Mistica adevărului în romanul Virginiei Woolf

de Felix BRATU

(urmare din nr. 99)

 

Dumitru Tiutiuca analizează corect câteva valori ale tăcerii în creaţia artistică, cea mai importantă fiind (şi care vine în întâmpinarea propriul nostru demers) aceea că „…tăcerea poate fi şi a mirării, şi ea formă sui generis a cunoaşterii”. (s. n. – Dumitru Tiutiuca, Teoria literară, Editura Institutul European, Iaşi, 2002, p. 22).

Tăcerea care premerge actului creator aparţine zonei introspective, fiind o condiţie sine qua non a actului contemplării trăitului. Tăcerea în romanul de introspecţie se constituie ca spaţiu în care trăitul este desfăşurat de conştiinţa reflexivă înaintea transpunerii, a transcrierii urmelor acestuia în dimensiunea operei. Posesia sinelui, cunoaşterea autentică se realizează în această dimensiune a tăcerii care ia forma unui rezervor al impresiilor, al experienţelor trăite. Lily Briscoe, pictor în romanul Spre Far, transcrie prin culoare liniile desenului interior, rezonanţele senzaţiilor, ale percepţiilor trăite atât de ea cât şi de alte conştiinţe (mai ales aceea a Doamnei Ramsay a cărei voce narativă o continuă). Prin actul său ea se asimilează farului ce transmite lumina adevărului în noaptea habitudinilor, a semnelor vide ale conversaţiei seratei Doamnei Ramsay, a cecităţii din Timpul trece, care devine, paradoxal, creuzetul revelaţiei aletheice: „Era ca un strop de argint în care îţi scufundai şi iluminai întunecimea trecutului”. ( Virginia Woolf, Doamna Dalloway, p. 211).

Dialectica prezenţei/ absenţei poate fi observată şi în creaţia romanescă a Virginiei Woolf. Vidul ca formă a absenţei în scriitura romanescă woolfiană a fost analizat şi de Lucio P. Ruotolo care consacră acestei structuri un întreg capitol. (Lucio P. Ruotolo, The Interrupted Moment. A View of Virginia Woolf’s Novels, Standford University Press, California, 1986, p. 119-141. Autorul studiului concepe operele Virginiei Woolf din perspectiva analizei psihologice, ceea ce nu corespunde decât parţial adevărului formei romaneşti a scriitoarei britanice). Însă ceea ce se poate remarca în observaţiile autorului mai sus menţionat este maniera descriptivistă care atinge această structură tematică fără a aborda probleme teoretice necesare definirii romanului de introspecţie woolfian.

Alternanţa stărilor personajelor între speranţă şi absenţă, între golul interior şi plenitudinea trăirii devine vizibilă prin intermediul câtorva conştiinţe care analizează şi sintetizează atât suma stărilor psihice personale cât şi pe a celorlalte fiinţe ce le înconjoară. Romanul Spre Far este construit în jurul a două conştiinţe ce activează discursul, proiectând asupra celorlalte personaje propriile lor impresii şi judecăţi: actori şi regizori, Doamna Ramsay şi Lily Briscoe ce asigură povestirii o dublă perspectivă care, deşi nu sunt identice ca formă şi substanţă, au meritul de a umple vidul afectiv din anturajul lor, pe de o parte, pe de altă parte, transmit viziunea unui mod de a fi în lume.

Romanul Spre Far este construit pe două etaje narative, Fereastra şi Farul între care este intercalată o articulaţie mobilă, Timpul trece, a cărei structură poetică anticipează o serie de elemente lirice ale romanului Valurile. Semnificaţia metaforică a romanului este evidentă: Farul reprezintă imaginea şi viziunea creatorului asupra lumii.

