PETRE, FLUIERAŞI A PAGUBĂ !…

de Cristian NEAGU

Motto:

”grăbeşte-te, se aud

 bolovanii căzând

 din marile basculante

 ale timpului”…

Romulus Bucur

Orizontul cultural autohton, este ameninţat de asteroizi anonimi care, profitând de faptul că-i haos, cu geana aţintită asupra  generaţiilor crude  vor, –  printr-un   impact dezastruos – a însămânţa cultul resemnării, emiţând regulamentul lui, „nu avem ce face” şi al lui, „trebuie să…”, scopul fiind acela de a dilua spiritualitatea românească.

        Auzisem eu o Muză bârfitoare cum că un subtil curent masonic (ramură orientală) ne-a purtat grija manualelor şcolare alternative, a finanţat punerea în scenă (teatrul din Iaşi) a unei piese cu temă blasfemică, (regizoarea, căci femeie pare, nu va avea cinstea să-i pomenesc numele) iar în literatură, simbriaşii aceluiaşi curent maso, au decis că lirismul este desuet, conceptul filosofic inutil, noţiunea de patriotism, alergică, (pentru ei) aşa că mai bine promovăm, premiem, vulgul, nesimţirea, poema chiloţilor pe sârmă; (vezi revista Poezia nr.4 (42)/2007, pag.118.

        Răsfoind revista Dunărea de Jos, nr.75/mai 2008, m-am oprit asupra titlului „Poezia modernă sau sentimentul ca argument” de la pag. nr.8 . În contextul celor arătate mai sus, m-a frapat motto-ul ales de autor: „Dansează! Nu există altă cale…” Probabil, dar eu nu stau într-un genunchi, darămite în doi. Trec peste această notă iritantă şi încerc să surprind tonul literar al conţinutului, dar constat că am în faţă textul unui subamator, reprezentat de repetiţia disconfortantă a subiectului logic în dativ:  „trebuie să”.

        Ca şi cum ar avea pe umeri povara unei vieţi de septuagenar, autorul pare a ne prinde părinteşte de lobul urechii, şi precum un Mesia al fondului funciar poetic, ne predă sfătos, „Facerea”, adică dimensiunile spirituale de la care, porni-va construcţia creaţiei: „ Poezia modernă va trebui să se adreseze unui cititor modern, care nu mai are timp de pierdut. Omul nu mai vrea să îşi epuizeze timpul, cea mai preţioasă resursă, dacă nu obţine nimic în schimb”.  Are dreptate! Am citit nu de mult, volumul unui postmodernist intitulat „Insomnii” unde am aflat că puroiul este purulent, (Mişcări în afara unui tipar) şi probabil frustrarea l-a determinat să pună în poem „Piramida falusului” aşa că, nevrând să-mi epuizez timpul, am aruncat cartea! Dar să reluăm  ideea: apelând la o subtilitate rafinată, ne atrage atenţia: „Oamenii nu mai au timp pentru idealuri înalte…..Nu mai avem timp să ţinem cont de consecinţele gândurilor noastre. Iată de ce poezia, dacă vrea să se adapteze şi să supravieţuiască în inevitabila nouă realitate, trebuie să se adapteze acestor cerinţe”. Trecând peste repetiţia stânjenitoare, în regionalism moldovenesc asta ar însemna, „dă-i la vale”  adică, ce-ţi mai trebuie fior emoţional, profunzimea meditaţiei, mesaj afectiv ori reflectiv? Are totuşi o temere în numărul 76/iunie 2008 al aceleaşi reviste: „Poezia de astăzi pare să refuze noutatea, în loc să accepte schimbările de perspectivă apărute odată cu evoluţia, creatorii insistă să păstreze vechile mituri”. Sărmanul, nu poate înţelege faptul că nimeni nu a mai cuprins paleta cromatică bacoviană, integrată stărilor sufleteşti, după cum nimeni nu a mai putut fi numit „poet la porţile rugăciunii” precum Vasile Voiculescu,  esenţa poetului pribeag numit şi „modernul de expresie clasică” a celui care a fost Mihail Steriade nu a înregistrat surclasarea încă. Abstractul, gândirea analitică, coagularea şi reflecţia metaforei la Nichita te va face să îl schimbi cu un Flueraş Petre, care vine să ne propună  involuţia ca şi schimbare, constatând domnia-sa, neputinţa  acelor încăpăţânaţi (printre care şi subsemnatul) de a înţelege ca respectivele modele sunt depăşite? Vai cultură ci-n te face! Iată cum crede demi demiurgul secolului XXI că se poate crea poezia: „Poezia nu poate fiinţa în afara constrângerilor temporale…..” şi o altă idee: „Pentru a reuşi să-şi impresioneze cititorii, un poet trebuie să îi convingă că problemele pe care el le atacă sunt şi ale lor”. Iată o definiţie antologică de nivel intelectual clasa a VIII a. Va trebui să afle d-l Petre că poezia e un fenomen de multiple contingenţe umane, sociale, istorice, un fenomen activ de sinteză, determinat de însăşi dialectica permanentelor raporturi cu realitatea contemporană, nefiindu-i interzis tradiţionalistului să amintească izvorul, ţăranul, pajiştea, aşa cum SIMTE el, chiar dacă este pilot mercenar pe un F18.  Referitor la constrângerea temporală, dl Petre va trebui să-şi pună problema dacă universul civilizaţiei de astăzi, poate sau nu poate fi compatibil cu literatura; rămânem sensibili la peisagistică, implementând-o armonios trăirilor interioare, sau vom crea poeme ţevilor de eşapament nichelate, download-ului, tastaturii ori erecţiei falusului, cum făcu d-lui, fără a  ţine cont de rolul esenţial pe care îl are cultura, şi anume acela de a înnobila caracterele umane?

