OUĂLE

CONST. MIU

Valerian Dospitu era în mare formă în acea seară târzie. Îşi invitase colegii de catedră, pe Aurel Buricu şi Mircea Dicu, la un pokeraş. Ca de obicei, jucau cu mână moartă, iar Valerian era în mână, cum se spune în limbajul cartoforilor. Rând pe rând, „se-ntâlnise” fie cu Aurel, fie cu Mircea, şi unul şi celălalt având carte mare, însă mai de fiecare dată potul îl luase Valerian.

– Cum dracu, domle, de ai norocu-ăsta chior? se miră Mircea Dicu. Şi mie îmi intră carte, da dumneata eşti de

speriat! Jucăm de cinci ore, mai spuse, uitându-se la ceas, şi aproape m-ai lefterit! se tângui el.

– Ei, pe naiba! făcu a lehamite Valerian. Dacă zici   că-s de speriat, scuipă-ţi în sân!

– Naşule, te-ajut şi eu! păru Buricu a fi de partea rudei sale.

– Finule, nu te mai îmburica atâta, că parcă văd că rămâi primu în curu gol, se supără şeful de catedră.

– Aurele, dă mai bine cartea şi lasă-l pe naş-tu, ştii că se cam oftică pe noi… Uite, fac blaint, preciză Valerian, punând două fise pe masă.

– Băieţi, mai fac un rând de cafele? se interesă Fănica, băgând capul pe uşă.

– Lasă, doamnă, mai încolo, se grăbi şeful de catedră s-o expedieze pe gazdă. Da să ştii că atunci o să te rog să-mi ghiceşti, preciză el mieros, spre a nu o supăra pe ţigăncuşă.

– Să nu-mi spui că ţi s-a subţiat portofelu, că nu te cred! se supără Valerian Dospitu. Numai când te lefteresc la poker, vrei să-ţi ghicească Fănica. Al ceva nu vrei să ştii, cân se uită-n ceaşcă: banu şi iar banu!…

– Las că-ţi dau eu, naşule, o mie de euroi, sări Aurel Buricu. Aşa că poţi să mai pierzi o sută, două, că nu ţi numără paralele naşa!… Da, să ştii că numai pentru o stămână!… Parcă ziceai că vinerea viitoare pleci la Bucureşti, să mai dai cu băţu la Comisia de Acreditare? Că mai sunt facultăţi care vor noi acreditări… Şi pentru o semnătură, în comisia-aia, nu strică să mai iei o mie cin sute…

– Vezi, mai bine, că tu ai să-mi dai cinci sute de euroi de la basarabeanu-ăla, cu lucrarea de doctorat la Vieru, că al fel ţi-l pic la susţinerea lucrării! Şi mai ai două restanţe: câte trei sute de la fufele-alea cu licenţa! strigă ofensat Mircea Dicu.

– Aurele, mergi la blaint-ul meu? zise preocupat de joc Valerian, ca şi când cearta celor doi era un fleac.

– La ce să mai merg! se răţoi acesta, nu mai merg deloc, gata, mi-ajunge! mai spuse el şi aruncă pe masă cărţile.

– Ai mă, Aurele, nu te-nfierbânta aşa, spuse gazda, vrând să pară împăciuitoare.

– Domle, am spus: GA-TA!… Mai avea puţin şi cred că mă scotea dator-vândut!

– O fi zis şi el la supărare, nu ştii cum e omu, la nervi, zice muuulte…

– Să ia lecitină, dacă n-are ţinere de minte!… N-am nicio restanţă la el! Iar pe basarabeanu-ăla poa să-l pice, pentru că a făcut cerere că se transferă la Piteşti, că cică ăia au tarifu mai mic, nu ca la noi, unde-l stabileşte domu Conu – nimeni altu decât naşu meu şi şefunostru de catedră.

*

Dar supărarea finului pe naş n-a ţinut decât o săptămână şi nici aceea încheiată. Se apropiau examenele şi fiecare avea nevoie de celălalt, căci făceau parte din aceeaşi comisie. De, aşa sunt neamurile: se mai şi ceartă, dar la nevoie se ajută. Mai ales când e vorba de examene, naşul şi finul uită de supărare.

Acum, erau în meritata vacanţă de vară. Se aflau în Taiwan. Universitatea lor încheiase un parteneriat cu o cunoscută universitate din Taipei. Rectorul de acolo, îi invitase pe cei trei universitari români pentru un schimb de experienţă, pe o perioadă de trei săptămâni. Singura care-i însoţise la aeroport fusese Fănica. L-a atenţionat de mai multe ori pe Valerian să nu uite să-i ia de pe-acolo un colier de perle veritabile. Dar să caute numai la magazinele guvernului. Să nu meargă în altă parte, că i-a zis ei Carmen Ţibanu, când a fost vara trecută, că peste tot sunt numai ştifturi. Alea veritabile, numai în magazinele-alea o să le găsească. Să-l ia deoparte pe rector şi să-l roage să-i dea adresa.

Într-o seară, gazda i-a invitat la un restaurant „simandicos”,

Continuă lectura

Reclame