Simbolistica neantului ce traversează romanul Spre Far constituie un pilon esenţial al scriiturii introspective deoarece în actul cunoaşterii de sine Lily Briscoe, de exemplu, nu este scutită de stări de depresie intelectuală, de frustrare în faţa unei realităţi pe care nu o poate penetra decât cu preţul unor suferinţe, una dintre acestea fiind absenţa Doamnei Ramsay care însă domină scena povestirii în prima parte a creaţiei. Absenţa acestei voci se referă la o dimensiune tragică: moartea. Sintagma care traduce absenţa definitivă se repetă în mod simbolic de trei ori, reproducând nu numai cele trei paliere ale romanului, ci şi etapele pe care le parcurge personajul, pornind de la dorinţă, voinţă şi maturaţia înaintea revelaţiei, de la dorinţa de a crea la voinţa de a construi o operă autentică care să dureze, la producerea ei şi, în final, la decizia de a abandona în neantul anonimatului propria creaţie. (Virginia Woolf, Spre Far, p. 186: „Totul era din vina doamnei Ramsay. Murise. În timp ce ea, Lily, la patruzeci şi patru de ani, îşi pierdea vremea, incapabilă să realizeze ceva, plantată acolo, jucându-se de-a pictura, jucându-se de-a singurul lucru de-a care nu te joci, şi totul din vina doamnei Ramsay. Murise. Treapta pe care obişnuia să se aşeze ea era pustie. Murise.” – s. n.)

În spaţiul conştiinţei alternează momentele plinului şi ale vidului, ale prezenţei şi absenţei într-un ritm bine orchestrat ce orientează simetric lucrurile şi fiinţele amintind de intermitenţele inimii proustiene:

„Ce înseamnă toate astea?- era un leitmotiv livresc, un tipar în care gândurile ei nu erau conţinute pe de-a-ntregul, pentru că în această primă dimineaţă petrecută la familia Ramsay, nu se simţea în stare să-şi concentreze simţămintele, nu putea decât să construiască o frază al cărei ecou era menit să-i acopere vidul din minte, până când aburii aveau să se risipească. Căci, într-adevăr, ce simţea acum când revenise aici după atâta amar de vreme, şi doamna Ramsay nu mai era printre cei vii? Nimic, nimic – nimic din ce-ar fi putut exprima” (s. n. – Ibidem, p. 181).

Aria semantică a vidului cunoaşte o paletă largă de valori, iar insistenţa cu care Virginia Woolf utilizează termeni absolut sinonimi sau prin atracţie cu acesta nu vizează un efect psihologic sau poetic, ci exprimă o căutare de ordin superior, ontologic. Vidul în romanul Virginiei Woolf semnifică totodată pagina albă în faţa căreia se află artistul înainte de a se produce. De altfel Lily Briscoe foloseşte albul  pentru a trasa spaţiul afectiv şi reflexiv, adevărată matrice a viitoarei  fertilităţi creatoare. În acest vid se va produce, paradoxal, interiorizarea maximă: sterilitatea este aparentă, ea este un simplu moment înainte de geneza operei sau spaţiul de aşteptare, preludiul uimirii în care privirea interioară se esenţializează înainte de a primi culoarea intuiţiei.

Adevărata istorie a fiinţei se înscrie în acest „spaţiu alb”, în acest loc real şi simbolic în egală măsură, unde conştiinţa se pregăteşte în vederea exerciţiului lecturii de sine şi a lumii. Vidul, structură a romanului de introspecţie pe care o vom regăsi şi în Valurile, anticipează un alt spaţiu, al plenitudinii, al viziunii revelate. Trei verbe esenţiale ce revin cu insistenţă prezidează desfăşurarea naraţiunii în romanele Spre Far şi Valurile: a observa, a întreba şi a se mira (acesta din urmă cunoscând şi formele a fi uimit, a fi uluit). Vidul devine în scriitura woolfiană o etapă necesară în parcursul formării artistului ce aspiră la alte spaţii în care straniul, distanţele fără frontiere şi mai ales irealul îl invită la o nouă călătorie întru cunoaşterea de sine.

