecărui an, dată la care începe calendarul bisericesc).

Continuă lectura

VINOVAT FĂRĂ VINĂ

 

Prof. Dr. Const. MIU

                În noua sa carte – romanul Vinovat de iubire (Jurnalul naţional, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 2010) – apărută pe piaţă pe 20 iuloie a. c., de ziua de naştere a maestrului Adrian Păunescu, autorul valorifică artistic motivul dublului sau, având în vedere faptul că sunt două personaje cu aceleaşi nume şi prenume (doctorul Andrei Ionescu şi actorul poet Andrei Ionescu), putem spune că avem de-a face cu dedublarea individului: „Vinovat de iubire e povestea a doi bărbaţi ce împărtăşesc un destin comun.” – notează autorul pe coperta a IV-a a cărţii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De altfel, motivul dublului, în jurul căruia considerăm că este construită trama romanescă, transpare chiar din vorbele doctorului Andrei Ionescu, spre sfârşitul romanului: „Noi am împărţit un spaţiu psihic împreună. Eram unul alter-ego-ul celuilalt.” (s. n., p. 186).

Doctorul Ionescu (un renumit psihoterapeut, la un sanatoriu din apropierea Braşovului) este şi el, în felul său, un bolnav: „…spre a-mi cicatriza propria mea durere, am deprins o boală nouă. Mă îmbolnăvesc de bolile bolnavilor mei. Mă îmbolnăvesc şi mă vindec.” (s. n., p. 7). Din aceste considerente, jurnalul actorului şi poetului Andrei Ionescu – unul din pacienţii săi, care propune şi acceptă o terapie intensivă, prin somn, timp de un an – este, în fond, şi jurnalul doctorului Ionescu: „I-am citit jurnalul, mi l-am însuşit. E şi al meu. Măcar pentru un an (…) Acum, el şi eu împărtăşim acelaşi destin. El e partea mea adormită. Eu sunt partea lui trează (…) îmi preiau rolul aşa cum reiese el din jurnalul pacientului meu.” (s. n., p. 10, 11).

Celălalt Andrei Ionescu – actorul şi poetul – doreşte să noteze în jurnalul său „poveştile” iubirilor sale adolescentine, deoarece conştiinţa sa era terorizată de un vădit complex de vinovăţie: „ Mă simt vinovat de iubire.” (p. 13). Spre finalul romanului, când „tsunami-ul” Revoluţiei din decembrie 1989 ajunge şi la sanatoriul doctorului Ionescu, iar acesta este nevoit să suporte reproşurile şi chiar maltratările pacienţilor şi ale angajaţilor revoltaţi, aceeaşi „culpă” o mărturiseşte şi medicul: „…îmi recunosc o singură vină. Aceea că v-am slujit şi v-am iubit. Mă simt vinovat de iubire.” (s. n., p. 183).

Doctorul revine de mai multe ori,

Continuă lectura

Ion CRISTOIU – «Realitatea românească – fascinant de comică »

Const. MIU

              Umanitatea înfăţişată de către Ion Cristoiu în noul său volum de proză scurtă – Găina fără bilet, Editura Adevărul holding, Bucureşti, 2010 – este o lume sucită, cu nebunia ei, firească pentru ea însăşi, căci nonvalorile mişună la tot pasul, amintind prin unele situaţii sau personaje de proza lui Caragiale – Cănuţă om sucit.

              Prozele acestea satirice – în fond, oglinda fidelă a societăţii româneşti din zilele noastre – pot fi socotite continuarea celor din volumul Veselie generală (1992), dovadă fiind moto-ul noului volum: „Doamne, ce catastrofă o să fie!  O să ne stricăm de râs!” Autorul a intuit perfect faptul că într-o lume buimacă – aşa cum apare în cele două volume amintite –, graniţa dintre tragic (în varianta absurdului) şi comic se estompează, încât nefirescul e socotit firesc, aparenţa fiind luată drept esenţă.

Remarcăm faptul că unele proze, prin maniera neutră a notaţiei reportericeşti, sunt foarte aproape de pamfletele argheziene, a căror notă definitorie este satira.

