Mihaela BOTEZATU
Stropii negri de lumină cad din bolta infinită
Iar o mână aurie se-mpleteşte cu ’nalt cerul,
Cade pleoapa ta, Fecioară, peste firea gârbovită
Când împarţi magia ta peste om, el, efemerul.
Si-ţi cobori privirea blândă pe colinele sihastre
Şi despici cortina deasă înmuiată în tăciune
Ca să luminezi tu visul ca prin zările albastre,
Noaptea ta devine zi sub cereasca ta minune.
Vino, tu, iubită dragă şi în visu-mi chinuit,
Dă-mi o pulbere-aurie să prind ziua negreşit,
Te strecoară în odaia gândului meu adormit
Şi dă-mi cugetul în noapte, fă-mă martoru-ţi smerit!
Să ma nasc noaptea cu tine, când cerul îneci în aur
Şi s-ascult povestea-ţi dulce până crapă muguri proaspeţi
Să vestească dimineaţa îmbrăcată-n flori de laur
Iar eu sa rămân cu tine, noi, ai dimineţii oaspeţi.
METAMORFOZE 