GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI

lansare de carte la Cercul Militar din Mangalia

 

GALAXIA BIZAR

Cosmin ŞTEFĂNESCU

„Există oameni atât de aroganţi încât nu ştiu să laude

un mare om pe care-l admiră altfel decât reprezentendu-l

ca o treaptă ori un nivel de trecere care duce la ei înşişi.”

Rulourile sacre – Templul Ehcsztein

 

Duna Erlich, comandantul suprem al otecazilor şi a tuturor hoardelor terrali de pretutindeni, făcea parte din prima serie scoasă din cuvele Byleth. El este liderul celor care se răzvrătiseră împotriva oamenilor iar apoi preluaseră puterea. La ora actuală se erijase în Stafia Medusa, coşmarul tuturor oamenilor din cele patru zări.

Stătea tolănit pe un scaun şi îi asculta pe generalii săi cum discutau aprins, pregătit în orice moment să medieze conflictul.

– Tăcere!…. vocea tună în încăpere iar privirile subalternilor se îndreptară tulburi către el. Mă deranjează la culme văicărelile voastre, de câte ori să vă mai repet că sunteţi bărbaţi otecazi şi că certurile şi clevetelile sunt apanajul femeilor căci ele sunt născute din lumina stelei gâlcevitoarelor.

– Comandante, sincer să fiu sunt ferm convins că avem mari probleme pe toate planetele dar buboiul care stă să explodeze este pe Iahim unde otecaz Reltih stă cu mâinile în sân de teama preoţilor Păstori.

– Otecaz Xariwo, eşti cel mai tânăr general al meu şi unul dintre cei mai capabili din această echipa. Este binecunoscută repulsia ta faţă de guvernatorul Reltih Floda. Lucrurile acestea ar trebui să înceteze. Acest lucru este valabil pentru voi toţi. Le vorbea cu admiraţie, dar din voce aroganţa ieşea cu uşurinţă la suprafaţă, practic de când renăscuse îmbunătăţit din cuvele Byleth nu ştiuse să se comporte altfel… un otecaz periculos cu o ură neîmpăcată pentru om şi omenire. La un moment dat a hotărât să extermine oamenii dar când s-a supus la vot această moţiune, voturile proexterminare erau cu mult mai puţine decât cele contra şi abţinerile. Aşa că acea idee scelerată a căzut din start dar cu ea a căzut şi Duna Erlich în dizgraţie. Din acest moment a dublat chiar a triplat paza la apartamentele sale şi în plus ca o măsură de prevedere în ultima vreme apărea doar holografic atât în şedinţe cât şi în faţa supuşilor. Toate acestea nu arătau decât slăbiciune şi o teamă instinctivă.

Xariwo se număra printre duşmanii declaraţi ai lui Duna Erlich. În timpul şedinţei îl privi pe comandant şi din ochiii albastru intens răzbătea o ură fără margini ca nişte raze laser. Efectiv îl disecă pe comandantul suprem apoi explodă într-o tiradă plină de nerv.

– Comandante, planeta Iahim este pe un butoi de pulbere, iar dacă lăsăm lucrurile în acest stadiu ne vom trezi cu un război civil de proporţii devastatoare. Din informaţiile care mi-au parvenit, preoţii păstori ai ordinului Graal sunt vinovaţi şi…

– Mmmda…da, înţeleg perfect unde baţi şi fireşte, dilema în care te zbaţi generale. Toate acestea mi-au fost aduse la cunoştinţă de către iscoadele mele. Ordinul meu este acesta: vreau să îţi iei trupele de otecazi şi terrali şi să pleci de urgenţă pe Iahim şi împreună cu Reltih să îi găsiţi pe cei care se fac vinovaţi de această răzmeriţă şi să îi pedepsiţi crunt pentru îndrăzneala lor. Nu mă interesează pe cine veţi da exemplu şi nici dacă sunt preoţi ori oameni simpli. Aceste aspecte sunt mai puţin concludente. Eu vreau doar rezultate… doar îndeplinirea acestei misiuni cât mai urgent cu putinţă. Când această misiune va fi executată întocmai doresc să îmi prezinţi un raport amănunţit asupra celor constatate la faţa locului.

– Comandante, trebuie să înţelegi că Reltih este principalul…

– Se prea poate!… până la proba contrarie… Dacă Reltih va fi găsit vinovat de toate problemele de pe Iahim va fi sancţionat în consecinţă, ba nu!… va fi distrus ca să dăm un exemplu pentru incompetenţă…

Imaginea lui Duna Erlich se voală până când dispăru ca un firişor de fum în neant. Generalii se priviră unul pe celălalt confuzi şi cu o doză de neîncredere iar lui Xariwo îi înflori un rictus aproape animalic în colţul gurii.

