POETICA PSALMILOR BLAGIENI

Prof. Dr. Const. MIU

prof_dr_CONST_MIU-27-mai_2016

Psalmul este o specie lirică, prin care poetul înalță un imn
religios divinității, exprimându-și sentimentele de smerenie și de laudă
față de măreția și atotputernicia lui Dumnezeu. Cuvântul psalm provine din
grecescul psalmos, care înseamnă compunere poetica biblică, având
caracter de rugăciune, odă, elegie sacră.

Dintre scrierile biblice vechitestamentare, Psaltirea este cea mai populară, în sensul că a rămas o carte a sufletului credincioșilor. Iisus Hristos a vorbit despre ea ca despre o scriere reprezentativa, atunci când adresându-se Apostolilor Săi, după Înviere, le-a adus aminte că se cuvenea să se împlinească toate cele scrise despre El în Legea lui Moise, în Profeți și în Psalmi (cf. Luca 24: 44) Prin urmare, Psalmii reprezintă cea de a treia grupă de cărți din Biblia ebraică.

În variantă originală, Psaltirea lui David reprezenta o suită de paragrafe redactate în proză poetică, adică într-o proză ce câteva trăsături stilistice: repetiţii anaforice şi epiforice, ritm de diferite facturi, revenirea unor cuvinte-cheie, interogaţii şi exclamaţii retorice. Versificând psalmii, Dosoftei aduce poemul sacru la o formă inedită. În varianta lui Dosoftei, se află imbricate (suprapuse parțial) trei categorii diferite de texte: traduceri în versuri ale psalmilor; comentarii şi glose ale lui Dosoftei pe marginea acestora; de aemenea, există și versuri originale semnalate ca atare de autorul însuşi. Stilul personal uneşte cele trei tipuri de texte într-un tot unitar stilistic; doar o examinare erudită şi atentă la nuanţele fiecărei strofe mai poate identifica astăzi cele trei straturi care compun poezia lui Dosoftei.

La toți creatorii de psalmi, putem detecta starea ontologică a dialogului cu Dumnezeu. Aspectul acesta transpare și din psalmii lui Blaga. Bunăoară, în psalmul Iubind – ne-ncredințăm că suntem, prima stofă este centrată pe ideea ființării în Dumnezeu: „Iubind – ne-ncredințăm că suntem. Când iubim/ Oricât de-adâncă noapte-ar fi, / Suntem în zi, / Suntem în Tine, Elohim.”*) Între Dumnezeu și om, există ceva comun, care face posibilă apropierea de Dumnezeu. Omul este chip al lui Dumne­zeu. Ca atare, el e o ființă spirituală, orientată în chip ontologic spre Dumnezeu. Tendința spre comuniune, care este iubirea, nu vizează numai persoanele omenești, ci ultima ei țintă este Dumnezeu. Iubirea este starea firească de a fi în Dumnezeu. Iată ce spunea Pr. Arsenie Boca referitor la ființarea prin iubire, în Dumnezeu: “E bine să fii cu Dumnezeu că ai pace multă, multă de tot. Şi când eşti cu Dumnezeu nu-ţi mai trebuie nimic.Prima strofă comunică în chip metaforic vorbele Sf. Ap. Pavel către corinteni: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1Cor 3:16).

A doua strofă a psalmului blagian are în prim plan căutarea dublată de motivul călătoriei: „Sub lumile de aur ale serii/ Tu vezi-ne, cutreierând livezile./ Umblăm prin marea săptămână/ Gând cu gând și mână-n mână.”  Ideea de căutarea a sacrului o regăsim și la Arghezi, în psalmul Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere: „Te drămuiesc în zgomot și-n tăcere/ Și te pândesc în timp, ca pe vânat,/ Să vad: ești șoimul meu cel căutat?/ Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” Tema psalmului o constituie pendularea poetului între a crede necondiționat în Dumnezeu și a-i  tăgădui existența, atitudine ce vine din nevoia de certitudine a poetului, care caută dovezi palpabile, contactul direct cu El. Strofa întâi exprimă îndoiala poetului privind existența lui Dumnezeu, pe care Îl căuta și il pândise demult. Comparația din versul „Și te pândesc în timp, ca pe vânat”, ilustrează dorința arzătoare a poetului de a avea o dovadă concretă, reală a existenței lui Dumnezeu. De altfel, motivul cinegetic a semnificat dintotdeauna dorința descoperirii, inițierea ca stare spirituală. Nevoia de certitudine a eului liric este reliefată în continuare prin intrebări filosofice, ceea ce înseamnă predispoziția spre meditația profundă la atotputernicia divinității, măreție sugerată de metafora șoimul: „Să văd: ești șoimul meu cel căutat?”. Incertitudinea eului liric exprimă o cutezanță impresionantă, deoarece el folosește o interogație retorică de sorginte filosofica – „Să te ucid? Sau să-ngenunchi a cere.” -, în sensul că, în sufletul său ar putea muri credința sau, dimpotrivă, ar putea deveni smerit, cerând îndurare, în genunchi. La Blaga, dumnezeire nu e pusă la îndoială. Aici, călătoria este una spre ființarea spirituală.

