Adio Ştefane , prieten drag…

de Cristian NEAGU

Duminică 14  septembrie  2008  am tresărit ,parcă  înjunghiat  de vestea neagră : Fănicuţă Iordache ,Titanul scenei şi platoului de  filmare din România ,îşi  dăduse obştescul sfârşit într-un spital din Viena . Odată cu el ,murea  şi ceva din  mine ,din trecutul ,dar mai ales din  prezentul meu . Nu am plâns ,dar fiinţa mea a sângerat  într-un clişeu al amintirilor adolescentine ,cu întâmplări  din cartierul bucureştean Rahova , în gaşcă cu Fănicuţă ,Marin Ţaca şi fraţii Mafoame .Interesant  era aerul său meditativ  suprapus unei  ironii calde ,ce  parcă  întregea  exotismul  ,fie el , şi al  unui colţ de stradă.

Te făcea să crezi că are un caracter polivalent .Acum era şmecherul ce stăpânea nuanţa uşor vulgară a jargonului ,acum era de la ţară ,acum era avocat ameţindu-te în termeni juridici ,ba filosof ,ce-ţi făcea morala vieţii rostind maxime celebre ,iar când era  EL ,era îngândurat ,cu vorbă puţină şi zvâcnet la o glumă  ori la o remarcă  asupra unei  melodii lăutăreşti ,sorbind şpriţul autentic , veşnic îndrăgostit de viaţă….

         Deşi eram mai mic cu  optsprezece ani  decât el, nu a ezitat să mă trateze bărbăteşte  mai ales când a  aflat  că sunt supus pasiunii condeiului. Eram „de-al lui, din Rahova , şi asta nu era puţin .Juca pe vremea aceea în  Adio dragă Nela  şi „Proprietarii. Era deja un artist de esenţă ,dar venea să să-şi domolească clocotul sufletului acolo unde  copilărise ,şi unde amintirile îi îngustau privirea ,ca de un regret tăinuit în sufletul său nobil cu interior de baroc autumn .  

         Am  aprins  o  lumânare  aşezând-o  pe masa  mea de lucru  şi am rămas ţintuit  cu privirea asupra uneia din  fotografiile în care stăm alături ,şi am constatat  cu durere cum ne tot  ducem… şi  pe cât de neaşteptat ! Ştefan Iordache a deschis fereastra cerului ,şi înainte de a sări dincolo a privit în jos ,către lume ,zâmbind  a compătimire  şi  dezgust ,deşi a iubit-o enorm ,cu lăutari şi cântece de suflet .E bine de amintit aici detaşarea cu care şi-a împărţit viaţa între actorul ,şi omul obişnuit ,Ştefan Iordache, reuşind să-şi menţină firea deschisă ,dar enigmatică totodată .Sentimentul pierderii unui astfel de prieten mă sfâşie, şi-mi vine să acuz o presupusă „contabilitate  a  destinului său , de  eroare. Nu  trebuia să moară acum ! Între incandescenţa flăcării de lumânare şi fotografia înrămată ,resimt starea de penitenţă prin lacrimile nepicurate .

         Dacă numai cu o săptămână în urmă (07 septembrie) un alt mare actor răspundea chemării spiritelor (Ilarion Ciobanu) , ignorând în ultimii ani de  viaţă societatea prin autoizolare şi penitenţă acceptată, Ştefan Iordache  a plecat  dintre noi ,apucând să lase mesajul dispreţului său ,pe înţelesul diriguitorilor instituţiilor de cultură , care se vor  înghesui să-i exprime prin discursuri seci  ,prefăcute , cele mai deosebite merite , plus valoarea: „Aleg  să nu mă implic în societate. Ceea ce trăim este o telenovelă , o manea   de prost  gust. (cit. Confidenţial)   Ar trebui    roşiţi  domnilor ,cei  cărora  vă este  adresată aluzia, şi să înţelegeţi că  o valoare  nu merită pomană , ci justă preţuire , chiar dacă vi se subţiază „modicul salariu prin alocarea  unor  recompense  de  merit . Ori poate , veţi fi măcar în stare , pătrunşi de spinul unei cât  de mici remuşcări , să-i spuneţi în momentul acoperirii cu pleoapa , un sincer Dumnezeu să-l ierte , pentru că pe locul valorii sale , nu se va mai putea aşeza nimeni.