GALAXIA BIZAR

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Totul se transformă zi după zi în durere şi moloz

Drepturile omului acum devin drepturile ţintei

Aşadar, aşezaţi-vă docili cu pieptul în faţa flintei

Speraţi şi poate astfel veţi vedea viaţa mai roz.

Fragment dintr-un manifest interzis din insula Fuwa

 

 

În ultima vreme pe planeta Iahim revoltele se intensificaseră din cauza lipsei de mâncare. Erau într-adevăr vremuri tulburi. Sărmanii oameni priveau cu durere crescândă cum copiii le mureau de inaniţie. Cazurile de malnutriţie şi rahitism se înstăpâniseră pe toate insulele. De când fusăseră instalaţi pe planetă guvernatorul planetei şi cu protipendada de la curte, oamenii fusăseră privaţi de mijloacele de subzistenţă deoarece guvernatorul nu permitea nimănui să se atingă de nimic din zona logistică dar le permisăse tuturor celor care trăiau pe planetă să cultive mici terenuri. Datorită acestui lucru, lumea era mulţumită.

Lucrurile au luat însă o turnură urâtă în momentul în care guvernatorul numit de companie a fost detronat şi apoi omorât de către otecazi după care i-a luat locul guvernatorul otecaz Reltih. Acest nou guvernator avea ambiţii nemăsurate şi era animat de o răutate criminală care atingea paroxismul. În decursul a câteva zile a ras de pe faţa planetei două insuliţe cu tot cu populaţia existentă… fără regrete ori mustrări de conştiinţă. Cu toate că în timpul cât stătuseră pe planetă se luptaseră cu diverse boli şi cu animalele vorace pe care le găsiseră pe aceste locuri reuşiseră să treacă mai departe… adevăraţii prădători veniseră… cu aceştia nu au mai avut cum să lupte, aceştia erau înarmaţi până în dinţi, antrenaţi în cele mai grele condiţii imaginabile şi aveau o genetică metisată extraordinară.

Trupele terrali împreună cu cele otecaze la ordinul guvernatorului Reltih au ars din temelii insuliţele după care au difuzat pachete holo HV în toată lumea cu sfârşitul crunt al insularilor. Reltih a ordonat tehnicienilor holo HV să subtitreze pe manşeta materialului cu majuscule: ASTFEL NIMENI NU VA MAI ÎNDRĂZNI SĂ SE REVOLTE.

      Cert este că nu atrecut prea mult timp de la cest eveniment dureros şi pe insula Fuwa au apărut noi frământări… o altă revoltă se anunţa. O dilemă îngrozitoare îl măcina pe guvernator. Ar fi dorit să procedeze întocmai ca pe celelalte insule dar pe această insulă îşi avea cartierul general şi nu ar fi vrut să îşi mute toată logistica şi armamentul pe altă insulă… ar fi arătat rău această procedură ca şi cum ar fi dat semne de slăbiciune. Puse iscoade peste tot ca să ştie care este motivul revoluţionarilor. Motivele erau aceleaşi… nu se schimbase nimic… sărăcie, foame, mizerie, boli nemaîntâlnite, moarte etc. Acest lucru nu îl deranja pe guvernator câtuşi de puţin… aceste lucruri puteau fi rezolvate prin mită, promisiuni şi cîţiva lideri executaţi pentru a fi daţi exemplu. Un alt lucru îi dădea mari bătăi de cap, acesta era că de astă dată revoluţionarii păreau să îşi fi găsit un conducător din cadrul tagmei preoţeşti, un membru al ordinului Graal. Otecazii se temeau de preoţii păstori, era ceva instinctiv ca şi cum în ordin ar fi văzut o putere inegalabilă, mulţi otecazi priveau ordinul sfântului Graal ca pe sălaşul creatorilor supremi. Aşadar otecazii nu îndrăzneau să ucidă feţe bisericeşti cu toate că existau ordine clare în sensul acesta de la cartierul general de pe Hillan – compania Sarona.

Reltih spunea mereu că ordinele sunt făcute ca să fie încălcate. Stafiile erau foarte derutate referitor la ordinele venite de pe Hillan şi toate acestea puteau degenera într-un haos de proporţii.

Preotul-păstor Gedy era foarte iubit şi respectat de oiţele pe care le păstorea iar mulţi îl supranumiseră profetul. Acesta era foarte iubit de oameni atât pentru ceea ce reprezenta în tagma preoţească cât şi pentru poemele pe care le scrisăse în decursul timpului, poeme considerate nepreţuite care într-o bună zi vor putea egala opera venerabilului Ucsenime Iamih. Versurile lui au fost folosite de către muritorii de rând în ode şi în cântece populare şi toţi tinerii îi cunoşteau opera chiar dacă otecazii îi minimalizaseră valoarea şi îi cenzuraseră opera. Scânteia revoltei pe insulă a apărut când tineri curajoşi au creat pachete holo HV cu aparatură pirat şi astfel informaţia se împrăştiase prin toate casele. Au făcut foarte multe manifeste anti-otecazi iar revolta mai era ţinută în frâu doar de Gedz şi nu de către hoardele otecaze. Reltih văzând că este pe puntul de a îşi pierde autoritatea ordonă trupelor să ucidă fără somaţie pe cei care răspândeau afişe antiregim ori instgatori la revoltă şi să îi fie adus mort ori viu capul revoltei. Otecazii au dat dovadă de foarte mult zel în îndeplinirea ordinului şi foarte mulţi tineri au fost luaţi cu forţa şi supuşi la interogatorii interminabile după care îi ucideau fără milă.

