ACTUALITATEA EMINESCIANĂ

Prof. Dr. Const. MIU

La 18 decembrie 1877, apărea în Timpul (p. II) cel de-al patrulea articol din seria Icoane vechi şi icoane nouă, semnat de Eminescu, având titlul Ilustraţii administrative. Aici, se aduce în discuţie mult clamata teză a descentralizării, reluată şi îngânată, fără a fi definitivată, şi în zilele noastre, la început de secol XXI.

Mai întâi, sub lupa critică a cronicarului e pus sistemul de învăţământ – mai ales cel pre-universitar. Pe vremea când Eminescu lucra la ziar, calitatea învăţământului românesc era deficitară. Reforma iniţiată la vremea când dnii A. T. Laurian şi M. Kogălniceanu erau doar buni profesori de liceu (pe la 1840 – n. n.), ca de obicei (atunci, ca şi acum), nu a fost dusă până la capăt: existau mai puţine şcoli şi era de aşteptat ca în timp să crească sub aspect calitativ. Nu s-a întâmplat aşa nici după 30 de ani de la momentul la care se face referire: e regretabil că nu numai numărul şcolilor a crescut, dar proporţional cu acesta şi numărul semidocţilor, ba mai mult chiar, învăţătorii care ar fi trebuit să vegheze la instruirea neamului sunt ei înşişi neinstruiţi: „Afirmăm că sunt sute de învăţători cari nu ştiu să despartă cuvintele unul de altul, nici să pue punct şi virgulă unde trebueşte. Nu mai pomenim de sintaxă sau ortografie, căci în privinţa aceasta e Vavilonie curată, şi fiecare crede că poate scrie cum îi place.” (p. 193). Asemănările cu starea învăţământului actual – la 140 de ani de la scrierea articolului – este evidentă! După Revoluţia din decembrie 1989, am asistat la o adevărată hemoragie de facultăţi particulare; acreditate sau nu, acestea au o puzderie de universitari semidocţi, cu lucrări fie plagiate, fie de o probitate ştiinţifică îndoielnică, iar biata limba română e siluită atât în ziare, cât şi la mai toate posturile TV, şi ele apărute ca ciupercile după ploaie! Chiar şi aşa-zisul model de scriere şi exprimare corecte – DOOM 2– lasă de dorit, autoarele justificând „norma” de cele mai multe ori că ar fi impusă de folosirea uzuală a unor cuvinte de către vorbitori!

Apoi, se arată care ar fi trebuit să fie atribuţiile unui subprefect, sub aspectul interesului economic al colectivităţii unde îşi desfăşoară activitatea, acesta fiind un simplu curier între prefectură şi primării: „Li s-au luat atribuţiile simple, pe care le aveau zapcii vechi şi li s-au dat altele, pe care nu le pricepeau deloc, căci administraţia este o ştiinţă, iar subprefectul de azi nu ştie mai mult decât a scrie neortografic…” (p. 194). Politizarea economicului (atunci şi acum, „boală” veche!) este păguboasă, iar politicienii liberali habar nu au semnificaţia noţiunii de a administra: „…ar fi văzut (…) cât e de necesar ca un subprefect să ştie atâta carte cât şi un profesor de administraţie şi de economie politică şi, pe lângă acestea, îi trebue şi o deprindere cu locul în care trăeşte, pentru a şti să aplice ceea ce ştie.” (p. 195).

Continuă lectura