Frânturi

Alexandru BIŞAG – IX A – LTNB

Zăpada se-aşterne cu graţii

Şi îngerii tac în surdină.

Vise mi-au fost aspiraţii.

Tristeţe, iubire, rutină.

 

Lacrimi pornesc fumegând

Din ochi mai reci ca uitarea.

Sinapse fac strofe în gând

Cititul, citatul, citarea.

 

Mâinile reci se revarsă

Pe umbre şi buze uscate.

În glasuri speranţa e ştearsă

Precare, murdare, curate.

 

Furnici izolate-ntre blocuri

Când gândul le zboară departe.

Fluturi pierd aripi în jocuri:

Hidoase, livide, aparte.

 

Praguri tocite de vreme

Şi timpul asprit de schimbare

Naşte cu silă poeme:

Acute, diforme, amare.

 

Ciocanul şi secera sapă.

Cuvinte se schimbă-n păcate.

Şi masca iertării se crapă.

Putere, arsură, armate.

 

Drumuri de ţară bătute

Şi praful ce naşte furtună.

Aici nu-i loc de virtute:

Frumoasă, aridă, nebună.

 

Credinţa se zbate pe moarte.

Doar cei de sub cruci o mai cred.

De milă nici pruncii n-au parte.

Romantic, apatic, biped.

 

Pereţii sunt uşi peste noapte

Când uşi în tavan se închid.

Nimicul ajunge la şapte.

Credibil, culpabil, perfid.

Frânturi se aşează în rânduri.

Eşti tot ce n-ai vrut să devii.

Cu toţii-odihnim între scânduri:

Este, a fost şi va fi.

Alexandru BIŞAG – IX A

 

 

Un visător de vise

 

Jeraticul se-aprinde iar, scântei se nasc şiroaie,

Fereastra mată dinspre pat omoară stropi de ploaie.

Tresar uşor şi-ncep să scriu, văd tocul cum vorbeşte,

Ţesând pe alb însemne mii, culoarea îi păleşte.

Sângele său se scurge-ncet şi lasă-n urmă urme,

Dorind cu jertfa vieţii lor durerea să mi-o curme.

Iubirea mea – un lanţ de foc ce junghie în tihnă,

Sub jugul ei sunt doar un sclav şi caut orb odină.

În sufletu-mi perpetuu gol, un câmp de uşi închise

Pot să rămân aşa cum sunt: un visător de vise,

Pot să-mi reneg destinul fad, dorind să fug de mine,

Să mă ascund sub crucea grea, minţindu-mă că-i bine,

Să cred din nou în oameni falşi ce au să mă rănească

Şi voi pieri pe undeva, în fum de foc şi iască …

Dar las deoparte gândul rău, nu vreau a mă mai plânge

Când harul raţiunii reci mi-i strâns legat în sânge.

Rămân un prunc îndrăgostit ce fuge de fantasme

Copil bătrân ascuns mereu în lumea sa de basme;

 

Cu aripi frânte mă înalţ, dar culmile-s departe

Încă mai sper ca într-o zi să am sicriu o carte.

Şi de-oi ajunge un nebun, voi ştii că n-o să mor,

Pe rafturi vechi am să trăiesc pierdut în vis şi dor.

 

   

Tempora mutantur …

 

Ploaia se-aude-ngânată de vânt

Şi-o-ngân şi eu telepatic

Frunze căzute zac pe pământ

C-un foşnet prelung şi astmatic.

Norii se-adună, se-mprăştie-n cer,

Iar pana-n cerneala se-afundă.

Sub mâinile-mi reci, mângâiate de ger

Scrâşneşte pe foi câte-o undă.

Albastrul se-ntinde-n oceanul deschis,

Iar mâna din scris se opreşte.

Mintea se pierde în doruri şi vis

Raţiunea cu graţii albeşte.

Ochii îmi fug la icoane şi cruci,

Pleoapa odihna le fură.

Candela naşte strigoi şi năluci

Din foc preacurat şi sulfură.

 

Darul din glas mi se stinge uşor

M-oi stinge şi eu de curând …

M-ajunge din urmă fobia să mor

Cu sufletu-mi încă zbierând.

 

Pereţii îmi par doar simple oglinzi,

Tavanul doar uşă spre stele.

