în proza scurtă a lui Romulus Vulpescu
Prof. Dr. Const. MIU
În literatura contemporană, Romulus Vulpescu s-a impus ca poet. El îşi hrăneşte creaţia din elanuri filologice si din cultul rafinamentelor livreşti, Romulus Vulpescu îşi centrează lirica pe beatitudinea artificiului şi pe un principiu vădit exuberant al mimesis-ului formelor. Poemele sale au ca model, sub aspectul formei, spre pildă, romanţele lui Minulescu, iar sub aspect lexical poezia de dragoste a lui Adrian Păunescu. O seamă de exegeţi şi oameni de cultură şi-au exprimat opinia în presa vremii (periodice sau volume de critică literară): Nicolae Manolescu, în Contemporanul, nr. 1; 1966; idem, în România literară, nr. 18; 1979 Cornel Regman, în Luceafarul, nr. 2; 1966; în Steaua, nr. 8; 1968; D. Cristea, în România literară, nr. 8; 1971; FIorin Manolescu, în Argeş, nr. 3; 1971; Marian Popa, în Săptămâna, nr. 15; 1971; Emil Manu, în Orizont, nr. 3; 1972; idem, în România literară, nr. 13; 1973; Gh. Grigurcu, Poeţi români de azi, Bucureşti, 1979; Cornel Moraru, Semnele realului, 1981; Alex. Stefanescu, Între da şi nu, 1982; Al. Balaci, în România literară, nr. 14; 1983; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, 1987; Monica Lovinescu, Unde scurte. Jurnal indirect, 1990.
Noi vom aduce însă în discuţie câteva aspecte urmuziene detectabile în volumul de proză – Exerciţii de stil – apărut la Editura pentru literatură, 1967. Sub aspect structural, volumul are trei secţiuni: Exerciţii de stil – la persoana a III-a, Exerciţii de stil – la persoana a II-a, Exerciţii de stil – la persoana I. Dar, ca să vedem care sunt aspectele urmuziene în proza lui Romulus Vulpescu, vom aduce în discuţie mai întâi câteva consideraţii despre prozele lui Demetrescu-Buzau, cunoscut în literatură sub numele de Urmuz. În articolul Proteicul Urmuz (Cronica, 49/ 1969, p. 7, 9), George Pruteanu nota: „Personajele urmuziene trăiesc într-o irealitate perfectă; singurul contact cu viaţa reală, posibilă, îl iau prin moarte”. Disociindu-se de consideraţiile lui Nicolae Balotă din revista Argeş, pentru care Urmuz ar ironiza realitatea dată, profesorul Pruteanu precizează: „Universul lui nu are decât un singur punct de tangenţă cu cel uman: moartea.” (George Pruteanu, România literară, nr. 21, 21mai 1970). În deja menţionatul articol din revista ieşeană Cronica, autorul argumenta de ce nu împărtăşeşte opinia lui N. Balotă potrivit căruia „în literatura lui Urmuz absurdul a luat locul tragicului”. Profesorul Pruteanu opinează că „nu e vorba de o substituire, ci de înglobare. Ca şi la Kafka, la Urmuz tragicul ia formă absurdă…” (în România literară, nr. 21, 21mai 1970). Vom vedea, în cele ce urmează, aşa cum aprecia George Pruteanu în articolul Proteicul Urmuz, de ce acesta „e absurd în formă, tragic în fond”. La aceste aspecte se adaugă şi scenografia apocaliptică şi comicul care capătă accente macabre (cf. Nicolae Balotă, în eseul lui din revista Argeş nr. 4/1970).
Aspectele acestea le întâlnim chiar în proza ce deschide volumul din 1967 – Recital extraordinar (stilul sec). E de mirare cum proza aceasta a trecut de cenzura comunistă, pentru că, iată cum începe: „Dictatorului nu-i plăcea muzica. Dar o tolera – numai marşurile – pentru că era înscrisă-n partea culturală a programului de guvernare.” Aluzia la cel care era a toate cunoscător este mai mult decât străvezie. În proza menţionată, se vorbeşte despre un conflict între dictator şi un biet pianist – singurul care nu interpreta marşuri – şi de stratagema pusă la cale de a-l atrage de partea sa: „Dictatorul se considera şi muzicolog şi, ca să aibă adversar, îl păstra între zidurile ţării. Ţară forţată. Dar nu-i dădea voie să cânte (…) Dictatorul cugetă că dacă reuşeşte să-l atragă pe solist în fanfara personală, ar înscrie o mare victorie în palmaresul lui de muzicolog (…) Aici e nevoie de-un şoc psihologic: îi dau voie să cânte.” Efectul comic, ce transpare de la sfârşitul prozei rezidă în faptul că şocul psihologic pe care se baza Dictatorul are efect de bumerang – cel umilit va fi nu adversarul său, ci el însuşi: „Din scaunele stalului din loji, de la balcoane îl priveau (pe pianist – n. n.) patru mii de ochi. Imobili. Sala era plină. Doamne, domni, copii. Manechine. Manechinele tuturor vitrinelor ţării fuseseră invitate. În seara aceea, la concertul extraordinar. Din loja Dictatorului porni un râs teribil, sec, sunând multiplicat în tăcerea cu manechine (…) Atunci, izbucniră aplauzele celor 2000 de manechine. Acoperind râsul speriat al Dictatorului.” Aceasta este imaginea Dictatorului, reflectată într-o oglindă monstruoasă. Efectul comic urmărit de autor este desăvârşit, tipic urmuzian: personajul – Dictatorul – este, în egală măsură, ridicol şi tragic.