Continuă lectura

Reclame

Ruznaca

de Cynthia ALBULESCU

Pe bătrâna basarabeancă zisă Ruznaca o puteai întâlni zilnic la poarta bisericii, cu mâna întinsă: „Dă şi la babuşca ceva!”…Bogdaproste.

  Uneori era gata beată de la şapte dimineaţa, când plecam spre şcoală, dar tot îi dădeam banii mei de pachet. La întoarcere iar o găseam acolo, beată de tot, prăbuşită pe asfalt, cocârjată ca un semn de întrebare, ea însăşi un semn de întrebare retorică adresată întregului univers: De ce ?

   Am terminat şcoala generală, apoi liceul, am renunţat la codiţe şi mi-am vopsit părul, dar Ruznaca a rămas neschimbată, încremenită într-o vârstă fără vârstă.

   Nu prea se-nghesuiau mulţi să-i dea bani, ştiind că ea îi dă pe gât, ia uita-ţi-vă în ce hal de alcoolică a ajuns, miroase de te trăsneşte de la o poştă şi seara, când se strânge de pe drumuri, abia e în stare să-şi găsească gangul în care locuieşte! Afurisită baborniţă! Dar mie mi-e milă de ea. Se-mpleticeşte ţinându-se de garduri şi boscorodeşte de una singură, în limba ei, lălăie, râde, cade, se ridică. Dacă încerci s-o ajuţi îţi trage o înjurătură cu voce spartă şi-nfundată de ventriloc, te bagă în toţi răcorii. Şi-apoi ce uitătură are! Sticloasă, fixă, sfredelitoare, mai bine nu te uiţi în ochii ei, că te mai şi deoache, Doamne fereşte, ptiu-ptiu! Şi gravidele o ocolesc, nu cumva să le iasă un copil handicapat, iar oamenii din cartier nu contenesc să se minuneze de ravagiile pe care le face băutura. Uite unde te duce, ajungi din om neom, cum e carmolista asta alcoolistă, vai de capul ei!