Ultima strofă a psalmului Iubind – ne-ncredințăm că suntem include un paradox: „Și cum am vrea să Te slăvim/ Pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!/ Dar numai rană a tăcerii/ E cuvântul ce-l rostim.” Ideea psalmistului este aceea că enoriașul trebuie să aibă predispoziție spre tăcere: „Dumnezeu este onorat prin tăcere”, spune Sfântul Toma. De reținut că tăcerea nu este încă rugăciune, ea  este pregătire pentru rugăciune. Când în noi există acest climat de tăcere, atunci sugerăm să coborâm cu mintea în adâncul nostru: acolo are loc întâlnirea noastră cu Dumnezeu sau cum spune teologul Paul Evdokimov – inhabitarea sacrului în profan.

 

Psalmul O durere totdeauna…, prin conținutul său este mai aproape de ideatica psalmilor arghezieni. Aici, singurătatea divinului este, în fond, singurătatea omului contemporan, care nu se mai află în dialog cu sacrul, prin rugăciune: „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsa/ Dumnezeule, dar ce era să fac?” Psalmistul recunoaște că în copilărie se afla într-o relație specială cu Dumnezeu: „Când eram copil mă jucam cu tine/și-n închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.” Sălbăticia pe care o recunoaște în continuare poetul este datorată unei alte etape, în raportul său cu divinul: „Apoi sălbăticia mi-a crescut,/ cântările mi-au pierit,/ și fără sa-mi fi fost vreodată aproape/ te-am pierdut pentru totdeuna”. Pierderea sacrului, a relației cu acesta înesamnă intrarea în singurătate.

La Arghezi, singurătatea psalmistului capătă imaginea hidoasă a unui copac infertil: „Tare sunt singur, Doamne, și piezis!/ Copac pribeag uitat în câmpie,/ Cu fruct amar și cu frunziș/ Țepos și aspru-n îndarjire vie.” Cele trei atribute de care beneficiază un astfel de copac uitat în câmpie (fruct amar și cu frunziș și țepos) sunt „rodul” lipse conlucrarii profanului cu sacrul. Așa se explică îndârjirea vie pe care o manifestă psalmistul aflat în ipostaza vegetalului.

Pentru psalmistul blagian, absența verbializării din partea sacrului este echivalentă cu moartea cuvântului: „În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug./ O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea/ decât cu vieața,/ mi-ai vorbi. De-acolo unde ești,/ din pământ ori din poveste mi-ai vorbi.” Regretul față de refuzul de care are parte este evidențiat prin repetarea verbului a vorbi la condițional.

În finalul poeziei, se conturează două atitudini: mai întâi, întrebarea construită retoric denotă disperarea tragică a celui care conștientizeză obturarea comunicării profanului cu sacrul: „Iată e noapte fară ferestre-nafară./ Dumnezeule, de-acum ce mă fac?”; apoi, soluția găsită față de această situație aproape faără ieșire: lepădarea de omul  trupesc, spre a deveni unul duhovnicesc: „În mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup/ ca de-o haină pe care-o lași în drum.” (s. n.).

 

Psalmul 151 este unul al prezenței prin absență. Prima parte este centrată pe ideea căutării lui Dumnezeu, invocându-se posibilitatea îndepărtării de sacru, pe ideea jocului trecut definitoriu pentru vremea când Dumnezeu era protectorul semințiilor poporului ales și trecut ca divorțului dintre sacru și profan: „Ai fost cândva, prin primăveri, prin ierni, prin toamne./ Al seminţiilor şi-al regelui David erai./ Ai fost cândva, dar unde eşti acum?/ Te-ntreb, căci s-ar putea să fii trecutul, Doamne.”

