Drumul oaselor

 

 

PAUL ERSILIAN ROŞCA

Bistriţa

PREMIUL I la secţiunea  PROZĂ şi PREMIUL DE EXCELENŢĂ „Ion FAITER”

la concursul literar ARIPI de DOR, ediţia a IV-a, 2009 – MEDGIDIA

          Pleoapele grele se lasă toropite de somn. Nu-mi mai simt trupul care pluteşte între două lumi pe care încerc să le înţeleg şi care mi se par atât de diferite. Dar ştiu că mă îndrept spre un tărâm al suferinţei, un tărâm în care se îngrămădesc nişte fantome ale trecutului. Câmpiile Elizee mi se desfăşoară în faţa ochilor pline de tânguiri, braţele slabe ale deţinuţilor se întind rugător spre mine. Privesc cu atenţie în ochii lor vii şi iau în mână scrisori îngălbenite de timp pe care ei nu au mai apucat să le trimită libertăţii. Mă roagă mut să-i ajut, dar ştiu că nu o pot face, nu pot decât să-i las să-mi intre în minte, să-mi povestească ceea ce ei au văzut.

Se apropie de mine umbra lui Maniu. Îl recunosc uşor după mustaţa fină, după mersul demn deşi ezitant. Zeghea lui veche era frumos aranjată, semn că oarecând purtase haine mai bune. Mă ia de mână şi brusc mă străbate un fior. Era rece ca gheaţa, o răceală mortuară. Îmi zâmbeşte trist şi mă trage după el. Ezit pe moment dar apoi intru în jocul lui. Sunt cuprins de o spirală de lumină care mă trimite într-un tunel de foc, un foc pe care-l ating dar care nu-mi răneşte mâna.

Întuneric ! E frig şi umed, aud în liniştea nopţii picuri grei de apă picurând pe pereţi. Ating cu vârful degetelor pereţii uzi. Oare unde sunt? Întunericul pare să se risipească şi disting formele neclare ale unei ferestruici, o gaură mică în zid prin care văd o stea. Doamne ce frumoasă e! Un fior de bucurie mă străbate, parcă sunt parte din univers, parcă trec de zăbrelele geamului şi mă înalţ până la cer. Cineva tuşeşte lângă mine şi mă retrag speriat: nu sunt singur! Mă apropii de un pat metalic cu o saltea subţire de paie putrede şi ating faţa celui ce zace acolo. E fierbinte şi plină de sudoare, o sudoare a morţii. Obrajii supţi, ochii stinşi, toate-mi demonstrează că cel de lângă mine nu mai are mult de trăit. Strig cu putere: ,,Să vină un preot! Omul acesta moare!” Dar nimic, doar paşii pierduţi ai gardianului pe hol, paşi ce se îndepărtează acompaniaţi de un râs abia reţinut în gât. Ce oameni, ce suflete, gândesc eu acum. Aud în spatele meu un geamăt şi mă apropii de cel ce stă întins pe pat. Mă ia de mână şi mă trage spre el de parcă vroia să-mi spună ceva. Buzele reci şi vineţii se ating de urechea mea şi-mi şoptesc: ,,Rezistă fiule, pentru tine este doar un vis urât.” Îl întreb unde mă aflu şi-mi răspunde stins: ,,La Sighet.” Cu o ultimă   zvâcnire se stinge uşor, pe cer ridicându-se soarele portocaliu. O lacrimă se scurge pe obrazul meu. A murit Maniu.

Deschid ochii şi zăresc lumina palidă a lunii ce intră pe fereastră. Perna udă-mi demonstrează că tocmai am avut un vis urât. Stau şi-mi amintesc limpede cele petrecute parcă aievea. Să fie oare un semn sau proiectarea în subconştient a celor citite până acum? Adorm fără a fi găsit răspuns întrebărilor mele.

O umbră de panică mă cuprinde când îmi dau seama că sunt iarăşi pe aceleaşi câmpii ale suferinţei, pline de cei care au murit apărând o cauză a libertăţii de mult pierdute. Liniştit privesc cortegiile de oameni slabi ce trec plutind prin ceţurile veşniciei. Ce mulţi sunt, Doamne ce mulţi! Un chip patriarhal îmi atrage atenţia. E un bătrân ros de ani, cu părul alb şi lung asemenea imaginii bunicului din copilărie. Faţa lui e brăzdată de cutele adânci ale suferinţei. Are un mers aplecat semn al unei gârboviri premature. Îl opresc pentru a-i afla povestea. Se uită fix în ochii mei şi mă întreabă parcă de unde sunt, de ce nu fug de acel loc plin de jale. Buzele lui subţiri schiţează un zâmbet atunci când înţelege că vreau să-i ştiu povestea.

Un opaiţ cu seu de oaie luminează o galerie lungă cu pereţii joşi. Mă întreb unde sunt de această dată, unde am fost dus de bătrânul mag pe care tocmai îl pierd din vedere. Lumina slabă proiectată pe tavan prelungeşte umbrele ce mă înconjoară. Cu siguranţă sunt într-o mină, o mină ale cărei zgomote le aud înfundate, mai mult nişte ecouri. Mă îndrept în necunoscut şi brusc văd în faţa mea un gardian ce fumează liniştit o ţigară. Oare mă va soma? Trec pe lângă el şi nu schiţează nici un gest semn că nu mă vede. Mă aşez în faţa lui şi-i flutur mâna, dar el nu mă vede. Înţeleg că eu nu exist pentru el, sunt o entitate dintr-o altă dimensiune, o fiinţă a viitorului pe care el nu are cum să o perceapă. Acum ştiu de ce nu mă auzise gardianul de la Sighet, eram un prezent aievea doar pentru cei aflaţi în clipa morţii. Continuă lectura

Reclame