SUFERINŢA ca stare de spirit

de Prof. Dr. Const. MIU

 

         În cele două volume de versuri publicate până acum de Cristian Neagu (Recidive, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2006; Potcoava cu ghinion, Editura Amurg Sentimental, Bucureşti, 2008), în secţiunea dedicată erosului se poate sesiza nostalgia departelui după iubirea adevărată şi rămasă între cutele inimii. De aici, suferinţa ca stare de spirit a poetului.

Există în lirica lui Cristian Neagu un timp al rememorării, subsumat căutării timpului erosului, pierdut cândva şi recuperat afectiv, prin retrăirea crâmpeielor de viaţă alături de cealaltă jumătate a clepsidrei inimii.

O fotografie cu fiinţa iubită, regăsită întâmplător, devine adjuvant pentru intrarea într-un timp al erosului (devenit din perspectiva prezentului illo tempore), al trăirii la superlativ: „Întâmplător, am regăsit o fotografie/ Cu noi doi, pe când ne iubeam profund/ E mult de-atunci… Cuprins de nostalgie/ Deasupra inimii, pe gânduri o ascund.// Se spune că nu a fost să fie/ Chiar dacă ne-am iubit la superlativ./ Vorbind cu tine, cea din fotografie, / Mă mint că nu te-am pierdut definitiv.” (s. n., Fotografia, p. 88). Există un paradox în strofa finală, care se cere detaliat: unicitatea femeii aparţine trecutului imortalizat în fotografie – „Femeia mea, unică între femei/ (…) Clădit-ai poate-n lume un temei, / Dar în fotografie, ai rămas cu mine.” (p. 88).

Continuă lectura

Reclame

Mihai Eminescu, contestatarul „caradalelor”

de Cristian NEAGU

 

Mai puţin cunoscuta lucrare a distinsului profesor universitar  Nicolae Cartojan „Cercetări literare” alcătuită în perioada 1929-1940, scoate în evidenţă dimensiunea şi prestigiul publicisticii eminesciene, sub influenţa contextului politic al vremii, fără a neglija să amintim cota extrem de ridicată a românismului după proaspetele evenimente istorice, 1821- asasinarea lui Tudor Vladimirescu, şi 1866- prin lovitura de palat, surghiunul lui Al. I. Cuza.

          Cauza principală a polemicii pe care o ducea Eminescu cu fracţiunea liberală este că oamenii acesteia, nu resimţeau  legătura spirituală cu ţărănimea, cu scopul jertfei pandurilor lui Tudor, considerându-i tocmai ca făcând parte din rândul celor care l-au suprimat. Astfel, aflăm că motivul vehemenţei polemice împotriva lui Macedonski, nu se datorează celebrei integrame aşezată tendenţios de Grigore Ventura între cei doi. Adaosuri pe marginea unor manuscrise, sunt extrem de revelatoare: „Deşi nimic alt decât nepotul sârboteiului tafecciu (Dimitrie Macedonski) care-a vândut creştetul sfânt al domnului Tudor în mâinile grecilor, se pretinde acum boier mare, la care alţii n-ar fi vrednici a fi slugi măcar.” (Ms. Ac. Rom.) Din punct de vedere literar, Eminescu nu l-a considerat niciodată legitim pe Macedonski, între ei stând „creştetul sfânt” al lui Tudor. Pentru Eminescu, fanarioţii şi urmaşii lor, a însemnat cortegiul clientelar de diverse etnii de tip constantinopolitan lăsat asupra ţării ca nişte lăcuste. Când ne vorbeşte de pătură „superpusă”  Eminescu se referă la „resturile numeroase” ale haimanalelor de sub steagurile lui Pasvantoglu, (insurgent turc vestit pentru groaza răspândită în Olt şi Rusciuc) Al. Ypsilante, grecul cu zâmbet ucigător, din care îşi trag obârşia Giani,(ministru de justiţie în cabinetul lui I. Brătianu)  Carada, (redactor la Românul iar din 1883 director al B.N.R.) C.A. Rosetti, (conducător politic alături de Brătianu)  Cariagdi (fost ministru de justiţie în cabinetul I. Ghica, primar al capitalei 1884) Pherekidis (om politic) Candiano Popescu, (participant la evenimentul din 11 feb. 1866 care aduce detronarea lui Cuza) lideri ai liberalismului românesc, „caradale” cu funcţii decorative parazitare. În contestarea acestora, intră desigur şi originea lor, fără a-l cruţa chiar şi pe C. A. Rosetti, sau Nicu Xenopol,  excepţie făcând doar pentru Grigore Ghica, domnitor asasinat în urma protestelor ameninţătoare asupra Marii Porţi şi Cancelariei austriece, la fărâmiţarea administrativă a Bucovinei.  Continuă lectura