Guvernatorul îl admira pe Gedy şi îl considera un adversar de temut datorită faptului că reuşise să câştige respectul şi iubirea maselor prin vorbe simple despre iubirea aproapelui şi prin versuri profunde nicidecum pentru pentru sutana pe care o purta – acea ţesătură ieftină şi ponosită. Citise şi el în ultima vreme câteva volume ale preotului-păstor şi simţise că răutatea din el era ştearsă parcă de un burete nevăzut.

Se uită absent pe birou şi alese la întâmplare un volum din ultime scrieri ale lui Gedy şi citi un poem. Închise volumul cu zgomot şi-şi şterse cu repeziciune o lacrimă ce îi traversă faţa dură. Încă o dată înţelese că în construcţia corpului său cel de om prima şi sentimente total necunoscute pentru sine de multe ori îi invadau fiinţa. Toată acea ură neâmpăcată pentru umanitate se voala în faţa frumosului, în faţa lecţiilor de viaţă ale lui Gedy Corana… unul dintre duşmanii lui nedeclaraţi.

Alte PICĂTURI DE VIAŢĂ

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Vremurile obscurantismului

Trăim în vremuri obscure dirijate în această direcţie de oameni obscuri. Meritul, munca, valoarea nu mai au loc în mintea ori în casele noastre. Sunt mulţi cei care efectiv nu le mai pot tolera… am fost educaţi, respectiv, reeducaţi în sensul acesta. Setea de cunoaştere nu mai este o prerogativă a vieţii pentru unii, nu mai este de “bon ton”. Nu întotdeauna schimbările aduc ceva bun, acest amănunt îl cunoaştem toţi…, de pildă, noi: am fugit de comunism… de epoca de aur şi am trecut direct la consumism, subcultură, inconştienţă, manele şi telenovele într-o epocă a marelui nimic. Ne aflăm în pragul unor schimbări radicale şi trecem ciclic din epoca fierului în cea a bronzului apoi ne trezim direct în epoca de piatră. Falsul, uzul de fals, injustiţia, răutatea, înşelăciunea sunt acum primatele acestui nou început, sunt liantul care ne-a adus aici şi acum în pragul anihilării noastre, în poarta unui eşec lamentabil. Constructorii acestor vremuri sunt oameni fără scrupule, care ne vând oricui plăteşte mai bine, fireşte  că, Iuda Mijlocitorul trebuie să primească un comision gras. Aceşti trădători de neam pleacă apoi acasă fără niciun regret şi sunt fericiţi că au pus şi ei umărul la denaturarea lucrurilor, la vânzarea noastră en gros şi en detail. Am devenit, în această perioadă a libertăţilor, o ţară de oameni patetici, placizi, iar îndobitocirea noastră continuă… Suntem prinşi în mrejele unui coşmar din care nu reuşim să ne mai trezim dar nici nu încercăm, de parcă ne complacem ca şi cum ni s-ar fi alterat simţul realităţii şi ni s-a lichefiat voinţa de a lupta, de a ne apăra drepturile. Obscurantismul îngemănat cu reaua voinţă au lovit mai întâi în generaţiile tinere, pe care le-au deposedat de un învăţământ decent, le-au dezbrăcat de inhibiţii şi le-au hrănit cu manele şi telenovele, astfel s-a născut şi a crescut subcultura, limbajul suburban şi impostura. Învăţământul în aste’ vremuri a devenit o spoială, un simulacru a ceea ce ar fi trebuit să fie. Cuvintele acum sunt prea sărace pentru a putea să spună totul. Epoca în care trăim este în plină schimbare, aproape cameleonică, deoarece am început să scoatem pe bandă rulantă din oameni fără valoare, doctori, profesori, avocaţi, judecători etc… îi scoatem dintr-un alambic alchimic al imposturii şi îi punem în poziţii cheie… îi aşezăm în fotolii înalte pe care nu le merită şi nimeni nu se întreabă: cum este posibil aşa ceva?… „Studenţii de carton” au plătit „şpăgi” grase la şcoli particulare (apărute precum ciupercile după ploaie), apoi au mituit profesori universitari şi secretare fără scrupule, fără să fi călcat vreodată pe la cursuri, laboratoare, după caz. Aceşti „studenţi de carton” şi-au cumpărat o diplomă ori mai multe, făcute pe genunchi, că tot este în vogă şi în momentul terminus li s-a deschis efectiv viitorul şi au ajuns în diverse poziţii cheie. Dacă încerci să scuturi un astfel de „element” descoperi că nu are nimic de oferit, nu are măcar un bagaj minim de cunoştinţe ori un limbaj format, elevat căci este un retard, iar prostia care îl „animă” a fost dusă la un alt nivel, încât treptat, treptat vom ajunge să o confundăm cu inteligenţa.