        Pentru mine , anul 2008 marchează începutul unei groaznice singurătăţi ,ca  şi o  moarte dusă pe picioare . Rând pe rând , (la 27 martie George M. Pruteanu, la 24 aprilie Cezar Ivănescu, 14 septembrie Ştefan Iordache)… prieteni şi confraţi , îmi rămân alături doar în fotografiile ce  alcătuiesc  panoplia aliniată de-a lungul peretelui din camera mea . De multe ori mi se întâmplă să formez doar jumătate din totalul  cifrelor  unui  număr  de  telefon , şi  abia după aceea , să  realizez că „abonatul nu mai este … disponibil. E cumplit !  Cu sufletul frânt de durere spun adio ,- iată – unuia dintre  prietenii adolescenţei mele , unui fenomen grandios de talent  actoricesc , la trecerea  sa  către un alt tărâm .

                        DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ !

LECŢIA DE ROMÂNISM

de Cristian NEAGU

Cam din 1995 încoace , m-am  tot convins  de existenţa unor găşti cu pretenţii de nuclee literare ce sunt mai întotdeauna , sprijinul invizibil al  vreunui  baştan maculat , cu privire la , fie şi cea  mai puerilă formă de scris,( dar pozând pe multe coperte ale cărţilor ce le semnează), iar altele, (inclusiv baştanul)  îndeplinătoare de sarcini – primite cu tot cu instrucţiuni – ale neoficialului, nerecunoscutului, plan de deculturalizare naţională prin  faptul că, după un criteriu al  strict opiniei împărtăşite , se derulează  „primenirea” generaţiei literare, şi iată, schimbul de mentalitate , gata. Cam până aici se întindea  orizontul convingerilor mele , în  momentul în care poştaşul mi-a înmânat un plic expediat către mine din Adjud,  în  interiorul căruia  se afla cartea la care  mă voi referi în cele ce urmează. Că acest orizont avea să se lărgească  extraordinar de mult, după lecturarea integrală a cărţii , e mai puţin important , în comparaţie cu ceea ce descopeream ca  structură morală a autorului : o bijuterie atât de rară astăzi, încât ea se numeşte , românism autentic .

     Este de-a dreptul uimitor ,  – dar şi extrem de necesar –  curajul  pe care şi-l asumă distinsul Prof. dr. Adrian Botez  şi anume , acela de  a  radiografia spectrul  spiritualităţii româneşti, dezvăluind cititorului o contemporaneitate afectată de tumoarea malignă a jocurilor politice de culise în  contextul Noii Ordini Mondiale de după 1990. Nu mă voi teme nici eu spre a susţine faptul că profesorul de origine  bucovineană stabilit în Adjud, face din lucrarea sa , „Ruguri, România sub asediu”  (Ed. Carpathia Press, Buc., 2008) bisturiul cu care se angajează să intre în operaţie asumându-şi factorul de risc al percepţiei publice, conştient fiind că şansele vindecării spirituale ţin  de o cât mai exactă  informare, solicitându-şi astfel veleităţile de analist, (din păcate, nu tocmai la cota unui profesionist) . Şi de unde va începe incizia, dacă nu de la ramura spirituală adăpostitoare de cuget şi îndreptare, sub care ne-au stat smeriţi strămoşii: Religia , azi un suvenir turistic.

    Dintr-o pornire firească a dicteului spiritual, profesorul Botez demonstrează în capitolul 1, că este reprezentantul laicului modern, mlădiţă a viţei nobile româneşti care nu acceptă mutaţii genetice,  păstrându-şi  rodul transmis prin rădăcinile tradiţiei. În cele 9 subpuncte ale respectivului capitol , reclamă efectele unui festivism nociv  aplicat cu  premeditare  religiei  ortodoxe  române, acuzând  chiar direct elitele bisericeşti  contemporane, (cu precădere cele autohtone) care ignoră prevederile Sfântului Sinod de la Constantinopol (încă în vigoare) şi care fac astfel posibil amestecul, diluarea, iar în cele din urmă dispariţia filonului de educaţie creştină, respectiv Biserica Ortodoxă Română. (pag. 10-12; 18-21; 25-28).