În marea lor majoritate, prozele din volumul Găina fără bilet au un sâmbure anecdotic, având la final o poantă, care stârneşte veselia generală.

Spre pildă, în La tribunal, aflăm despre doi indivizi, acuzaţi că ar fi sucit gâtul câtorva lebede, dintr-un parc. Rizibilă este „metoda” folosită, spre a ademeni bietele păsări: „Aşezaţi pe malul lacului, cei doi făceau lebedele să vină la ei, şoptindu-le vorbe dulci din arsenalul cuceritorilor de mahala.” (p. 32). Rizibil este şi expozeul Acuzării, făcut de un ornitolog, care „ţinuse o splendidă disertaţie despre gâtul lebedelor, considerat, fără excepţie, drept podoaba de preţ a acestei categorii de păsări.” (p. 33). Spre a fi şi mai convingător, recită din lirica dedicată lebedelor. Câtă cultură şi sensibilitate la oamenii justiţiei! Apărarea vine cu un „arsenal” şi mai greu: un doctor docent, expert în „Comportamentul oamenilor simpli”, care a încercat să convingă instanţa că cei doi învinuiţi nu puteau face deosebirea dintre lebede şi gâşte. Poanta cu care se încheie naraţiunea e de tot hazul: puşi în faţa unei „probe practice”, căci apărătorul a adus în sala de judecată o lebădă şi o gâscă, împricinaţii „declarară că amândouă sunt raţe.” (p. 33).

Mortul accidentat este o proză în absurd. Protagonistul – Culai Lovin – un escroc notoriu, dat în urmărire generală, e nevoit să lupte cu birocraţia locală, neputând să-şi recupereze lotul de pământ confiscat de comunişti, căci dintr-o greşeală a unor funcţionari de la primăria din sat fusese declarat mort. După ce se căzneşte să adune tot felul de dovezi că e viu (printre care şi declaraţia unei amante, cu care se culcase), Culai Lovin se lasă accidentat, însă este dezamăgit, când la adeverinţa prezentată i se răspunde că „Un mort nu putea fi victima unui accident de circulaţie” (p. 95). Disperat, se aruncă în faţa unui TIR. Explicaţia autorităţilor dată rudelor este ilară şi absurdă în egală măsură: „Li se spuse peste tot că respectivul murise o dată şi că învierea mortului se mai întâmplase, dar moartea mortului, nu.” (p. 95).

              Sunt şi proze care,

Continuă lectura

DELIR APOLINIC

Prof. Dr. Const. MIU

 

              Sub aspect structural, noul volum de versuri semnat de Ştefania Oproescu – Delir în curcubeu şi alte poezii (Editura Valman, Focşani, 2009) se remarcă prin simetrie: 21 de creaţii au titlul culorilor curcubeului (câte trei pentru fiecare culoare), iar alte 21 nuanţează „stările delirante” ale precedentelor.

               În volumul de faţă, există o serie de poezii în care vom recunoaşte implicarea eu-lui liric (în acest caz se poate vorbi de o poetică a privirii), iar o altă serie are ca modalitate de construcţie teatralitatea, în manieră soresciană (mai cu seamă în volumele Apă vie, apă moartă şi Ecuatorul şi polii), mesajul poetic luând, în acest caz, forma unui aşa-zis „reţetar”.

Dacă avem în vedere titlul cărţii şi conţinutul celor două serii de creaţii, putem opina că delirul nu este unul dionisiac, pentru că nu avem de-a face cu o beţie/ risipă de culori, ci este unul apolinic şi el reprezintă şi rezumă tectonica sufletului autoarei. Dar, fie că avem implicarea eu-lui poetic, fie detaşarea acestuia – prin teatralitate–, predominant este eul contemplativ.