Ideea aceasta a prezenței lui Dumnezeu pe vremea trecutului de aur al primilor aleși ai Domnului și absența Tatălui Ceresc după întocmirea Sf. Scripturi o regăsim și în psalmul lui Arhezi – Nu-ți cer un lucru prea cu neputință: „Când magii au purces după o stea,/ Tu le vorbeai – și se putea.// Când fu să plece și Iosif,/ Scris l-ai găsit în catastif/ Și i-ai trimis un înger de povață –/ Și îngerul stătu cu el de față.” Însă, după această epocă, absența timpului sacru duce la degradarea și expierea timpului profan: „De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu   n-ai mai pus picioru-n bătătură/ Și anii mor și veacurile pier/ Aci sub tine, dedesubt, sub cer.”

În psalmul lui Blaga, pe care îl discutăm acum, absența divinului e marcată prin intermediul unei interogații retorice, aceasta augmentând dramatismul psalistului: „Unde-ai căzut din lume rupt (…)/ tu care-ai fost cândva şi-al meu, prin toate?” Finalul acestei creații se bazează pe un paradox – prezența prin absență a sacrului: „În golul ce-l lăsaşi căzând, ceva mă doare,/(…) Nu te mai văd, dar te mai simt în noapte./ Te simt dumineca şi toată săptămâna/ cum ciungul simte o durere-n mâna/ pe care n-o mai are.”

 

Ideatica Psalmului dragostei amintește de cea a poeziei Veșnicul (Poemele lumii, 1919), care abordează accepția unui Dumnezeu – Ascunsul veșnic: „Un văl de nepătruns ascunde veșnicul în beznă./ Nu-l vede nimeni, nimeni”. Psalmistul conștientizează încă de la început condiția profanului, care aspiră la depășirea acesteia: „E încă în mine greul pietrelor dintre cari/ m-am ridicat când zi s-a făcut.”

Invocația care urmează vizează nepătrunsul ascuns, care numai cu dragoste ființează dincolo de contingent: „Dragoste, împrumută-mi tu uşurinţa/ cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri/ şi graţia fără fiinţă a verdelui, frunzelor.” După o atare dragoste tânjește eroul liric, una ce are putere de transfigurare.

Însă, înțelegerea neputinței de a se elibera, prin desprindere de lut, de greul pământului este una dramatică. Aspectul acesta este evidențiat prin reluarea sau repetarea lui încă și mai, cuvinte ce relevă faptul că eul poetic încă mai aude ecouri ale condiției umane:  „Sunt încă în mine greul pământului şi deznădejdea/ lutoasă. În mine tânguitoarele nopţi./ Neguri mai stăruie-n gând/ şi tălpile fără de voie mai prind rădăcini/ pe drumuri neprietenoase.” (s. n.). Ecourile condiției umane, ce răzbat în sine transpar dintr-o imagine acustică: „Din trecut câteodată mai vine un vânt.”

Finalul acestei creații capătă turnura unei rugi adresate DRAGOSTEI: „În ceasurile desprimăvărării, dragoste,/ în ceasurile-acestea, ce singură tu le numeri,/ căci numai tu nu ai amintirea/ marilor întunecimi,/ fă să uit cumplita povară/ a văzduhului negru ce-l port pe umeri/ şi dă-mi tăria de a suporta/ bucuria eliberării.” Amintirea marilor întunecimi, la care face referire psalmistul aparține zonei nepătrunsului ascuns, tărâm imaginat ca fiind unul al văzduhului negru, amintirea aceasta fiind resimțită – așa cum declară eul rugător – ca o cumplită povară. Singura care poate atenua apăsarea provocată de cumplita povară purtată pe umeri este tăria de a suporta bucuria eliberării de condiția umană. Este și aceasta o luptă, întru devenirea în ființă – una a DRAGOSTEI LUCRĂTOARE și TRANSFORMATOARE.

 

*) Versurile reproduse sunt din volumul Lucian Blaga, Opere (vol. II), Editura Minerva, București, 1984, ediție critică îngrijită de George Gană.

 

Nicoleta NEAGU – proze scurte

Nicoleta NEAGUProiecte noi

-Ai văzut, Florico ce moacă avea ăla de la judeţ?

– Da` şefa, ce bine juca, ce se mira că nu are castraveţii rădăcină, bufni Florica, imitând mersul damei şi faţa mirată .

Femeile se aşezară pe treptele de la birourile serei, la ţigara de dimineaţă.În plus, treceau şi tractoriştii la ora asta şi lucrătorii de la sera de flori. Florica îşi trase fusta puţin peste genunchi, sub privirile iscoditoare ale Chivei şi ale Soficăi.Ce ştiau ele…

Rodica intră pe poarta serei şi se uită dispreţuitoare la cele trei.Îşi dădu seama că şefa nu venise, aşa că avea şi ea timp să fiarbă cafeaua şi să mănânce.Aruncă o privire mieroasă spre Cornel şi o acri până să o întoarcă spre muncitoare.