     Folosindu-se în esenţă de un limbaj simplu , „chirurgul” nu se opreşte doar la  stadiul ironiei  nuanţate, ca de exemplu: „ (pe care Bush îl durea , vorba lui Marin Preda , „în bumbărează” de România)”  el atinge subtil şi meteahna : „…că cică <<se dă>>, dacă intri în U.E.”  pentru ca în cele  din urmă , să adopte „scafandrismul” metodei literare proustiene, tăind în adâncime , dezvăluind cititorului până la cel mai mic detaliu, nodulii canceroşi de pe fiecare ramură a spiritualităţii, descriind cu lux de amănunte contribuţia  – în acest sens – a coaliţiei : Vatican – Opus Dei,- New Age, – Casa Albă,- U.E.,- Mass Media.

     Cu privire la conţinutul capitolului 2 , „Patrie  şi  neam  metafizic”  (2 subpuncte)  aş recomanda cititorului experimentul  de a-l citi zilnic în momentele de  răgaz sufletesc, pentru că mesajul lăsat de condeier este, nu ca domnia-sa să-şi  amintească îndemnul  imnului  naţional, ci să exclame: „Deja am întârziat”!  Susţin ideea surprinsă socialului de Adrian Botez, deoarece coincide cu o constatare făcută de subsemnatul prin Centrele de Cultură  Judeţene,  (şi nu numai)  regăsită  perfect în referinţa domniei-sale : „Nu mai sunt dispuşi oamenii contemporani  la eforturi  spirituale susţinute” . (pag.41) , pentru  ca după o scurtă dezbatere să continue: „Omul contemporan preferă să fie minţit frumos, decât să se nevoiască a pricepe diferenţa dintre o  existenţă minţită (falsă/ falsificată) şi o existenţă reală”.

      Reţin ultimul citat pentru a nu fi de acord cu dl profesor, deoarece nu încadrează fenomenului termenul de constrângere. Nimeni nu „preferă”, ci numai dintr-o constrângere acceptă să fie minţit , cum de fapt , revine şi contrazice enunţul citatului amintit, în cap. 3 „Învăţământ şi cultură”  (6 subpuncte) dezvoltând pe tema întrebării,  „Ce este în realitate societatea  umană contemporană”?  din care reţinem: „… o junglă în care puterea ocultă o deţine o gaşcă de infractori internaţionali, grupaţi într-un guvern mondial mafiotic, care impune popoarelor Pământului starea de  îndobitocire colectivă,  prin şantaj dublu : economico – politic”. (pag. 49, alin. 4).

      Depăşind această neintenţie, se remarcă o stare nostalgic-meditativă, ce trădează la Adrian Botez spiritul dascălului autentic, de tipul şcolii interbelice ,- dar pus la punct cu temele modernităţii,- atunci când supunem analizei al doilea subpunct al aceluiaşi capitol, şi anume : „Şcoala românească şi democraţia. (anchetă)”  cu trimitere  în  cap. 4  „Sociale”  (5 subpuncte) ,  oprindu-se  cu  îngrijorare  la cel  de-al  patrulea, „Agresiunea Mondială asupra tinerilor în sec. XX ; continuare în sec. XXI” , punând la dispoziţia cititorului, spre o cât mai corectă edificare, puncte extrase din „Raportul de Fier – 1966”  în fapt , un adevărat manual  al practicilor de manipulare , în al cărui istoric este evidenţiată „Conspiraţia bătrânilor”  (sau înţelepţilor lumii) cei care au controlat substratul metafizic al războaielor mondiale, din care citez  punctul 2: „Când un adversar declară: <<Nu voi trece de partea ta>>! eu îi răspund calm: copilul tău deja ne aparţine, prin şcoală şi educaţie”. (pag.102, alin.1). Continuă lectura