Atitudinea de implicare a eu-lui poetic presupune două etape: una este indisolubil legată de privire: „Am văzut/ când asfinţitul a devenit mai roşu/ decât sângele meu” (Roşu, p. 5) sau, în alt loc, – Indigo (p. 29), unde realul dublat de imaginar glisează în oniric: „Văd sângele întunericului/ cum izvorăşte din plafonul peşterilor/ locuite de lilieci orbi în lumină,/ cum se prelinge în vis/ de strugure negru aburind năluciri”; cealaltă notează trăirile, la contactul cu paleta cromatică: „Toate culorile mi-au trecut prin trup,/ mi-au respirat clipele oarbe,/ le-au înălţat până la tăria întunecată/ a viselor,/ (…) M-au rănit cioburi căzute din tăcere,/ care va despica locul trecerii (Violet, p. 17).  Dar trăirile eu-lui se prelungesc şi în plan oniric, unde se poate sesiza un fantastic al imaginarului debordant: „Visez petreceri acvatice/ veselia interzisă întoarcerii/ sufocă imaginarul până la/ respiraţia peştilor din acvarii,/ (…) Merg prin albastrul transparent/ al apei,/ (…) Din ce în ce mai statornic/ refluxul mă soarbe/ în beţia înşelătoare a cerului./ Simt albastru în cerul gurii/ dizolvând piatra acră a trezirii.” (Albastru, p. 27-28).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Continuă lectura

PROPENSIUNEA PENTRU NARAŢIUNE

de prof. dr. Const. MIU

 

              Grija unor profesori  – pretinşi mentori ce dau girul creaţiilor literare ale unor elevi cu înclinaţii spre creaţie literară  e de înţeles. Numai dacă notaţiile lor – de pe coperta a IV-a a cărţilor micilor condeieri – sunt şi sincere…

Am mai spus şi cu alte ocazii că profesorul Tudor Opriş  „pozează” în aşa-zisa autoritate supremă, care certifică genialitatea tuturor membrilor Cenaclului Săgetătorul, iar sub această mască ascunzându-se un bătrânel căruia îi place frazeologia bombastică, pe care o aşterne cu nonşalanţă pe coperta a IV-a a cărţilor membrilor cenaclului mai sus menţionat, comunicându-se de fapt, fără a comunica mare lucru în legătură cu scriitura autorilor pe care el îi ridică în slăvi.

Iată, de pildă, un pasaj (desigur, notat pe coperta a IV-a ), unde perorează despre cartea Dianei Georgiana Dogaru – Pufuleţ & Ciufulici (Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2009): „Proza pe care o scrie nu copiază nici un clasic şi nu are nimic comun cu literatura mimată de maturi şi bunicuţe pentru copii şi acceptată de o sterilă Uniune a Scriitorilor şi de mulţi editori negustori, ci o literatură autentic ludică, scrisă de copii pentru congeneri contemporani cu care se identifică prin preocupări, sensibilitate, imaginaţie, gândire şi limbaj.” Aşa cum se exprimă prof. Opriş, din fragmentul reprodus reiese faptul că bunicuţele reprezintă o categorie distinctă faţă de maturi, dar mai ales, prin ambiguitatea frazei , se înţelege că autoarea ar copia „o literatură autentic ludică”. Recitiţi fraza şi veţi observa că lipseşte un verb: „Proza pe care o scrie nu copiază nici un clasic (…), ci [este] o literatură autentic ludică…” Dar să lăsăm pretinsul mentor, să mai facă exerciţii de exprimare, până la următoarea cartea a vreunui protejat al său, pe care-l va scoate la rampă, dându-se de ceasul morţii – cum procedează de fiecare dată – că e genial copilul şi inconfundabil…

 

De la primele pagini ale cărţii Dianei Georgiana Dogaru, se remarcă lesne propensiunea pentru naraţiune, iar titlul fiecărui capitol rezumă etapele „poveştii” lui Pisicel şi a prietenilor săi – Pufuleţ şi Ciufulici.     ”Povestea” are două secvenţe mai importante: peripeţiile prin care trec cei doi prieteni, spre a-i procura medicamente amicului Pisicel, care neastâmpărat fiind, s-a îmbolnăvit, precum şi pregătirile şi confruntarea dintre cei trei năzdrăvani (cărora li se alătură domnul Hoinărel – un şoarece nostim –, ca şi alte animăluţe) şi pisica domnului Nicolici, în dorinţa lor expresă de a şterpeli, în lipsa stăpânului, un cub de gheaţă din congelator.