        Acum, nu mai avem aspiraţii, ţeluri, idealuri, vise căci am lăsat totul pe seama curentului subliminal al celor care se ocupă de obscurantizm… Am fost învăţaţi în timp să lâncezim. Ne place comoditatea, ne inspiră să nu facem nimic şi astfel am fost prinşi în mrejele sforarilor subliminali şi am devenit un soi de „legume”, am devenit exact ce s-a dorit de la noi… Am fost îndobitociţi deliberat, intoxicaţi cu mesaje subliminale care ne parvin din toată mass-media prin filme de proastă factură (telenovele), muzică de proastă calitate (manele şi derivatele sale), emisiuni interactive care nu ne învaţă nimic. Tot din mass-media face parte şi internetul care deşi are o mulţime de părţi bune, sistema obscurantistă ne-a dirijat să îi căutăm latura negativă şi să o explorăm, să navigăm în direcţia proastă ca şi cum nu era deajuns că învăţământul a fost denaturat sistematic de la o zi la alta, an după an, până ce nu a mai rămas absolut nimic. Reformatorii învăţământului au fost şi sunt nişte sceleraţi subordonaţi direcţi ai şcolilor masonice surată bună a curentului obscurantist.  În decursul ultimilor ani „căpuşele” acestui sistem de îndobitocire în masă au dat dovadă de determinare la comandă în a distruge sisteme de valori şi astfel de ceva vreme învăţământul românesc scoate numai rebuturi pe bandă rulantă. Ţara este în declin şi nimănui nu îi mai pasă. Sistemul sanitar a devenit zona tuturor „şpăgarilor”. În ultimii ani au fost scoşi la „imprimerie” medici cu diplome fabricate, lucrări de licenţă cumpărate ori furate în grabă de pe internet ori de aiurea, iar plagiatul a devenit cu timpul o modă a sistemului după care au fost amestecaţi cu adevăraţii medici din generaţiile anterioare. Acum avem medici slab pregătiţi, prost remuneraţi aşa că aceşti oameni recurg la tot felul de modalităţi de „rotunjire” a veniturilor. Mita în această ţară a devenit „sport naţional” şi a atins cote alarmante. Acum medicilor, cu siguranţă, nu le mai pasă de jurământul lui Hipocrat… doar bani şi iarăşi bani. Atât!

Totul a fost denaturat, orice ar fi reprezentat pilonii ori piatra unghiulară a unei societăţi moderne a fost demontat, mistificat, deliberat denaturat, falsificat şi întors grotesc cu susul în jos. Nimeni nu se mai consideră suficient de determinat ca să demaşte impostura. Preferăm să ne zbatem într-un spirit de turmă de parcă peste noapte ni s-ar fi făcut operaţii pe creier şi ni s-a grefat ADN de oaie (becalian) apoi înghiţim în sec şi să ne privim salarile ori pensiile diminuate zi după zi de către oameni care se îmbogăţesc de la o zi la alta, de catre oameni făr’ de Dumnezeu.

Acum am ajuns să trăim în întuneric, călătorim prin viaţă dirijaţi fin, subtil, subliminal de către oameni fără suflet ori scrupule către noaptea minţii… noaptea vieţii noastre… călătorim ceas de ceas, către marele NIMIC.

PICĂTURI DE VIAŢĂ

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Prizonieri în plasa gândirii altora

Ce credeţi?!!!… Paşii ne poartă zi după zi în vreo direcţie anume?… Avem o ţintă, un ţel ori, este, undeva la zenit, vreun punct terminus?

    Suntem fiinţe logice, chiar dacă de cele mai multe ori ne ghidăm paşii într-o manieră ilogică. Suntem raţionali, iar viaţa ne este împănată de raţionamente învăţate, asimilate în sălile de curs ori, acasă, în sânul familiei. Cine poate să ne spună dacă aceste raţionamente fabricate, studiate, inventate de alte persoane, în alte vremuri, locuri şi în alte conjuncturi, le putem pune şi noi în aplicare în terţe situaţii? Nimeni nu poate să ne spună cu certitudine aceste lucruri!… deoarece descoperirile, invenţiile acestor oameni, au fost bătute în cuie, precum Mântuitorul nostru, Iisus Cristos, pe Dealul Căpăţânii.