PANAIT ISTRATI -jurnalul confesiunii faţă de moarte

de Cristian NEAGU

Atras de nonconformismul şi opera sa, am urmat calea bibliotecilor, ajungând în cele din urmă să mă intereseze omul Panait Istrati. Nu mă voi opri asupra datelor biografice, atât de cunoscute distinsului cititor, dar voi căuta să redau cât mai exact suferinţa (fizică şi spirituală)  resimţită de nefericitul cărturar aflat în bezna capătului  de drum, al unui destin presărat cu trădări, ignoranţă, şi multă singurătate. Dacă în rândul  poeţilor, tragismul  eminescian  impresionează la modul  superlativ, la acelaşi mod vom putea considera profunzimea tragismului istratian în rândul prozatorilor, chiar dacă  există un moment fericit al impulsionării creaţiei sale, (după tentativa de sinucidere din 1921) atunci când Romain Rolland îi întinde o mână şi care, -după ce îi va citi Chira Chiralina  semnându-i  prefaţa- îl va numi  „Gorki al  Balcanilor”.

        Aşadar, urmând  etapele  fireşti ce se impun întru  obţinerea  aprobării  accesului  la documentele arhivate, iată-mă în sala de studiu a instituţiei  ce deţine filele confesiunilor-jurnal, bătute  la maşina   de scris cu exact 74  de ani  în urmă, de chiar Panait  Istrati. Pe prima pagină  iese în evidenţa spaţiului rămas, o notă scrisă de mână, adresată lui Mihail Sadoveanu:  Mihai.  Eu  n-am    pot la Iaşi, nu vorbi, dar nici măcar citi ceva. Aşa că, am să te rog pe tine să citeşti în locul meu paginile acestea cari îmi par a fi potrivite momentului. Al tău, Panait”  Trebuie menţionat faptul că ne aflăm în 1934, an în care Istrati ducea  povara unui T.B.C. în  ultima fază, abia întors din pribegia Franţei. Contestat în Bucureşti de Cuzişti şi gazetari, aflase totuşi cu oarecare mulţumire –prin  intermediul lui  Sadoveanu- că la Iaşi i se pregătea  sărbătorirea  celor cincizeci de ani  ai vieţii, fără a şti pe  mai departe  că adversarii săi organizau în capitala moldoveană o contrademonstraţie a evenimentului  care n-a mai avut loc şi astfel, fără a mai fi citite, rândurile în care  palpită de nedefinire  şi remuşcări  sufletul lui Panait Istrati, aveau să fie sortite arhivei. Continuă lectura

PETRE, FLUIERAŞI A PAGUBĂ !…

de Cristian NEAGU

Motto:

”grăbeşte-te, se aud

 bolovanii căzând

 din marile basculante

 ale timpului”…

Romulus Bucur

Orizontul cultural autohton, este ameninţat de asteroizi anonimi care, profitând de faptul că-i haos, cu geana aţintită asupra  generaţiilor crude  vor, –  printr-un   impact dezastruos – a însămânţa cultul resemnării, emiţând regulamentul lui, „nu avem ce face” şi al lui, „trebuie să…”, scopul fiind acela de a dilua spiritualitatea românească.

        Auzisem eu o Muză bârfitoare cum că un subtil curent masonic (ramură orientală) ne-a purtat grija manualelor şcolare alternative, a finanţat punerea în scenă (teatrul din Iaşi) a unei piese cu temă blasfemică, (regizoarea, căci femeie pare, nu va avea cinstea să-i pomenesc numele) iar în literatură, simbriaşii aceluiaşi curent maso, au decis că lirismul este desuet, conceptul filosofic inutil, noţiunea de patriotism, alergică, (pentru ei) aşa că mai bine promovăm, premiem, vulgul, nesimţirea, poema chiloţilor pe sârmă; (vezi revista Poezia nr.4 (42)/2007, pag.118.

        Răsfoind revista Dunărea de Jos, nr.75/mai 2008, m-am oprit asupra titlului „Poezia modernă sau sentimentul ca argument” de la pag. nr.8 . În contextul celor arătate mai sus, m-a frapat motto-ul ales de autor: „Dansează! Nu există altă cale…” Probabil, dar eu nu stau într-un genunchi, darămite în doi. Trec peste această notă iritantă şi încerc să surprind tonul literar al conţinutului, dar constat că am în faţă textul unui subamator, reprezentat de repetiţia disconfortantă a subiectului logic în dativ:  „trebuie să”.