Rod al lecturilor „în domeniu” este şi felul cum autoarea ştie să ţină trează curiozitatea cititorilor, evitând în felul acesta monotonia lecturii. Iată, la sfârşitul capitolului 8, ea îndeamnă cu sinceritate: „Citiţi capitolul care urmează, deoarece o să vă ţină curiozitatea trează.” (p. 38). Iar prima frază a capitolului următor are rolul unei captatio benevolentiae: „Copii, părinţi şi bunici, trebuie să mă ascultaţi, citiţi acest capitol, fiindcă nu o să regretaţi.” (p. 40).

             Implicarea în naraţiune şi participarea afectivă la „povestea” depănată conferă sfătoşenie din partea autoarei, fapt ce transpare din turnura moralizatoare a finalului capitolului 17: „Dar din ce s-a întâmplat, oare ce-au avut de învăţat? Că trebuie să fim buni, nu să ne batem ca nişte nebuni.” (s. n., p. 78).

 

Continuă lectura

Îndreptar spiritual

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                 În cronica sa la cartea lui Gh. A. Neagu (Templul iubirii, Editura Valman, Focşani, 2007), apărută în nr. 84/ 2008 al revistei Oglinda literară, Ionel Necula face referiri la devenirea de sine a protagonistului – Prinţul Omedeu –, personaj fictiv, potenţialul succesor la tron al Marelui Omedan, ce împărăţeşte peste Omedania – un topos imaginar, ca de altfel întreaga acţiune, desfăşurată în plan oniric, în mintea unui tânăr aflat pe patul suferinţei, în delir. Sub aspect tematic, cronicarul face apropieri între periplul lui Omedeu şi cel al lui Hrap Alb, ca şi cel al Prinţului din Bagdad, protagonistul poemului macedonski-an, Noaptea de decemvrie.

Structural, cartea de care ne ocupăm acum prezintă, pe de o parte, aventura lui Omedeu, iar pe de altă parte, găsim o crestomaţie de reflecţii/ panseuri , cu o largă paletă de cuprindere: iubire, cunoaştere, om şi jertfă. În cele ce urmează, vom face câteva aprecieri la menţionata crestomaţie.

Asemenea cugetări / formulări (generalizatoare) pe varii teme făcea Marin Preda în romanele sale (mai cu seamă în Cel mai iubit…), însă la Preda acestea făceau parte din corpus-ul anecdotic. La scriitorul vrâncean, acestea pot fi citite şi separat (semn al modernităţii scriiturii), având în vedere titlul cărţii –Templul iubirii – (nediscutat de I. Necula), ele pot fi socotite trepte spirituale, inerente în periplul devenirii de sine, nu numai a protagonistului (fie el şi fictiv / ideal, aflat şi în căutarea jumătăţii sale de cuget şi simţire), ci şi sau mai ales a oricărui cititor. Din această perspectivă, cartea lui Gh. A. Neagu poate fi considerată un îndreptar spiritual pentru cel/ cei care se încumetă să aleagă a merge pe calea templului iubirii.

               Iată câteva excelente panseuri despre rolul şi rostul iubirii, în parcurgerea acestor trepte:

Continuă lectura

Straniu, paradox şi absurd

de Prof. Dr. Const. MIU

 

COORDONATELE PROZEI SCURTE A LUI GH. A. NEAGU

 