– Ai şi venit ? o întrebă pe Lelia, de parcă nu se întâmpla de fiecare dată aşa.Eu o să-mi fac cafeaua şi mănânc ceva, că nu mai pot.

Lelia o privi fără să-i răspundă.Odiseea cafelei şi a micului dejun servite de Rodica la începutul programului era mai mult decât o rutină.Şezătoarea muncitoarelor pe treptele birourilor, somnul de frumuseţe al paznicului la prima oră din dimineaţă şi întârzierile lungi ale şefei completau în cel mai firesc mod această odisee.Continuă să tasteze.Ziua trecea şi avea mult de lucru.Rodica îşi sorbea cafeaua, uitându-se mirată la Lelia. Nu pricepuse niciodată de ce strofocă atâta…

– Neaţa, fetelor! le ură şefa de după ochelarii de soare, la ceva minute trecute de 10.Bravo! Aţi văzut ce bine am ieşit ieri la inspecţie ? Au spus domnii inspectori că nu a fost niciodată pe timpul doamnei Tufescu aşa bine.Dama părea foarte sigură pe fiecare cuvânt şi, dacă n-am fi fost martori la leşinul castraveţilor din seră, am fi crezut-o şi noi.Ce-i drept, inspectorii se declaraseră mulţumiţi în finalul vizitei…aşa că, deşi ştim ce dezastru a fost în seră, nu putem spune că dama minte, căci minciuna ei a devenit adevăr.

– Păi aşa să facem d-acuma, şefa, când e inspecţie,zise Florica, făcând pe mimul.Cu mâna dreaptă ţinea un fir imaginar de castravete şi cu stânga, o foarfecă, tot imaginară, cu care ciontea cu mare atenţie biata plantă.Şi atâta suflet punea Florica în gesturile ei actoriceşti, că pe şefa o bufni râsul şi cele două colege ale Floricăi priveau fără noimă şi nu înţelegeau nimic.Doamna Tufescu ar fi răsădit ea, cu propriile mâini alţi castraveţi, dacă păţea aşa ceva, dar şefa asta nouă, parcă nu era acelaşi soi.Nimic nu o supăra şi ieşea basma curată din toate problemele.În fond, ce le pasă lor de producţie, dacă şefa e fericită şi ele au un trai dulce.Doamna Tufescu le punea la muncă, dar şefa nouă era de treabă şi puteau să stea şi ele la o bârfă, la cafea şi la ţigară, că doar nu murea ţara dacă nu scoteau ele producţei.Femeile o priviră admirativ pe damă cum se îndreptă spre birou.

– Rodicaaaa!Adu-mi şi mie o cafeluţă, dragă! Sunt obosită frântă, după atâta muncă la proiectul ăla.

Rodica percută din birou şi veni să o liniştească pe şefuţa, plângându-se că nici de cafea nu avusese timp de atâta treabă şi exprimându-şi bucuria că, datorită şefei, va bea şi ea o gură din delicoiasa licoare.

– Lelia a venit? Întrebă şefa.

– E sus, şefuţa.Să o chem?

– Cheam-o! îi răspunse ferm dama.Şi nu uita de cafeaua aia!

Nu o enerva nimic mai mult pe Lelia decât modul acesta de o chema, dar se îndreptă spre biroul şefei.Pe coridor se izbi de primarul care se grăbea , se pare, spre aceeaşi destinaţie.Îşi ceru scuze şi ezită pentru o clipă.Nu ştia dacă să facă drum întors sau să bată la uţă.Hotărî să bată.

– Intră, intră!

– M-aţi chemat?

– Da.Avem un raport de făcut, despre serele de flori.

-Avem ? întrebă Lelia, cu speranţa că şefa va prinde subtilitatea întrebării sale.

– Adică am , dar am o groază de treabă şi raportul ne trebuie până la ora 15.

-Bună, darling! salută primarul, care intrase fără să mai bată la uşă.

– Bună ziua, domnule primar, se formaliză dama, arâtând su sprânceana spre Lelia.Chiar veneam la dumneavoastră să discutăm un proiect.Lelia, dragă, vezi că ai hârtiile necesare pentru raportul ăla, poate tu înţelegi ceva din ele.Eu plec, că am treabă cu domnul primar.Mă întorc în jumătate de oră.

-Daaar….