        Ca şi cum ar avea pe umeri povara unei vieţi de septuagenar, autorul pare a ne prinde părinteşte de lobul urechii, şi precum un Mesia al fondului funciar poetic, ne predă sfătos, „Facerea”, adică dimensiunile spirituale de la care, porni-va construcţia creaţiei: „ Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb”.  Are dreptate! Am citit nu de mult, volumul unui postmodernist intitulat „Insomnii” unde am aflat că puroiul este purulent, (Mişcări în afara unui tipar) şi probabil frustrarea l-a determinat să pună în poem „Piramida falusului” aşa că, nevrând să-mi epuizez timpul, am aruncat cartea! Dar să reluăm  ideea: apelând la o subtilitate rafinată, ne atrage atenţia: „Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte…..Nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe”. Trecând peste repetiţia stânjenitoare, în regionalism moldovenesc asta ar însemna, „dă-i la vale”  adică, ce-ţi mai trebuie fior emoţional, profunzimea meditaţiei, mesaj afectiv ori reflectiv? Are totuşi o temere în numărul 76/iunie 2008 al aceleaşi reviste: „Poezia de astăzi pare să refuze noutatea, în loc să accepte schimbările de perspectivă apărute odată cu evoluţia, creatorii insistă să păstreze vechile mituri”. Sărmanul, nu poate înţelege faptul că nimeni nu a mai cuprins paleta cromatică bacoviană, integrată stărilor sufleteşti, după cum nimeni nu a mai putut fi numit „poet la porţile rugăciunii” precum Vasile Voiculescu,  esenţa poetului pribeag numit şi „modernul de expresie clasică” a celui care a fost Mihail Steriade nu a înregistrat surclasarea încă. Abstractul, gândirea analitică, coagularea şi reflecţia metaforei la Nichita te va face să îl schimbi cu un Flueraş Petre, care vine să ne propună  involuţia ca şi schimbare, constatând domnia-sa, neputinţa  acelor încăpăţânaţi (printre care şi subsemnatul) de a înţelege ca respectivele modele sunt depăşite? Vai cultură ci-n te face! Iată cum crede demi demiurgul secolului XXI că se poate crea poezia: „Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale…..” şi o altă idee: „Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că problemele pe care el le atacă sunt şi ale lor”. Iată o definiţie antologică de nivel intelectual clasa a VIII a. Va trebui să afle d-l Petre că poezia e un fenomen de multiple contingenţe umane, sociale, istorice, un fenomen activ de sinteză, determinat de însăşi dialectica permanentelor raporturi cu realitatea contemporană, nefiindu-i interzis tradiţionalistului să amintească izvorul, ţăranul, pajiştea, aşa cum SIMTE el, chiar dacă este pilot mercenar pe un F18.  Referitor la constrângerea temporală, dl Petre va trebui să-şi pună problema dacă universul civilizaţiei de astăzi, poate sau nu poate fi compatibil cu literatura; rămânem sensibili la peisagistică, implementând-o armonios trăirilor interioare, sau vom crea poeme ţevilor de eşapament nichelate, download-ului, tastaturii ori erecţiei falusului, cum făcu d-lui, fără a  ţine cont de rolul esenţial pe care îl are cultura, şi anume acela de a înnobila caracterele umane?

Continuă lectura

Frescă sentimentală

de Cristian NEAGU

Mă cuprinde obsesia unui iris astral

Cu fiorul iubirii prin genele lungi

Şi lacrimi zvântate pe un vechi calendar

Mărturisesc durerea din rănile adânci

 

Şi-i simt aievea suflarea convulsivă

Şi marmora sânului de patimi stârnit,

Gemând unui zâmbet lăsat în derivă

Pe buclele-i noapte, iubire-am şoptit…

 

 

 

Autoportret

Metamorfoze, poezie, Medgidiade Cristian NEAGU

 

Vă spun că nu am să accept

Iluzoriul concept

Că-n tot ce-i strâmb mai e şi drept,

Convins fiind în mod concret

Că dreptu-i strâmb… şi nu e drept!

Şi vai, ce-a mai ajuns cetatea,

Şi vai, poetul e nebun,

Căci toată dreapta-strâmbătatea

E logică de drept comun

Continuă lectura