           Activitatea editorială a prozatorului Gh. A. Neagu, mai cu seamă ca romancier, este consemnată de către Ion Rotaru (în ILR de la origini şi până în prezent), precum şi de către Marian Popa (în a sa ILR). Primul istoric literar găseşte similitudini între viaţa social-politică din antichitatea greacă şi cea din zilele noastre – nota definitorie pentru romanul Aesopice. Dacă despre Tarantula, Ion Rotaru opinează că „nu se ridică la ştacheta prozatorului de azi” şi îşi motivează exigenţa: „De-ar fi aplicat maniera sadoveniană a evocării romantice – din romanele istorice, căci Tarantula e de această factură  – n. n. – (…) Prozatorul nostru însă se pierde în nesfârşite dialoguri (…) Citim şi uităm de îndată aceste pagini, ne întoarcem mai cu plăcere la simplicitatea cronicilor slavone sau la aceea a lui Ureche.”, acelaşi istoric literar se arată entuziast în legătură cu o proză inclusă în antologia Zece prozatori (Editura Albatros, Bucureşti, 1987), fragment „reluat” (greşit crede istoricul mai sus amintit) în romanul Arme şi lopeţi, când de fapt această piesă de referinţă face parte din romanul menţionat. Pentru Ion Rotaru, Spinarea de piatră a Făgăraşului este „piesă memorialistică, unică în contextul prozei noastre actuale, a traiului ca de puşcăriaşi al militarilor în termen, din o anumită perioadă a dictaturii ceauşiste.” Cel de-al doilea istoric literar – Marian Popa – face observaţii pertinente mai cu seamă la romanul Arme şi lopeţi (1997), considerând că acest op „în timpul îngheţului ideologic ar fi fost condamnat pentru naturalism şi negativism”, căci „prin el se reprezintă mizeria şi absurditatea, brutalitatea, corupţia şi imbecilitatea din structurile militare şi aşa-numitul eroism în muncă…” Opiniile celor doi istorici literari sunt inserate în antologia de autor –Gh. Andrei Neagu, Purtătorul de cruce (Editura Transilvania, Tecuci, 2009), cu o prefaţă semnată de Th. Codreanu.

          Singurul care a sesizat nota definitorie a prozei lui Gh. A. Neagu – naturalismul – este Marian Popa. Însă, această noţiune estetică şi literară se cuvine a fi nuanţată. Atât în proza scurtă, cât şi în romane, naturalismul uzitat de scriitorul vrâncean diferă de cel din proza lui Rebreanu sau Zola ori, pe alocuri, în cazul celei a lui Marin Preda – schiţa Calul  şi unele scene din Moromeţii. Un exemplu concludent este volumul de care ne ocupăm acum, unde aşa-zisul naturalism are ca repere straniul, paradoxul  şi absurdul, „condimentate”, pe alocuri, cu umor negru.

CHINEZ

 

Continuă lectura

Harul evocatorului nostalgic

de prof. dr. Const. MIU

 

             În volumul Nu pot uita (fără editură, Medgidia, 2008), Ionel Echim cultivă un lirism nostalgic şi sfătos, în egală măsură.

 Culegerea de amintiri – cum îşi subintitulează autorul cartea – reuneşte, pe baza memoriei afective, evocarea oamenilor şi a locurilor copilăriei: „Vă amintiţi copilăria?/ Mai  ştiţi acum ceva de ea?/ (…) // Asemenea altora acum,( Aştern în versuri pe hârtie,/ Mici întâmplări, pierdute-n fum,/ Din tot ce-a fost copilări,// Iar dacă azi sunteţi bătrâni/ Şi-aţi cam uitat copilăria,/ hai, încercaţi să fiţi mai buni,/ Dând celor mici, voi, bucuria.” (Copilăria, p. 12, 13). Pe bună dreptate, vârsta de aur a fiecărui om e cea mai frumoasă, iar casa părintească este matricea spirituală, matca spre care sufletul maturului se-ntoarce cu nostalgie: „Acolo-n casa de la ţară,/ Eu mi-am lăsat copilăria/ Şi-acum, nu ştiu a câta oară,/ Răsare-n suflet nostalgia.” (Din amintiri, p. 7).