   În noaptea aceea mă întorceam de la concert, mai bine zis rătăceam plutind pe străzi, cu braţele împovărate de trandafiri, măturând trotuarele cu poalele rochiei albe, sticlind de paiete. Avusesem un succes eclatant, dar nu ăsta era lucrul cel mai important, ci faptul că partenerul meu, cu care interpretasem concertul pentru două piane de Ceaikovski…partenerul care mă chinuise atâta timp cu tăcerile lui grăitoare, îşi luase în sfârşit inima în dinţi şi-mi spusese ceea ce ştiam, dar aşteptam să aud: că mă iubeşte.

   Şi cum pluteam noi îmbrăţişaţi, atât cât ne permiteau buchetele de flori, în dreptul bisericii era să picăm laţi, împiedicaţi în picioarele Ruznacii, care dormea tologită chiar în poartă, sforăind îngrozitor. Tot cerul era plin de fulgere ce anunţau o răpăială zdravană, aşa că ne-am hotărât s-o cărăm spre gangul unde îşi făcea veacul. Nu era departe, dar ni s-a părut o veşnicie, pentru că bătrâna nu se lăsa deloc târâtă, se împotrivea din răsputeri. Gangul ei parcă era decupat din „curtea gunoaielor”, iar şandramaua în care se adăpostea arăta jalnic. Prin geamurile sparte vântul intra ca la el acasă, uşa nu avea clanţă şi, cel mai groaznic, nu exista nici un pic de lumină, bine că prietenul meu avea brichetă, iar eu o minilanternă, cu breloc! Am împins uşa care bineînţeles că scârţâia ca în filmele horror şi ne-am aplecat, ca să putem avea loc în încăpere.

Continuă lectura

Nicăieri. Nimic şi ieri

de Alexandra – Emilia Bucur

 

Pietrele când păşim pe alee sunt deja în genunchi

Sub forma unui om care se roagă într-un ou,

Vor avea genunchii roşi din cauza asfaltului,

Nu mai e nevoie să le supunem noi cu pasul….

De câteva ore apa curge încontinuu din tavan în loc de lumină,

O să ajungă până şi gândurile să plutească în apă ieşind din corp din cauza înecului…

Băncile, strigau salvamarii în jurul casei că sunt încărcate cu alb, abia răsuflă lemnul,

Unii aruncă zăpadă în bălţi ca să se restrângă la starea lichidă,

Să lase forma care ocupă locul oamenilor deoparte.

Salvamarii încercau să ne scoată pe fereastră din casă,

Fără gânduri, deci cadavre,

Să ne aducă la ţărm- în afara camerei noastre.

Ei devin ruptura dintre uscat şi mare…

Am vrea să dibuim peretele, paralel uşii unde este icoana

Măcar cu unghia să atingem icoana,

Şi de la atingere să ne găsim liniştea pietruită în alţii.

Urli înghiţit de apă, urli în apă, ca măcar acolo unde plecăm fără voie, să fie lumină

Dacă aici de câteva minute s-a făcut scurtcircuit…

 

 

 

Omologare iminenta

de George Liviu Teleoacă

METAMORFOZE, MEDGIDIA

 

Nu atât respinsă, cât mai ales incapabilă să coopereze cu  institutele de profil din ţara, fundaţia pentru cercetarea istoriei  Daciei, Dacia Revival Society cu sediul la New York şi filiale la  Bucureşti, la Deva, la Reghin şi la Tulcea, ar vrea să lase  impresia că spre deosebire de celelalte foruri ştiinţifice din ţară şi nu numai, va reuşi să amelioreze setul de criterii necesare pentru perceperea corectă a istoriei noastre, ca parte constitutivă a istoriei universale.

   Iată că a avut loc şi cea de a zecea ediţie a Congresului de Dacologie, fără ca Fundaţia DRS să fi reuşit sau măcar să fi încercat decantarea unor concluzii menite să depăşească limitările impuse în gândirea noastră de constrângerile –ismelor care au trecut până acum peste noi. De ani de zile se intră în sala de congres, până nu demult în vasta şi eleganta rotondă a hotelului Intercontinental, fără să se fi omologat, în sensul concret al cuvântului, nici măcar o singură idee care să confere coerenţă eforturilor făcute în domeniu, fie ele retribuite de stat sau voluntare.