Tot pe scenografie apocaliptică sunt construite şi alte două proze – Dispariţia micului burghez (stilul detaşat) şi Spălaţi salata (stilul elocvent),unde absurdul situaţiilor conferă fiecărui protagonist în parte un destin tragi-comic. Ambele creaţii prelucrează ideea aneantizării individului. Prima pleacă de la un concept vehiculat de propaganda comunistă, la începutul instalării regimului – dispariţia micului burghez. Procesul acesta real, care a curmat tragic destinul multor indivizi, e tratat în registru comic. Banalul cotidian va fi bulversat prin inserţia unei situaţii care va declanşa „apocalipsa”: „Ţinea scriptele unui magazin de alimentaţie publică. Avusese două case la mahala. Şi o prăvălioară cu şireturi. Acum auzea în jur cuvântul <<mic burghez>> (…) S-a interesat discret şi a consultat literatura de specialitate. S-a recunoscut întocmai. Şi asta l-a scăzut în proprii ochi.” (s. n.). De aici începe totul. Procesul aneantizării individului va fi ilustrat, din aproape în aproape, sub aspectul temporalităţii: „Într-o dimineaţă, când se pieptăna, a băgat de seamă că i s-au lungit pantalonii. Iar pantofii îi scăpau din picioare (…) Scădea însă zilnic. (…) În doi ani – un metru şi ceva. Ajunsese cât o păpuşă mai mare.” (s. n.). Naraţiunea, care e bazată pe imperfectul evocării, reliefează cu pregnanţă portretistica unui personaj tragic, în momentul când e nevoit să-ţi părăsească patul conjugal pentru o… scrumieră: „… nu mai ieşea din casă decât cu buzunarele lestate cu alice (…) Se claustra. Ieşea doar ca să-şi cumpere câte-o ţigară, pe care dacă o-ntrecea în dimensiuni (…) O fuma rezemată de scrumieră. Alta decât aceea-n care dormea (…) Nu mai împărţeau patul conjugal. Era riscant. Se rătăcea între cutele cearşafului şi se sufoca sub avalanşa plapumei.” Explicaţiile în legătură cu motivele strămutării sunt în maniera prozelor lui Urmuz, absurdul situaţiei ilare ascunzând tragicul. Culmea absurdului întrece pe cea a personajelor urmuziene, în sensul că protagonistul nu are parte nici măcar de o sinucidere şi conştientizând situaţia fără ieşire e cuprins de remuşcare şi ruşine: „… într-o dimineaţă, când se trezi, nu se mai găsi. Se căută cu disperare şi înţelese că a-ncetat să mai existe. Strigă, ca măcar să se-audă. Cuprins de jale, hotărî că nu mai poate să trăiască-n felul acesta (…) Se strecură sfârşit pe gaura de scurgere a apei din balustrada balconului, azvârlindu-se, de la etajul opt, în stradă. Vocea i se rostogoli puţin în aer, însă între blocurile înalte de pe strada lui era mereu curent, sus. Şi rămase suspendat (…) mortificat de ruşinea gestului nereuşit, începu să strige. Dar nu-l auzea nimeni.”
