NOSTALGIA DEPARTELUI in lirica eminesciană

Gabriela MACIAC clasa a  XII-a B, LTNB

 

Mihai Eminescu este cel mai valoros poet român, fiind denumit de critica literară „ultimul mare romantic universal”.

Poeziile lui Eminescu se desfăşoară după un anumit scenariu erotic specific, care evidenţiază un suflet însetat de absolut. Poetul, însă, îşi ia libertatea de a se abate, uneori, de la acest scenariu, insistând mai mult asupra unor momente care relevă, spre exemplu, tristeţea şi nostalgia departelui. Elocvente în acest sens sunt patru dintre creaţiile marelui poet, şi anume: „Floare albastră”, „Lacul”, „Pe lângă plopii fără soţ” şi Pe aceeaşi ulicioara”.

În poezia „Lacul” scenariul erotic este desfăşurat în plan imaginar, care pune în evidenţă sentimentele celui care aşteaptă nerăbdător apariţia fiinţei iubite: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”. Aici,  eul liric trăieşte anticipiativ drama marelui singuratic care are nostalgia departelui, relevată în final: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” Conjucția adversativă, împreună cu verbul la formă negativă şi punctele de suspensie determina deplasarea din planul sufletesc în cel al realităţii imediate. Vraja se risipeşte, pentru că „iubita ideală” nu consimte să participe la acest vis. Epitetul „singuratic” exprimă o stare generală a elui liric, o condiţie pentru care omul aspiră la perfecţiune.

Acest aspect transpare şi din „Floare albastră”, însă de această dată monologul fiinţei iubite ia amploare, eul liric făcând doar câteva intervenţii. După ce priveşte cu detaşare propunerea fiinţei iubite („Eu am ras, n-am zis nimica.”), eul liric revine la realitate. El nu trece în profan, aşa cum „mititica” şi cere, ci rămâne „l-al porţii prag”, în sacru. Realizează că ea este doar o himeră şi că magică clipă a chemării este perisabilă. Exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastră-mi dulce floare!” exprimă revenirea de la visul frumos conturat de ea şi versul „Că un stâlp eu stăm în luna” exprimă singurătatea, izolarea geniului, căpătând nostalgia departelui. Astfel, finalul „Floare albastră, floare albastră/ Totuşi…este trist în lume” denotă intensitatea trăirii eşecului şi raportarea acestuia la întreagă lume.

În aceste două poezii, tristeţea derivă din însăşi condiţia geniului, care aspiră la o iubire ideală. Visul de iubire devine iluzie datorită incompatibilităţii dintre sferele celor doi îndrăgostiţi.

Pe de altă parte,în celelalte două romanţe citadine, şi anume „Pe aceeaşi ulicioară” şi „Pe lângă plopii fără soţ”, nostalgia departelui este sesizabilă încă din început. De fapt, ea continuă până la sfârşit, poetul finalizând cu revenirea la realitate.

Sub aspect compoziţional, cele două poezii sunt realizate cu ajutorul antitezei: pe de o parte, antiteză dintre constanţa în sentimente a eroului liric şi schimbarea fiinţei iubite, pe de altă parte antiteză dintre „azi” şi „atunci” legate atât de comportamentul cât şi de fizicul ei.

Ceea ce diferă este reacţia eroului liric în cele două poezii la această schimbare a iubitei. În prima poezie, eul rămâne constant, atât în sentimente cât şi în comportament: „Numai eu, rămas acelaşi/ Bat mereu acelaşi drum.”. În „Pe lângă plopii fără soţ”, eul poetic îşi schimbă atitudinea, devenind oarecum indiferent: „Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar,/ (…) Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.”

În „Pe aceeaşi ulicioara” poetul recurge la rememorare, încercând să-şi salveze sufletul prin întoarcerea la acele câteva secvenţe trăite alături de fiinţă iubita, însă din ultima strofă înţelegem că nu a fost vorba de o perfectă armonie între cei doi, lucru anticipat încă din penultima strofă: „Şi în farmecul vieţii-mi/ Nu ştiam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.” Ultima strofă relevă imposibilitatea refacerii cuplului. Imaginea vântului în perdele, pusă în relaţie cu ideatică ultimelor 2 versuri, relevă refuzul fiinţei iubite de a reface cuplul erotic: „Vântul tremură-n perdele/ Astăzi că şi-n alte daţi/ Numai tu de după ele/ Vecinic nu te mai arăţi!”.