Aşadar, noi nu trebuie să mai gândim, deoarece au făcut alţii acest lucru pentru noi. Nu trebuie să ne mai uităm în jurul nostru, pentru că, iarăşi, alţi oameni au făcut-o cu multă vreme înainte. Între timp noi rămânem blocaţi într-o buclă atemporală, în care nu ne găsim locul, pentru că am venit pe astă’ lume mult prea târziu şi nu ne rămâne altceva de făcut decât să vegetăm şi să ne degradăm treptat în promiscuitate.

Cred că suntem un fel de copii după alte copii. Urmărim paşii unor oameni, care s-au stins demult, care au inventat tot ce era de inventat, au descoperit absolut tot ce era de descoperit şi au creat studii profunde ale gândirii, pe care noi trebuie să le urmăm întocmai, chiar dacă, de multe ori, nu se aplică în diferite situaţii ori ne displac în complexitatea lor, pentru că avem o altfel de viziune. Cumva, nu ştiu cum, suntem prinşi, într-o capcană, de către înaintaşii noştri, acei care au văzut, inventat, inventariat, numit tot – sărmanii de noi… suntem efectiv blocaţi în mrejele trecutului, prinşi în pânze de păianjen, ţesute cu mult timp în urmă, hălăduind pe căi  neştiute. Ne-am trezit la viaţă, şi, am descoperit că suntem pierduţi în încrengături, de idei de eoni enunţate, care se aplică ori nu…, biete muşte paralizate într-un carusel, care, se învârte fără să se oprească până la sfârşitul timpului…, timp pe care şi l-au imaginat alţi oameni în vechime, iar noi îl măsurăm pentru ei şi pentru noi, în acelaşi fel, sperând ca şi ei, că suntem nemuritori, pentru că ne-am agăţat de o secvenţă de timp.

     Un tumult de informaţii ne-a parvenit din trecut, iar în prezent aproape că nu mai este nimic de făcut căci, s-a inventat, spus ori gândit totul. Acum, mai apar răzleţ, inovaţii, idei ori invenţii ale înaintaşilor noştri aruncate într-un alambic alchimic al prezentului şi transformate în ceva nou, nemaivăzut.

     Trăim într-o lume care, deliberat, bate pasul pe loc…, facem maşini, pe care le-au inventat alţii, ne croim îmbrăcămintea după cum o făceau cei din trecut, calculăm totul, cu intrumente lăsate de înaintaşi, şi ne clădim viitorul după nişte tipare  prestabilite.

      Cum am mai spus anterior, toate acele invenţii ori studii din vechime au fost înmagazinate, omologate, îndosariate, înregistrate, înseriate în decursul eonilor…. Noi cei din prezent nu am făcut altceva…, doar am strâns toate acestea într-un loc şi apoi le-am răspândit pe tot mapamondul, iar acum nu facem decât să ştergem praful de pe vrafuri de op-uri şi încercăm să înţelegem ce mecanism a dus la apariţia atâtor minuni.

Cu toate acestea, noi rămânem sclavii unui sistem inventat de alţii pentru ei şi pentru viitorime, care, de cele mai multe ori nu se poate pune în aplicare ori prezintă lacune care aşteaptă să fie descoperite.

       Acum călătorim, de la un cap la celălalt al lumii, datorită unor oameni, care au visat la acest lucru. Mulţi dintre aceştia nu au apucat niciodată să-şi vadă visul cu ochii niciodată.

 Zburăm, precum păsările, pe tot mapamondul ori în spaţiu, lucruri care sunt posibile doar datorită unor minţi strălucite precum: inventatorul helicopterului – Leonardo Da Vinci, inventatorul motorului cu reacţie – Henri Coandă, inventatorul rachetei în cinci trepte – Conrad Rudolf Haas, ori a scriitorului de literatură ştiinţifico-fantastică – Jules Verne. Ne-au rămas o multitudine de piese de puzzle din „Profeţiile” ori „Centuriile” împărţite în o sută de catrene, scrise de vizionarul Nostradamus (Michel de Nostredame – faimos medic, cabalist şi farmacist francez), care a reuşit să vadă clar părţi din viitor, iar acest lucru ni l-a împărtăşit criptic şi nouă. Acest vizionar a lăsat viitorimii o temă imperios necesară – decodarea noţiunilor oculte aflate în lucrările sale, pentru a şti ce ne mai rezervă viitorul. Ideal ar fi să ne trezim şi să ieşim din plasa ţesută de înaintaşi de-a lungul timpului şi să mergem mai departe. Având în vedere că o bună parte din invenţiile înaintaşilor au fost făcute pentru a face rău şi încă mai aduc durere, ar fi bine, dacă noi generaţia care încă vegetează, să dăm frâu imaginaţiei şi să inventăm o lume mai bună pentru generaţiile următoare.