Cea de-a doua proză – Spălaţi salata… are la bază un fapt banal, care va fi convertit într-o situaţie tragică: „Totul a pornit de la o salată. O salată nespălată cum se cuvine.” Şi aici, procesul aneantizării individului va fi urmărit şi ilustrat, din aproape în aproape, sub aspectul temporalităţii: „Dimineaţa, se trezi mai greu, cu un fel de anchiloză-n oase (…) A doua zi, în tramvai, l-a călcat cineva pe degetul mare cu bătătură cronică. Sub masa de la registratură, într-o clipă de acalmie, şi-a scos pantoful şi ciorapul, ca să-şi mai frece nodul dureros (…) Când să-şi pună ciorapul, băgă de seamă că la căpută se adunase puţin nisip (…) Şi trecură aşa două luni, în care se usca pe nesimţite (…), prăfuia aerul când vorbea şi-şi scutura pantofii pe fereastră. Sub pervaz, afară, lângă pansele, se făcuse o movilă pe care n-o remarca (…) Într–o dimineaţă, (…) văzu la creionul roşu vârful tocit. Îl ascuţi cu briceagul (…) şi, cu minţile aiurea, se tăie la deget. Pe registrul umed de cerneală violet nu curse nici un strop roşu: numai o şuviţă gălbuie de nisip (…) strânse degetul, îl duse la buze, cum se face în astfel de împrejurări, şi gura i se umplu de nisip.” (s. n.). Şi în această proză, comportamentul individului este urmărit pas cu pas, pentru ca autorul să poată evidenţia ieşirea acestuia din habitudinile cotidiene, pentru a se concentra în descrierea detaliată a pierderii identităţii: „El se agită prin odaie, scoţând din pantofi, la fiecare pas, nouraşi de pulbere (…) Picioarele îi erau moi, ca ale păpuşilor de cârpă. Toracele, fără consistenţă, sac din care pe la petece desprinse se scurgea conţinutul.” De reţinut că dacă în Dispariţia micului burghez… protagonistul conştientizează moartea sa tragică, în cazul celui din Spălaţi salata…, acesta nici măcar în ultima clipă nu înţelege situaţia tragică, de unde şi comicul situaţiei împinse până la absurd. Registrul verbal lasă impresia că acţiunea se petrece sub ochii cititorului, spectator la o scenă tragi-comică: „Ieşi afară, să se răcorească, lăsând pe scările administraţiei dâre din ce în ce mai groase de nisip. Se golea pas cu pas. Când ajunse la colţ, (…) o pală piezişă îl mototoli, îl săltă puţin în sus şi-l zvârli, ca pe-o desagă inutilă, în ţeapa unui gard de fier. Atunci, surveni dezastrul final. Înţepat, se desumflă cu iuţeală, nisipul curgând de-a lungul ostreţei metalice. Nici nu băgă de seamă când a murit.”
Din secţiunea prozelor la persoana întâi, se distinge Raport, care sub aspectul formei – o pseudo-anchetă – aminteşte de pamfletele lui Arghezi, iar prin conţinut rămâne în sfera prozelor urmuziene. Incipitul insolit are menirea de a justifica tărâmul unde se va insinua absurdul: „Pentru că sunt spiritual şi am studii de specialitate, am fost promovat la Ministerul Râsului Public, în Direcţia Conservării Patrimoniului Satiric, secţia Anecdota Istorică. Am fost şi avansat în postul de subşef de birou II.” (s. n.). Paradoxul pregăteşte penetrarea absurdului situaţiei. Ins sobru, imun la efectele nocive ale umorului – cum declară protagonistul – acesta rămâne stupefiat când la o şedinţă de lucru cu şeful de sector s-a auzit un chicotit. Pentru că nu poate identifica după acest râs obraznic persoana căreia îi aparţine, decide o anchetă. De aici încolo, comicul, paradoxul, culminând cu absurdul situaţiei sunt de sorginte urmuziană: Am anunţat serviciul de pază şi de investigaţii (…) dar nici specialiştii n-au descoperit nimic (…) mai neliniştitor a fost când, întors la domiciliu, am auzit iar hohotul execrat.” Partea mediană a acestei proze e rezervată descrierii manifestărilor acestui râs, ca şi cum protagonistul ar avea de suportat comportamentul excentric al unui adversar: „Râsul e acum foarte clar, mai clar decât oricând, e cu mine (…) l-am localizat. La subţioara stângă. Mâna stângă mi-e amorţită (…) Râsul sporeşte (…) Mi-a crescut un cap la subsuoară. Un cap viu, cu ochi, cu nas, cu urechi, cu gură. Sigur că are gură, ca să râdă (…) Râde întruna, îmi face cu ochiul – e şi vulgar – absolut insuportabil.” Încărcătura psihologică sporeşte, când protagonistul exasperat de râsul obraznic se gândeşte să suprime excrescenţa de sub braţ, însă imediat găseşte argumente contare acestui gest: „Râde întruna, nebuneşte. Nu mai port suporta. Strig la el (…) Mă enervez. Dacă nu tace, îl strivesc (…) Nu-l pot sugruma. N-am putere în braţ. Şi pe urmă, să-i văd ochii obraznici bulbucându-se, holbaţi a moarte, nu sunt în stare.” Comicul din finalul prozei este unul macabru, spre a evidenţia astfel dedublarea individului ajuns în pragul alienării: „… cu orice risc, îi tai gâtul cu o lamă veche (…) Golesc o cutie de lemn, în care-mi ţin ţigările şi vâr capul, aşa învelit în hârtie, înăuntru (…) Cutia o anexez ca probă la prezentul raport. Am vârât materialul în servietă şi am dus-o în vestibul. Mă ispiteşte s-o deschid şi să dau hârtia la o parte. Dar dacă i-a rămas râsul în ochi?”
METAMORFOZE 