„Pe lângă plopii fără soţ” se diferenţiază de poezia anterioară prin faptul că fiinţă iubita a refuzat încă de la început ideea de cuplu, dovadă fiind versurile formulate cu un iz de ruga: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns/ O zi din viaţă să-mi fi dat/ O zi, mi-era de-ajuns;”. Deşi eul liric ştie de acest refuz încă de la început, el îşi visează scenariul erotic şi îi reproşează fiinţei iubite ceea ce ar fi trebuit să facă pentru a atinge apogeul de fericire în dragoste. Astfel, de abia în final realizează că fiinţă iubita nu îi va fi niciodată altarui şi devine nepăsător („Şi te privesc nepăsător”).

Cele patru poezii eminesciene aduc în discuţie nostalgia departelui, drama unui mare singuratic care se confruntă cu imposibilitatea de a se împlini sufleteşte, aspirând veşnic la iubire, fiecare în ipostaze diferite ale poetului.

Capriciile iubirii în poezia „Floare albastră”

Gabriela AXENIA – clasa a XII-a B, LTNB

 

Poezia: „Floare-albastră” de Mihai Eminescu prelucrează motivul romantic al florii albastre, care la poeții Novalis și Leopardi semnifică o metaforă a infinitului și nostalgia departelui.

În primele trei strofe ființa iubită îi reproșează e-ului poetic faptul că s-a retras într-o zonă abstractă a ideilor și refuză să participe la sentimentul de iubire. Acesta privește cu detașare vorbele ființei iubite: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Floarea albastră simte că bărbatul se înstrăinează și îl avertizează, că iubirea nu se găsește în: „câmpiile asire” și în ”piramidele-nvechite”, ci doar ea îi poate oferi dragostea pură: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.

Eul poetic nu este capabil să o înțeleagă, deși ea încearcă să îl convertească la frumusețile lumii ei. Preocupările lui sunt de natură filosofică și o tratează cu o atitudine îngăduitoare: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Dacă floare albastră reușește să vadă fericirea în iubire, bărbatul preferă meditația: – „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ” – îi va reproșa mititica.

Pragul la care se opresc cei doi parteneri delimitează cele două lumi: cea profană, lumea colectivității, de cea sacră, a erosului, lumea celor doi îndrăgostiți.

După ce iubita își face autoportretul: „Voi fi roșie ca mărul” și după ce sunt descrise gesturile tandre: „Te-oi ține de după gât/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse” bărbatul afirmă: „Înc-o gură – și dispare.. ”, astfel putem vorbi de carpiciile iubirii în această poezie.  Poezia aceasta este reprezentativă pentru capriciile unei iubiri venite din partea unei partenere care a adoptat jocul seducției, iar când eroul liric s-a prins în mrejele lui, aceasta l-a părăsit.

Versul: „Ca un stâlp eu stam în lună” sugerează uimirea și admirația poetului pentru frumusețea iubitei, această declarație o face, fără a-și pierde echilibrul sufletesc.

Plecarea iubitei înseamnă moartea erosului: „Şi te-ai dus, dulce minune,/
Ş-a murit iubirea noastră. ”Odată cu plecarea celei iubite se stinge iubirea chiar înainte de a se împlini.

Penultimul vers al strofei finale („Floare-albastră! floare-albastră!…”) relevă nostalgia departelui, încât protagonistul va extrapola trista sa experiență în dragoste la întreaga umanitate: „Totuşi este trist în lume! ” Capriciile iubitei au provocat o suferință chinuitoare pentru eroul liric, dezamăgit în iubire.

În ultima strofă tonul este unul meditativ, iar cele trei epitete: „frumoasă, nebună și dulce”   s-au folosit pentru a exprima intensitatea sentimentului, intensitatea trăirii.

 „Floare-albastră” la Mihai Eminescu este o metaforă cromatică ce evidențiază drama unui mare singuratic.