REALITATEA LA GRANIȚA CU LEGENDA ȘI ANECDOTA

Prof. Dr. Const. MIU

Rodul muncii de cercetare și documentare cu privire la istoria mai puțin cunoscută a Sătmarului și a zonelor istorico-geografice din județul Satu Mare se vădește în cartea document Istoria secretă a Sătmarului (Editura Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2018), semnată de către infatigabilii oameni de cultură, domnii Felician Pop și Robert Lázlo.

Cartea în discuție se deschide cu un documentar despre Coiful celtic de la Ciumești. Cum era de așteptat și cum vom putea sesiza în cele 24 de capitole, sursele de informație sunt numeroase, iar autorii au, de fiecare dată, și opinii critice bine argumentate, prin care își expun/ susțin punctul de vedere: „În cartea sa Un cimitir celtic în nord-vestul României, arheologul Vlad Zirra face o detaliată prezentare a cimitirului celtic de la Ciumești, dar. În mod surprinzător, nu insistă asupra coifului (…) Avem în schimb în carte prețioase referiri la specificul mormintelor și ritualurilor funerare ale celților.” (p. 15). Nefiind apreciat la justa sa valoare, cei doi autori regretă că faimosul coif nu apare nci măcar pe stema comunei Ciumești (unde a fost descoperit întâmplător, în 1960) și consideră că ar trebui să fie „un simbol emblematic al acestui județ”. O dovadă că în alte localități din țară autoritățile au fost receptive față de asemenea vestigii și le-au trecut pe sigla/ stema orașului respectiv este sabia emblemă tip akinakes, din secolul al V-lea î. Hr., de la Medgidia, care a fost descoperită în anul 1955, în urma unor lucrări de şantier efectuate de muncitori la cariera Fabricii de ciment Medgidia, oferind lumii ştiinţifice prilejul revizuirii vechii concepţii privind arta animalieră tracică. Ca atare, această sabie apare pe stema orașului Medgidia.

Există în lucrarea de care ne ocupăm și note de ironie amară. Bunăoară, acestea apar în capitolul O mascaradă comunistă – sărbătoarea sătmăreană a „Mileniului”: „…faptul că placa aceea sfințită de un sobor de tovarăși, în frunte cu secretarul general (al PCR – n. n., C. Miu), Nicolae Ceaușescu, a stat decenii la rând (din 1972, când la inițiativa culturnicilor vremii s-a sărbătorit cu mare fast un mileniu de existență a orașului Satu Mare, fără a avea un document care să ateste acest fapt – n. n., C. Miu) pe clădirea uneia dintre cele mai vechi clădiri din Satu Mare este o dovadă cât se poate de elocventă că o minciună poate fi foarte ușor nemurită în placa bronzului, dar foarte greu de îndepărtat.” (p. 33).

Spre a nu face din cartea lor o lucrare searbădă, cei doi autori strecoară și note de cancan. Scriind despre Misterioasa moarte a lui Mihnea Vodă, în cetatea Sătmarului, aceștia notează: „Contemporanii lui Mihnea al III-lea spun că (…) ascensiunea lui s-ar fi datorat faptului că era <<giuvan, fiinf frumușăl>> al lui Chinan (Kenan) Pașa, adică amant, dar nu a dat înapoi să ofere favoruri sexuale pentru Valide (mama sultanului) (…) după cum afirmă cronicarul Radu Popescu Vornicul, în Istoriile domnilor Țării Românești.” (p. 79).

Cercetând informațiile despre Procesul lui Pintea și al haiducilor săi, domnii Felician Pop și Robert Lázlo mărturisesc că „Importante pentru noi acum nu sunt declarațiile martorilor (chemați la proces, în 19 februarie 1700 – n. n., C. Miu), ci imaginea pe care ne-o putem face despre orașul Satu Mare, despre oamenii lui, în urmă cu mai bine de 300 de ani…” (p. 93).

După ce dau o sumedenie de informații despre învățământul sătmărean în limba română, datorat preotului Petru Bran (cf. p. 121-126), aflăm despre polemica acestui cărturar avută cu Maiorescu, pe teme de limbă literară și exprimare corectă: „…intră în polemică chiar cu Titu Maiorescu, care publicase în numărul 7/ 1868 al revistei Convorbiri literare articolul critic Limba română în juranlele din Austria. Petru Bran îi răspunde în numerele 50-51-52 din 1869 ale revistei Federațiunea din Budapesta, cu articolul Anomalii lingvistice în jurnalele din România. Cărturarul sătmărean recunoaște justețea unor observații făcute de critic, dar nu se poate abține să nu sublinieze anomaliile pe care le-a găsit la rândul său în revistele Convorbiri literare și Românul lui C. A. Rosetti.” (p. 127-128).

Interesant e și gestul lui Traian Cavassi, care a reușit să convingă Comisia delegată de Conferința de Pace de la Paris, din 1920 pentru delimitarea și fixarea granițelor dintre România și Ungaria că satul Boghiș este unul românesc și, ca atare, deși așezat pe frontiera dintre cele două state, trebuie să aparțină României: „…Traian Cavassi a avut o idee salvatoare (genială, spunem noi – C. Miu). La Boghiș a reunit corul pe care-l înființase în 1909 și l-a pus să interpreteze vestita melodie Pe-al nostru steag a lui Ciprian Porumbescu, fapt care a convins comisia că satul Boghiș este unul românesc…” (cap. Corul care a modificat granițele, p. 177-178).

Îmbrăcând de cele mai multe ori haina legendei și a anecdoticii, informațiile din cartea Istoria secretă a Sătmarului pot suscita interesul celor care vor să aprofundeze istoria locală a acelor meleaguri, fiind și un util instrument de învățare pentru elevi, în săptămâna școala altfel.