Afară-i toamnă

de Mihai EMINESCU

Afară-i toamnă, frunza ‘mprăştiată,
Iar vântul svârlă ‘n geamuri grele picuri;
Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri
Şi într’un ceas gândeşti la viaţa toată.

 

Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri,
N’ai vrea ca nimeni ‘n uşa ta să bată;
Dar şi mai bine-i, când afară-i sloată,
Să stai visând la foc, de somn să picuri.

 

Şi eu astfel mă uit din jet de gânduri,
Visez la basmul vechiu al zânei Dochii,
În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;

 

De odat’aud foşnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri…
Iar mâni subţiri şi reci mi-acoper ochii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Without ‘tis autumn, the wind beats on the pane
With heavy drops, the leaves high upwards sweep.
You take old letters from a crumpled heap,
And in one hour have lived your life again.
 
 
Musing, in this sweet wise the moments creep:
You pray no caller will your door attain;
Better it is when dreary falls the rain
To dream before the fire, awaiting sleep.
 
 
And thus alone, reclining in my chair,
The fairy Dochia’s tale comes to my mind
While round me haze is gath’ring in the air.
 
 
Then softly down the passage footsteps wind,
Faint, sound of rustling silk upon the stair…
And now my eyes cold, tapering fingers bind.
 
 
 
 

 

 

 

Continuă lectura

Expansiune şi recluziune în erotica eminesciană

de Prof. Dr. Const. MIU

 

          În erotica eminesciană, sunt detectabile două mişcări ale cuplului erotic: una de recluziune,  de retragere din contingent în spaţiul ideal de manifestare a erosului – natura, cealaltă de expansiune  a preaplinului sufletelor celor doi parteneri, prin trăirea, fie şi imaginară, a clipei de iubire, pe care eroul liric şi-o doreşte eternă. În cele ce urmează, vom ilustra cele două mişcări  cu versuri elocvente din poeziile Dorinţa, Lacul, Sara pe deal, Floare albastră  şi sonetul Afară-i toamnă.

Să reţinem mai întâi că recluziunea ia forma unei invitaţii  venite fie din partea eroului liric (Dorinţa), fie din partea fiinţei iubite (Floare albastră).  În prima creaţie, amintită, prima strofă are verbul în poziţie iniţială de vers, sugerând o invocaţie.  Chemarea se face în codru – topos ideal al erosului: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund.” Să observăm că verbele la indicativ prezent (ca şi gerunziul) conturează o acţiune durativă, anticipându-se astfel temporalitatea acţiunii expansive a cuplului erotic, ca trăire plenară a iubirii. Componentele acestui topos ideal sunt: izvorul (care „tremură pe prund” – personificare ce relevă tectonica sufletului eroului liric), prispa cea de brazde (microtopos transferat din universul uman în natură, spre a reliefa umanizarea spaţiului silvestru prin eros), crengile plecate  care ascund prispa  reprezintă o imagine simbolică pentru natura protectoare a cuplului erotic.

În Floare albastră,  invitaţia făcută de „mititica” ia forma intimistă, dată de interjecţie, ca şi prin intermediul personificării: „-Hai în codrul cu verdeaţă,/ Und-izvoare plâng în vale,/ Stânca stă să se prăvale/ În prăpastia măreaţă.” Şi aici, recunoaştem acelaşi topos ideal – codrul cu verdeaţă, având ca element principal izvoarele, umanizate prin personificare.

De aceeaşi natură sunt şi toposurile din poeziile Lacul  şi Sara pe deal. În prima, se pune accentul pe componentul esenţial pentru acest spaţiu – lacul, în sensul că substantivul în poziţie iniţială de vers e articulat cu articol hotărât, fapt ce individualizează acest component al spaţiului erosului. Şi aici, registrul verbal e la indicativ prezent şi gerunziu, având aceeaşi valoare anticipativ-durativă: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă;/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.” Sesizăm faptul că elementul vital pentru acest topos – apa – în ipostaza lacului este şi în această creaţie personificat, tot astfel cum am observat în Dorinţa  şi  Floare albastră.  Spre deosebire de poeziile aduse deja în discuţie, în Lacul, prin imaginea bărcii, din ultimul vers al strofei citate, se atrage atenţia că se pregăteşte o a doua mişcare de recluziune a cuplului erotic: în luntrea mică, unde vor sări cei doi îndrăgostiţi, se va desfăşura idila. Ca şi la Novalis, barca (luntrea) „ar oferi una din cele mai misterioase voluptăţi ale naturii” (cf. Gilbert Durand, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2000, p. 244).

În Sara pe deal, găsim acelaşi element vital, personificat, cu alte cuvinte, umanizat, locul de întâlnire al celor doi parteneri fiind salcâmul – templu al dragostei, dar şi dublul vegetal  pentru eroul liric: „Sara pe deal, buciumul sună cu jale,/ Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,/ Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.” (s.n.).

Continuă lectura