Itinerariul iniţiatic este marcat uneori de spectrul îndoielii ce afectează natura şi valoarea percepţiilor artistului. Transgresarea îndoielii şi apelul la energiile imaginaţiei permit conştiinţei personajului woolfian, Lily Briscoe, să asiste la metamorfozele realului fără a fi afectată de iluziile optice şi să extragă prin forţa analogiei imagini concise, viziunea dorită şi aşteptată despre univers. Farul devine astfel locul fuziunii între aspiraţie şi ideal, nucleu polisemnificant şi centru focal al conflictului interior şi al transgresării acestuia. Între viziunea din copilărie a lui James şi imaginea vie pe care o descoperă nu se produce o ruptură, imaginile din timpul dorinţei şi cele ale posesiei reale dialoghează, comunică, încât lumea reală devine fundamentul imaginaţiei creatoare. Romanul Spre Far exprimă tocmai această aspiraţie spre libertate a spiritului, spre cucerirea de sine. Arta nu întoarce spatele realităţii, ci se hrăneşte cu substanţele, culorile şi contururile acesteia pe care o transfigurează. Referindu-se la finalul romanului Spre Far, criticul Lucio P. Ruotolo afirmă:

Mistica adevărului în romanul Virginiei Woolf

de Felix BRATU

O diferenţă capitală între tipurile de roman realist şi de introspecţie constă în accentul, ponderea şi modul de reprezentare a adevărului în timp, căci, dacă în romanul de analiză psihologică tradiţional adevărul este statuat de vocea auctorială, el existând aidoma unui datum, în romanul de introspecţie drumul aletheiei este un proces la care participă şi cititorul. Adevărul se construieşte, ca atare şi reprezentarea acestuia este diferită.

La Virginia Woolf reconstituirea existenţei unei familii în Spre Far, sau a unui grup eterogen în cazul romanului Valurile trebuie urmărită pas cu pas pentru că finalul nu mai poate fi anticipat ca în romanul realist obiectiv. Memoria nu parcurge mecanic un desen pentru a-l reproduce, căci discursul impune prezenţa mai multor voci, a mai multor conştiinţe care analizează fenomenele. Îndoiala şi interogaţia sunt două „evenimente” majore în existenţa conştiinţelor supuse dominaţiei temporale pe care acestea încearcă să o decanteze, să-i impună o altă formă, a viziunii personale, sau le combină pentru a ajunge la aletheia.

Romanul Valurile este construit, cel puţin în ultimul capitol în care protagonistul nu este deloc întâmplător un scriitor, pe serii de imagini ce ţâşnesc, fie aduse la suprafaţă de memoria afectivă, fie reminiscenţele invadează pur şi simplu prezentul celui ce-şi contemplă viaţa, întrebându-se, ca un demn urmaş al lui Montaigne, ce sunt eu sau cine sunt eu?

Este mai puţin important cuantum-ul autobiografic din romanul Valurile, cât resorturile şi valorile poetice ale acestei proze de introspecţie de excepţie. Scrisul pentru Bernard are şi o valoare terapeutică prin forţa şi adevărul trecutului conjurat în şi prin creaţie, spectrul viitorului, incertitudinile şi angoasele pe care le generează acesta reamintind, fără doar şi poate, de neliniştile naratorului proustian.

Evenimentele trecutului re-naturate prin forţa amintirilor constituie suportul aşa-zisei acţiuni a romanului. Ceea ce ameninţă seninătatea solilocviului lui Bernard sunt momentele de aşteptare a retrăirii clipelor revolute. Coincidenţa tehnicii utilizate de naratorii proustian şi woolfian nu trebuie să conducă la ideea unei cópii, căci reconstrucţia elegiacă este mult mai pronunţată în discursul scriitoarei britanice, pe de o parte, pe de altă parte, povestirea creată de Bernard se articulează conform unei scheme triunghiulare ce îşi are punctul de plecare în dorinţa de retrăire a timpului mitic al copilăriei (recurenţele în acest sens demonstrează din plin afirmaţia noastră), trecând prin prezentul aplatizant şi terminând cu apoteoza creată de viziunea amintirii ce salvează fiinţa de senzaţia de înec în valurile existenţei obişnuite.

Retrăirea prin intermediul scriiturii îi permite lui Bernard o mai bună percepţie asupra adevărului nu numai a propriei existenţe, ci şi a celor care au format universul său din copilărie şi adolescenţă: Louis, Rhoda, Neville, Susan sau Jinny.