 

 

Treziți-vă români!

de Cosmin Ștefănescu

Lingvistica si sacralitate (eseuri)

În ultimii ani, în pofida faptului că istoricii noștri nu vor nici în ruptul capului să se „trezească din somnul cel de moarte” , asistăm din ce în ce mai des la o trezire a națiunii fără precedent. Așa că istoricii și lingviștii pot să doarmă în continuare căci românii se trezesc și pun întrebări și fac săpături în librării, biblioteci, vizitează muzee din dorința de a descoperi adevărata noastră istorie peste care s-a așternut în decursul eonilor un văl de uitare.
Mulți dintre noi suntem uimiți atunci când descoperim că istoricii ne vând artefactele oriunde în lume fără ca nimeni să sesizeze acest lucru și să stopeze furtul, după care se scuză că acele artefacte ei le consideră niște falsuri… Totul, așa fără o explicație ori un studiu amănunțit. Apoi descoperim că mass-media vuiește despre vânătoarea vrăjitoarelor și despre recuperarea artefactelor din banii românilor din toate colțurile lumii (vezi episodul recuperării brățărilor dacice ori cel al tăblițelor de la Sinaia).
Domnul profesor dr. Constantin Miu, prin intermediul volumului:” Lingvistică și sacralitate”, ne poartă prin lumea cuvântului spus ori scris de la începuturi și până în prezent. Autorul, în acest volum atrage atenția și trage un semnal de alarmă, alături de alți autori dedicați adevărului, pe care domnia sa îi citează, că lingviștii noștri din motive de neînțeles au descoperit că limba noastră este o limbă de împrumut. Nu putem ști ce anume i-a determinat pe acești lingviști să conchidă în privința unor cuvinte din dicționarul limbii române că ar avea rădăcini turcice, slave ori din limba latină. Se pare că acești oameni au uitat că această limbă este vorbită pe întreg arealul acestei țări spre deosebire de țările pe care le amintesc, care au o multitudine de dialecte și limbi vorbite.
Autorul acestui volum vine cu un raport aproape balistic, aș putea spune de cuvinte și rădăcini ale cuvintelor din limba traco-geto-dacă. Ne semnalează că nu tot ce este scris în această carte trebuie absolutizat și că lingviștii ar trebui să studieze mult mai aprofundat istoria rădăcinilor unor cuvinte care din eroare ori rea-credință au fost catalogate greșit.
La citirea acestui volum descoperim o paletă largă de informații… De la rădăcinile uitate ale cuvintelor la Mihai Eminescu cu poezia :” Memento mori”, apoi ne duce în inima credințelor lumii, dorind ca în această incursiune, să descoperim perioada blanca a lui Iisus. Călătoria continuă… cei care doresc să pătrundă în această lume plină de informații vor citi cu siguranță acest volum.
07.04.2012

 

 

 

 

 

Patriotism şi revoltă

În volumul de poeme: ”Flori de poezie”, autorul ne poartă paşii către lumea mirifică a copilăriei. Citind acest op redescoperim o lume de multă vreme uitată… efectiv, ne reîntoarcem  pe uliţele de la ţară şi regăsim amintiri pline de bucurie din acele vremuri.

Încă din primele pagini ale volumului poetul Vasile Sînzianu ne întâmpină cu voioşia şi bucuria amintirilor din copilărie  din poemul „A fi copil”: „Aş vrea să fiu din nou copil,/ Să mă trezesc fără sfială. /Să văd trandafiri în aprilie, / Trezindu-mă din amorţeală. / / Să alerg desculţ pe afară, / Iarba să-mi fie ca un covor./ Să văd fluturii cum zboară, / Legaţi de coada unui nor.”

Autorul ne dirijează paşii, gândurile, amintirile către frumosul satului românesc, către obiceiurile şi datinile străvechi care din păcate în ultimii ani tind să fie date uitării. El ne provoacă să nu uităm care ne este obârşia, izvoarele şi să păstrăm vii aceste valori inestimabile ale culturii neamului nostru, în acest fel volumul se transformă într-un manifest pentru patrimoniul ancestral care nu trebuie lăsat într-un con de umbră.

Mândria de a fi român răzbate din poemul „Ţăranul Român”: „Pe unde soarta mă va duce / La cei străini, am să le spun: / Sunt mândru şi mă jur pe cruce / Mă trag din viţă de ţăran român.”

Tonul sfătos şi prietenesc străbate ca un fior liric pe tot parcursul volumului de poezie. Tot aici descoperim îndemnuri de patriotism şi revoltă iar tematica socială o întâlnim la tot pasul. Iată un poem elocvent: “Să fim iarăşi români”: „Ne zvârcolim în viaţă / Și stăm pe cruce răstigniţi / Sărăcia ni se citeşte pe faţă / Cuie ne bat în palme ceata de parveniţi // Românii de azi, Doamne Sfinte! / Vor să intre de vii în morminte. / Ţara furată, condusă de ani buni / De derbedei politici, cu vechile minciuni”

Personal am fost fascinat de lumea veselă, tristă, prietenoasă ori revoltată din poemele mai sus amintite şi îi doresc domnului Vasile Sînzianu mult succes în viitor.

