BAL MASCAT

Const. MIU

O găsi plânsă. A câta oară săptămâna- asta? Avea ochii înroşiţi de plâns şi suspina mereu. Oftă din toţi rărunchii şi când vru să-i ia capul între palme, ea îşi feri privirea – semn că voia să fie lăsată în pace. Era pentru a treia oară în ziua aceea, când o găsea plânsă. Asta nu era bine! „O femeie plânsă face riduri şi n-o mai place nimeni! îşi spuse. Eu nici atât!”

– Ce e cu tine, Fănica? Ce s-a-ntâmplat? Ce-mprejurare mi te-a schimbat?

Nu-i răspunse. Se întoarse cu spatele la el şi izbucni în hohote cu sughiţuri.

– Draga mea, calmează-te, o îndemnă, în timp ce se apropia iar. Hai, nu mai plânge, ştii că-ţi face rău!…

O ridică în capul oaselor. Era moale… Îi mângâie buclele castanii, o luă de bărbie, îşi atinse buzele de ale ei – buze de gheaţă – şi apoi o strânse tare la piept.

– Ia, spune, ce ai, eşti bolnavă? vru el să ştie.

– N-am nimic, răspunse ea, stins.

– Ei, cum aşa, când în ultima vreme te găsesc abătută şi mereu plânsă!… Nu se poate, pe tine te roade ceva! insistă el grijuliu.

– N-am nimic, lasă-mă-n pace! se răsti ea.

Asta nu-i plăcu. Îi vorbise calm, împăciuitor şi prevăzător. Nu suporta ca femeia să ridice tonul.

– Ce mama dracuai?!… Eu întreb cu frumosu şi ea face fiţe!… Vreau să ştiu, că d-aia sunt bărbatu tău, nu să    te-ascunzi! urlă el.

Se lăsă o tăcere grea. Tremurând de nervi, îşi aprinse o ţigară. „Ce poa să fie? Dacă ar fi fost bolnavă, sigur mi-ar fi spus. Niciodată nu s-a ferit de mine. Ce-o fi apucat-o? gândi el, uitându-se pe furiş la soţie. Să fi greşit eu cu ceva? Să i se fi năzărit ceva, iar eu să nu-mi dau seama că e vorba de atitudine sau – mai ştii – de înfăţişare?… La naiba!… Oi fi eu nepăsător, dar nici chiar aşa…”

Valerian Dositu îşi aminti că o îndrăgise pe Fănica de pe vremea când aceasta era ultimul an de liceu. Nu pentru faptul că obişnuia să impresioneze de fiecare dată noul profesor venit la acea clasă şi să fie luată drept elevă sârguincioasă, nici pentru tupeul ei de a se lua în gură cu vreun cadru didactic, ca să arate că e studioasă şi că a citit mai mult ca ceilalţi şi, ca atare, trebuie musai să i se dea întâietate, ci pentru că fata-asta oacheşă i s-a părut „un animal de rasă, numa bună de călărit”.

Se întrebă acum cine o fi făcut primul pas şi cine pe cine a sedus. El fusese cel care o îndemnase să dea admitere la institut, la filo, mai cu seamă că – o asigurase – vor fi împreună: din toamna-aia, avea să ajungă asistent universitar, la facultatea pentru care o îndemnase să opteze. Avea el o pilă pe la Secu şi acela îi promisese că-l ajută să promoveze, dacă şi el va semna un contract de colaborare… Dar totul va fi dosit, nu aşa, în văzu lumii!…

I-a rămas Fănicăi recunoscător pentru ajutorul dat la teza de Doctorat. Titlul ea l-a propus: Femeia de tip ovarian în literatura franceză. Discursul analitic viza un singur personaj care avea un nume predestinat – Madame Bovary. Cu ocazia asta, Valerian Dositu a realizat că are o femeie ambiţioasă: nopţi la rând citise fiecare capitol al romanului, iar dimineaţa, la cafea, i-l povestea cu lux de amănunte. El nu avea timp pentru lectură şi nici nu-i plăcea să citească, se plictisea repede, dacă nu dădea peste dialog! După-amiezile, se ocupa de redactarea lucrării. De fapt, transcria notiţele, pe care conştiincios şi le lua, în timp ce Fănica îi povestea subiectul, făcând pe alocuri şi unele aprecieri despre personaj şi care lui nu-i displăceau – avea fler intuind psihologia aceluia.

Continuă lectura