Pe nori poposesc bătrâni suferinzi

Feriţi de bune şi rele.

 

Urechile-mi sorb un zgomot armonic

Vreo uşă ce scârţâie tristă.

Bunicii zâmbesc la moarte sardonic

Cu lacrimi de sânge-n batistă.

Un scaun bătrân aşteaptă uitarea

Şi tocul din uşă se crapă.

Soarele-apus revendică marea

Iar valul se pierde în apă.

 

Mătura-n colţ i-umbrită de praf

Sub pat, de păianjen, sunt pânze.

Mucigaiul se-ntinde pe vechiul cearşeaf

În ghivece nici urmă de frunze !

Iubirea-i uscată în poze şi şoapte,                                                                                                         Ascunsă ca un zăcământ.

Tot ce-ai simţit se pierde în noapte,

În ploaia-ngânată de vânt …

 

et nos mutamur in illis”

 

Reclame

Suntem

Alexandru BIŞAG – clasa a IX-a A

Sub ploile de stele a anilor ce trec

Ne perindăm cu toţii sub cerul lung şi sec

Noi suntem dorul mult al celor care mor

Noi suntem şi trecut , prezent şi viitor.

 

Suntem o poartă nouă deschisă către mâine

O poartă construită cu aur şi cu pâine

O uşă către nou , o treaptă tot mai sus

Noi suntem cei ce-avem mereu ceva de spus.

 

Cu ochii noştrii calzi , al viselor izvor ,

Noi suntem cei uniţi , ce au un singur dor,

Iar mâinile prea june vor construi vreodată

Un „mâine” mult mai bun , o lume prea curată

 

Vom scrie noi pe boltă , cu norii risipiţi.

Noi suntem visătorii , noi suntem cei iubiţi,

Iar de-om privi cândva cu frică tot ce vine

Noi suntem cei ce văd mereu loc de mai bine.

 

Noi suntem cei ce pot să schimbe totul iar

Căci noi visăm acum şi nu e în zadar ,

Iar gândul nostru pur , plin de trăiri sihastre

Noi suntem cei ce ştim şi doruri şi năpaste.

 

Noi suntem cei ce vor , ce-ncearcă zi de zi ,

Cei ce vor fi adulţi , ce sunt acum copii.

Noi suntem cei ce speră , ce roagă şi se-nchină

Avem necazuri mii, dar n-avem nicio vină.

 

Noi suntem cei ce râd , cei veseli ce muncesc

Cei ce sătui de hulă asudă şi trudesc .

Noi suntem cei ce simt , ce cred in şanse noi

Ce pleac-acum la drum , ce nu dau înapoi.

 

Noi suntem cei ce pot , ce au încă voinţă

Şi nu-s descurajaţi de-atâta neputinţă.

Suntem cei visători , ce-n lumea lor trăiesc,

Noi suntem cei ce plâng , suspină şi iubesc!

DE LA ÎNCEPUT

Alexandru BIŞAG – clasa a IX-a A

DE  LA  ÎNCEPUT

 

Dacă pe cer se stinge-o stea,

Să ştii c-acele-i sânge

Nu va mai fi alta ca ea

Ascult-o doar cum plânge.

 

Voi observa că eşti la fel,

N-ai suferit, nu te-ai schimbat

Dar ţi-ai găsit şi tu un ţel,

Ai devenit din prunc, bărbat.

 

Ai luat cu tine amăgiri

Promisiuni şi multe vise

Şi n-ai păstrat în amintire

Decât dureri şi spasme scrise.

 

Ţi-a spus oglinda adevărul?

Te-ai speriat când te-ai văzut…

Mai s-o vezi, dar nu-i duci dorul

Acelei vieţi de la-nceput.

 

Hai să o luăm din prima zi,

Să creştem iar, dar diferit

S-avem doar dorul de a fi

Cândva, de cineva, iubit.

 

Să nu îmi pese dacă-i soare

Sau de-o să plouă peste mine,

Să căutăm atunci răcoare,

Să aspirăm mereu la bine.

 

Să am trecutul prea curat,

Şi viitorul crud de bun

Să n-am pe nimeni de urmat,

Să fiu eu singurul nebun!

 

Căci tot ce vreau e să vise

Şi nimeni de aici să poată

Să mă oblige să-l urmez,

Căci nu, n-o să mai scriu vreodată…