12.01.2012                                                     Cosmin  Ştefănescu

NOTA REDACŢIEI:

Dincolo de văditul accent declarativ al poeziilor de dragoste, versurile lui V. Sînzianu reţin atenţia cititorului prin nostalgia departelui, specifică celui ce are conştiinţa exilatului.

Sunt creaţii din care se poate lesne sesiza tonalitatea narativă. E vorba de acele poezii care evocă pe un ton nostalgic fie anii copilăriei şi ai adolescenţei, fie satul natal. Sub acest aspect, asemenea creaţii se apropie de aceeaşi manieră – nostalgic-narativ-confesivă, recognoscibilă în poeziile lui Ionel Echim. Numai că la acela, se poate remarca stilul sprinţar, şugubăţ, în descendenţa lui Creanga, atunci când evocă anii copilăriei.

Marele creuzet?

Cosmin ŞTEFĂNESCU

Lumea se năruie zi dupa zi

Privim ruinele şi nu întelegem

Ce se întamplă

Cine este posesorul

Viselor noastre?

Şi de ce se joacă cu ele

În acest mod?

De ce nu le lansează

Într-un zbor maiestuos

Înaripate cu speranţe infinite

Aşa cum ar fi fost firesc

Dar nu!… nu se mai poate!

Este imposibil

să se mai întample aceste lucruri

Nu este de dorit

Sunt alte planuri

Planuri în planuri

Jocuri de-a v-aţi-ascunselea

În neştiut

Iar în acest loc se naşte

O nouă supă primordială

A celor care vor să schimbe totul

Să creeze un nou univers

Condus doar de ei

Un nou Big Bang

Nascut într-un creuzet

al marelui nimic

De unde aceşti măscărici

Să ne tălmăcească

doar visele lor bolnave

Şi acelea de putere.

 

Esenţă de bucurie

 

Ne-am scufundat în amintiri

Şi ne-am bucurat vremelnic

De vechi uitări

Dar timpul a trecut ca un vânt zănatic

Venit din trecut şi călătorind către viitor

Iar peste noi timpul s-a aşternut

În diferite anotimpuri

Mai este puţin

Până când se va aşterne iarna

Peste noi şi sufletele noastre

Iar noi zâbovim pentru o clipă

Cât o eternitate

Într-o vâltoare de amintiri vechi şi noi

Şi le cernem din zările uitate

De neghina unor amintiri fără importanţă

Şi le aducem în prezent pentru a le retrăi

Pentru a vedea încă o dată

Esenţe de bucurii fără seamăn

Ce ne-au păstorit

În timpul primăverii vieţii noastre.

ARIPI DE DOR – Ediţia a VI a 2011

POEZIA DE ATITUDINE

 

Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

Ne-am obişnuit ca in fiecare an, revista culturală „Metamorfoze”, sa aducă in oraşul nostru, tineri merituosi din tara si din afara hotarelor – romani in suflet si in simtiri, de pretutindeni care iubesc si pretuiesc poezia.
Amfitrionul acestei reviste literare (domnul profesor doctor Constantin Miu) s-a luptat in decursul timpului cu vicisitudini de ordin financiar si a premiat de fiecare data premiantii din propriul salariu, nelasand nişte probleme de ordin pecuniar sa fie o opreliste pentru apariţia revistei respectiv a concursului literar „Aripi de dor”. Aceste eforturi consider ca sunt demne de toată admiratia, mai ales in aste vremuri tulburi.
Tinerii creatori ne oferă trairile si angoasele lor cu darnicie si o bucurie aproape copilareasca si ne poarta prin lumi paradisiace, undeva, într-o zona a imaginarului, pe câmpii mănoase de visare, uitare, ireal si real. Aici, in asta lume a versului infinit cuvintele se intrepatrund in chintesente de ştiut si nestiut si oferă cititorului dansuri diafane de cuvinte si insiruiri de metafore.
Talentul nativ al neamului românesc răsare pretutindeni si ne uimeste in fiecare an.
Cititorul care se adanceste in lecturarea acestor poeme ale Mirunei BELEA patrunde într-o lume mirifica, într-o clima beata de uitare,  unde se zbat dramatic iubirea si deznadejdea, tot aici descoperim bucuriile adolescentine transpuse in poeme ori planuri care se transforma din iluzii in triste deziluzii. Citind si recitind aceste poezii am descoperit cateva poeme cu aripi de vers alb si tematica socială care ne arunca brutal in crunta realitate a vremurilor noastre… Versurile par sa se revolte si striga atât despre problemele globale cât si despre problemele noastre din fiecare zi si despre durerile ţării noastre sfasiate de interesele meschine ale politicienilor, companiilor, concernelor etc.
In lucrarea ” Lucruri pe care nu le înţeleg”, autorul se zbate într-un loc plin de incertitudini, într-o zona a întrebărilor care ne macina si ne framanta pe noi toţi: (citez)
„Oricât m-as gândi, nu-mi pot da seama de ce se oglindeste in noi singuratatea
Tocmai când suntem înconjurati de oameni
Sau de ce într-un loc nu poate fi spaţiu pentru doi dusmani firavi,
Dar e destul loc pentru vreo treizeci de amici plinuti.