Dintre năzbâtiile copilului de altădată, reţinem evocarea a trei:

      auzind de la ceilalţi băieţi de joacă de existenţa în pădure a bureţilor „buni de mâncat”, împreună cu un amic, copilul Ionel se avântă în pădure, cei doi nebăgând de seamă că s-au cam depărtat de cărare, s-au rătăcit. Din perspectiva maturului, episodul este evocat pe un ton glumeţ: „Soarele pleca la vale,/ Umbrele se tot lungeau,/ Vedeam doar fantome-n cale,/ Dinţii-n gură clănţăneau.” (Bureţii, p. 20). Rizibil, din aceeaşi perspectivă , este finalul „aventurii” celor doi neastâmpăraţi. „Pân’ la urmă, ne-au găsit/ Speriaţi, plânşi şi murdari,/ Pe-amândoi ne-au pedepsit,/ Ca pe doi mici muschetari.” (p. 21);

            –  dacă „povestirea” din Saltul este hazlie, datorită „recuzitei” micului paraşutist, cea din Mielul are un deznodământ tragic: „Auzisem eu prin casă,/ Mama, tata, cum discută,/ De-o chestie serioasă:/ Cum să sari c-o paraşută.” (p. 35). Naraţiunea punctează momentele dinainte şi de după salt:: „Grajdul este cam înalt,/ Lângă el, am pus o scară/ Am să fac şi eu un salt,/ Sper că nu o să mă doară.// (…) Cu umbrela desfăcută,/ Mă arunc înspre gunoi/ Sar ca broasca cea urâtă/ Dar cad peste chestii moi.” Finalul este formulat tot din perspectiva maturului îngăduitor cu aventurierul de odinioară: „Ce-a urmat? o baie bună,/ Să mă bată? n-avea rost;/ O aventură nebună,/ Vă spun drept: aşa a fost.” (p. 38).

  Continuă lectura

Pilduitorul acestor vremuri

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

             În volumul de versuri Pro… verbe (Editura Ex Ponto, Constanţa, 2009), autorul explorează şi exploatează moştenirea noastră de proverbe şi zicători. În acest mod, vorbele vechi din străbuni revin iarăşi în actualitate şi capătă valenţele unei istorii transpuse în versuri. Poetul porneşte cu abnegaţie, precum un arheolog în cuvinte, pe filonul ancestral al pildelor pe care bătrânii din vechime le-au păstrat şi transmis, prin viu grai, de-a lungul secolelor. Ele în tot acest timp au devenit chintesenţa gândirii neamului nostru şi poetul le dezvoltă într-o notă modernistă. Astfel cuvintele din bătrâni devin nemuritoare, fiind accesibile şi pentru viitorime.

DSC03712

         Proverbele sunt cele care ne-au păstrat nealterată fiinţa spirituală, sunt pilonii pe care s-au clădit şi s-a păstrat sufletul şi suflul românesc, iar prin poetul Marion Manolescu au şansa de a nu se pierde niciodată.

         Autorul ne vorbeşte despre o mulţime de trăiri, prin prisma pildelor transpuse în prezent. În poemul „Fără tine”, poetul aduce în prim plan proverbul „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”, iar versurile au o candoare şi o transparenţă clădite chiar pe existenţa domniei sale: „Fără tine/ un drum/ mai lung/ mă revoltă/ Fără tine/ ocolişuri/ nu ştiu/ cum să fac/ Fără tine/ soarta/ nu-i soartă/ şi nu mai am/ cu cin’ să mă -mpac.”

Scriitorul se strecoară într-un hăţiş de informaţii din vechime şi le găseşte corespondent în vremurile noastre, ba chiar îndulceşte puţin formula de bază. În poemul Jaf descoperim bine-cunoscutul proverb  „Îi dai omului un deget şi-ţi ia toată mâna”, iar transpus în versuri sună mai candid  „Ţi-am dat un zâmbet/ şi mi-ai luat un sărut/ Ţi-am dat un vis/ şi l-ai luat cu-mprumut/ Ţi-am dat cerul/ Marea/ şi luna/ Mi-ai luat steaua/ şi mi-ai şters urma/ Acum sunt/ cărare pustie/ Unde mă duc/ nu se mai ştie.”

DSC03723

          Cei care vor să cunoască proverbele românilor pot să exploreze acest volum, care te poartă prin universul autorului şi al pildelor din străbuni.

 

 

 

 

poetul Marion Manolescu oferind autografe