            Ne irosim eforturile şi mai ales timpul în repetarea a tot soiul de detalii, mai mult sau mai putin semnificative, fără să se aibă în vedere că pe ansamblu, memoria colectivă a lumii a conferit spaţiului românesc un statut special, numidu-l “paradis” prin cuvinte ca Walhalla sau Pays de Cocagne, şi “axă a lumii” prin sintagme ca Hiperboreea-Ţara Zeilor, Axis boreus, Cardines mundi, Kion Ouránou sau Polus geticus. Nu pot fi trecute cu vederea nici faptul că până în vremea lui Dimitrie Cantemir s-a folosit în ţară, timp de peste 7200 de ani, cel mai vechi calendar al lumii şi nici faptul că autohtonii pământului românesc au figurat şi figurează în Cărţile Sacre ale omenirii, mai ales cu numele de vlahi sau daci. Cu toate acestea, fundaţia DRS face congrese de dacologie fără să pună permanent în evidenţă o asemenea perspectivă şi mai ales fără să fi definit, într-un fel sau altul dacologia ca ştiinţă, ignorând orice tentativă făcută în acest sens.

Continuă lectura

Mărturisiri la „majorat”

Metamorfoze, Medgidia, foto, eseu

de Cristian Neagu

 

 

Din punctul meu de vedere, faptul că „directivele” diriguitorilor culturii române,

-amprentate de un import ce nu se regăseşte în spiritualitatea românească,- au desfiin-

ţat posibilitatea  revigorării mitului adolescenţei, mă face să-mi amintesc cerinţa de

urgenţă ce se vehicula în mai toate mediile sociale, prin anii 90 : ,,să ne schimbăm men-

talitatea,,.   Cu ce sau în ce constatăm mai ales în plan cultural şi educaţional. Som-

ptuozitatea şi captivantul, nu mai frecventează visele noastre, valorile decad, degenerea-

ză, iar miturile moştenite, sunt renegate. Astfel, „din vremea cititului de carte” mitul

adolescenţei, – fie structurat dramatic, erotic, sau melancolic – îşi pierde chiar şi ultimele

amintiri, fără a mai fi solicitat în misiunea de a integra sensibilităţii şi meditaţiei,pe re-

prezentantul tinerei generaţii. Pe atunci, „drogurile” se distribuiau „la liber” prin bibli-

oteci şi librării, iar „supradozele” de lectură , lărgeau orizontul însuşirii valorilor spiri-

tuale.

     Literatura română înregistrează progresia valorică a operelor care au reprezentat

mitul adolescenţei  de la faza pionieratului: Ion Creangă cu Amintiri din copilărie în

cepută la 1879  finalizată în 1892 şi Slavici, cu Budulea Taichii, la cea modernis-

tă: George Mihail Zamfirescu, Domnişoara Nastasia (1927), şi  Maidanul cu dragoste

(1932). Interesant şi fără precedent este însă paradoxul, care a putut marca spectrul criti-

cii literare în anii 1966-67,atunci când celebritatea scriitoarei Francoise Sagan depăşise

cu mult graniţele Franţei, semnând romanul Bonjour, tristesse. Adâncite în studiul cărţii

acesteia, concluzionând superlativitatea,…e.t.c. şi alte elogii, distinsele noastre persdnali-

tăţi, n-au sesizat faptul că „unul de-al nostru” risipea anonimatul pulsului cotidian

al Medgidiei, transformâd-o într-un univers al iubirii, de unde, mitul adolescenţei produ-

cea efecte „subjugînd” generaţiile june, până la psihoza anticipării foiletonice ; adevărat,

neândeplinind condiţia unei opere literare. Să ne amintim de Ion Băieşu şi de eroii con-

deiului său, Tanţa şi Costel, fantele de Oraca, situaţie în care, succesul de public trecând

peste exigenţe, a impus criticii un armistiţiu, fără  să se mai amintească vreodată, undeva,

că mitul adolescenţei a aparţinut – sub această formă –  Medgidiei.