Nu, eu nu pot înţelege cum de-a fost nevoie de o bomba atomică pentru restabilirea păcii,
Nu, eu nu pot intelegetoate paradoxurile acestea lumesti, care nu au de-a face cu lumea,
Si cel mai cumplit lucru pe care nu îl înţeleg
E faptul ca trebuie sa mor, pentru a putea înţelege toate acestea.”
Personal, nu cred ca trebuie sa murim pentru astfel de lucruri ci doar sa învăţăm din ele si sa ne indreptam, ori am putea sa redevenim buni si puri si sa ne întoarcem la credinţă  iar toate aceste greşeli majore ale umanitatii vor fi sterse ireversibil de trecerea inexorabila a timpului.

Măşti tradiţionale româneşti

Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

 

      Tradiţiile nu au murit. Mai sunt locuri în ţară unde se păstrează de mii de ani portul popular şi obiceiurile. Acestea sunt zestrea noastră din vechime, zestrea străveche pe care străbunii au păstrat-o cu sfinţenie şi ne-au dăruit-o.

    

 

   Cu toate acestea, noi am uitat de tot ce ne reprezintă neamul şi am împrumutat curente de peste tot, din toată lumea.

       Nu ne mai mândrim cu faptul că suntem români. Nu este cool. Suntem prea ocupaţi să mai vedem valorile noastre străbune, păstrate cu sfinţenie şi aduse din negura vremurilor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Acum sunt în vogă: manelele, telenovelele, emisiunile interactive pentru bolnavi psihici şi alte mari nimicuri împrumutate de la neamuri fără istorie şi fără respect pentru folclorul altora. Nu sunt ei cei vinovaţi!… Noi purtăm toată vina pentru acest curent adus din valea de nicăieri şi promovat ca şi cum ar fi exemplu demn de urmat. Între timp ne-am uitat tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti. Mai nou, nu mai promovăm nici cultura românească ori arta cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, ci scoatem în lume doar gunoiul.

 

 

 

Aceia care ne promovează în lume se cred “mari iubitori de neam, cultură si istorie” ei sunt aşa-zişii “români de naţionalitate îndoielnică” sau mai bine i-aş numi băieţi de băieţi… niţel cam şugubeţi”. Ar fi greşit din partea mea să nu îi nominalizez, aceştia sunt: Patapievici, Cărtărescu şi Liiceanu, laureaţi ai premiului “Poneiul în stare erectă, pictat roz şi cu svastică pe spate” pe care l-au promovat la New York.

    

  

 

        Voi semnala pe scurt care au fost reacţiile din presa românească la vremea respectivă: Ziarul “Ziua” a publicat un articol intitulat “Scandalul lucrărilor cu tentă nazistă de la ICR New York: Institutul invocă libertatea de exprimare, iar Poliţia americană descinde în galerie”, iar “Evenimentul zilei” îl invocă în materialul “Scandal românesc cu Securişti, svastică şi sex, la Berlin şi New York”. Dacă autorul articolului din “Ziua” afirmă că “scandalul în care numele României a fost târât de către nepăsarea conducerii ICRNY, care a dat mână liberă tinerilor artişti ce semnează cu pseudonimele: Nuclear Fairy, Irlo şi Omar, pare să capete dimensiuni din ce în ce mai alarmante faţă de imaginea României în SUA”, iar postul de televiziune Antena 3 a dedicat acestei situaţii o ediţie a emisiunii “La ordinea zilei”. 

       Păcat! Mare păcat! Avem atâtea lucruri excepţionale, obiceiuri populare remarcabile şi o mulţime de oameni valoroşi pe care îi ascundem în conul de umbră.

       Cu toate astea noi ne fălim cu gunoaiele din mintea unor oportunişti ajunşi în poziţii cheie care nu fac altceva decât să ne mânjească imaginea oriunde în lume.

  

 

Ar fi nimerit să ne întoarcem la valorile noastre străbune şi să respectăm ce este românesc. Nu ne putem permite să tolerăm la nesfârşit batjocura unor bolnavi de rea voinţă, servitori ai unor interese doar de ei ştiute care se străduiesc aşa de mult să ne terfelească imaginea în lume. Trebuie să luăm atitudine împotriva acestora.

      Eu sper că într-o bună zi vom putea să ne trezim fără aceşti aşa-zişi intelectuali.

Doamne ajută!