     Urmând ceea ce destinul mi-a atribuit drept „patimă” fiind prezent la dezbateri

pe teme literare în diferite localităţi din ţară, aveam să constat cu surprindere că în aceeaşi

urbe a eroilor lui Băieşu, mitul continua să existe prin strădania unui profesor de liceu,

părinte spiritual pentru elevii săi,  supus la scrâşnetul dinţilor printre furcile caudine,

zâmbind victorios în cele din urmă,  de fiecare dată când număr de număr,

revista literară a şcolii, (ajunsă la vârsta adolescenţei) iese de la tipar. Pelicula retinei

încă mai păstrează în arhiva amintirilor, determinarea copleşirii mele sufleteşti, de acea

nedefinită vrajă a mirificului existenţial în raportul peisagistic cu meditaţia poetică,

atunci când pentru prima dată păşeam în spaţiul delimitării văii Ali-bei-Ceair, de Valea

Carasu, spre stâncile cu cruci gravate, aparţinând epocii medievale timpurii, situate

în apropierea satului Remus Opreanu. Peste numai câţiva ani, un duh apollonian îşi întin-

dea braţele –perfect orizontal – între Medgidia şi Bucureşti, binecuvântând frunţile a doi

truditori condeieri, înfrăţiţi spiritual pe tema nealterării valorilor naţionale, acurateţii

limbii române şi intangibilităţii credinţei.

     Aşa am cunoscut revista METAMORFOZE, aşa l-am cunoscut pe cel căruia îi este

chipul „toamn”, ce oglindeşte într-un presupus luciu de apă, splendoarea amurgului do-

minat de un cumul al reveriilor tăinuite, în care se pot distinge nuanţe bacoviene la

confluenţa cu o tipologie filosofică argheziană, luminat în cele din urmă de o privire ce

confirmă universul eminescian: Prof. Dr. Const. Miu. Acest singuratic de Medgi-

dia nostalgicul marilor poeţi naţionali, el însuşi poet, eseist şi critic literar, îşi are su-

fletul codificat în calea efectelor nocive, emise de fenomenul subculturii cu care suntem

contemporani. Codul sufletului său, – inaccesibil pentru superficiali – odată descifrat, acti-

vează cele mai profunde sentimente (în sensul dăruirii de sine) impunând-se doar condi-

ţia justei interpretări a „heraldicului” său versificat: ,,Când aud/ vuietul mării/ sufletul meu/

devine/ un tenor/ al singurătăţii”. Fascinantă coincidenţă a trăirilor interioare, cu cele ale lui

Hans Fallada (Rudolf Ditzen) efigia mitului adolescenţei în literatura germană!

     Pe fond auster, în urbea „nuanţată de monotonie” revista METAMORFOZE ajunge prin

truda acestui dascăl autentic, la împlinirea celor optsprezece ani de la apariţia primului

număr. Titlul nu face referire la epopeea lui Cadmus şi a Aretusei din binecunoscuta

operă a lui Ovidius, ci mai degrabă sugerează etapele ascensiunii întru obţinerea calită-

ţii superlative a actului de cultură. Fără să exagerez, aş numi-o „tribuna Medgidiei”

de la care se transmite naţiunii continuitatea spirituală a culturii româneşti.

Prof.Dr. Const. Miu, – fondatorul revistei – cuprinde în câteva file din calendarele anilor,

(24 mai 2002; 5 mai 2006; 15 iunie 2007) satisfacţia premiilor decernate de către notabile

prezidii ale instituţiilor de cultură, fapt ce îl determină să asimileze revista unui senti-

ment de filiaţie, şi iată-l astăzi, (25 mai 2008) sărbătorindu-i „majoratul” copleşit de

emoţie, în mijlocul prietenilor apropiaţi, mulţi dintre ei scriitori, oameni de cultură.

     Dacă Stan Greavu Dunăre (1905-1929) ne-ar fi fost contemporan, negreşit ar fi

consemnat în bibliografia Dobrogei acest episod al perseverenţei, al penitenţei con-

simţite.

     La mulţi ani apariţiilor revistei, la mulţi ani, frate-Miu!