Prea târziu pentru replica Leliei.Dama se urca deja în maşna primarului, care demară în forţă din faţa serelor, sub rivirile satisfăcute ale muncitoarelor şi ale paznicului.De după perdea, ca de obicei, Rodica observa toate mişcările.
– Serele de flori…nici măcar nu a intrat în ele de când e directoare, şopti Lelia ca pentru sine, răscolind hârtiile aruncate haotic pe biroul pe care trona o poză a şefei, în toată splendoarea.o aşeză cu faţa în jos, simţindu-se parcă mai bine.

În birtul din sat, într-o cameră secretă, răcoroasă şi foarte cochetă, dama şi primarul stătea tolăniţi într-un pat imens.Aliza ţinea cheia şi o dădea doar anumitor persoane care se fereau de ochii satului.Ce-i drept, avea o strângere de inimă când primarul intra cu directoarea de la seră acolo, că şi-ar fi dorit să fie în locul ei, dar nu avea ce face.lasă, că timpul ştie el mai bine.

– Auzi, darlingule, cum facem să mai primesc şi eu nişte fonduri pentru sere?  Că sunt în dezastru şi nu am nici răsaduri suficiente de flori…. se miorlăi dama, liăpindu-se de pieptul musculos al bărbatului care se cam săturase de pretenţiile ei.

O privea şi nu mai vedea nimic interesant la ea.Nici nu ştia de ce o căutase şi ce căutam amândoi lungiţi în pat.Poate doar un refugiu de căldura de afară, sau poate doar puterea obişnuinţei.Bătuse de atâtea ori drumurile astea, că se ducea spre sere fără să gândească şi poi o lua automat spre camera lor secretă.Sau poate mai mult ideea că o va vedea pe Aliza când va cere cheia îl mânase aici.Nu-şi putea scoate din minte ochii ei şi formele pline de fetişcană.Nu trecută ca…nici nu ştia cum se potcovise cu parvenita asta de directoare, care călărea satul cu maşina ei taotă ziua şi lăsase serele în paragină.Şi nevastă-sa era mai frumoasă.

– Darling, tu mai eşi aici?Că văd că eşti pierdut.

– Sunt obosit, dragă, cred că mă întind să dorm puţin.Mai bine te întorci.

Se întoarse şi el, iar dama se ridică indignată de propunere şi ieşi, trântind uşa, de tresări şi Aliza.Băgă cheile în contact şi o luă la goană spre casă, că de muncă nu avea chef. ,,Prostul dracului, câtă campanie i-am făcut eu lu ăsta şi acum se crede tare.Lasă că îi arăt eu cine sunt.” Scoase din poşetă un inel bărbătesc şi îl privi diabolic.Primarul îl scotea doar când mergeau în camera lor retrasă şi îl punea pe noptieră, lângă scrumiera albastră.Intră în casă supărată şi se trânti pe pat.Îi venea să plângă de nervi, dar se simţea prea demnă ca să facă asta.lasă că îl joacă ea de acum.Avea nişte proiecte de nici nu gândea primarul ce îl aşteaptă. ,,Doar era frumoasă, deşteaptă,  avea funcţie, ce nevoie avea de un prost ca el?” O bufni un râs isteric şi ochii i se luminară la gândul că nimeni nu o doaboară.

– Hai, fă să plecăm, că nu mai vine nimeni la ora asta!dădu strângerea Florica, rujându-se şi trăgând cu foc din ţigară.

O urmară şi celelalte şi, după ritual, Rodica şi Cornel o zbughiră şi ei.Cei de la serele de flori luaseră şi ei bunul obicei.Curtea şi serele se goliră.Lelia cedă şi ea ispitei, dar îşi luă de lucru acasă.

O altă zi se încheia şi noi proiecte se conturau în lumea serelor.

 

 

 

Dispute

În curtea mare a serelor era agitaţie de la prima oră.Se anunţase vizita directoarei şi la serele de flori, pe care nu le vizitase de când preluase conducerea. Oamenii trăiseră de atunci în incertitudine, neştiind dacă au un nou manager, dacă aparţin în continuare de BIOSera. Lucrările fuseseră însă ţinute sub control de Morena, tehniciana serelor de flori, care făcea asta de o viaţă şi se descurca de minune .Erau curioşi toţi să stea faţă în faţă cu noua şefă, să îi cunoască pretenţiile şi să afle care va fi soarta lor, că existau zvonuri de desfiinţare.

– Doamna Morena, pregătim o masă, ceva pentru şefa asta nouă? întrebă nea Florea, un muncitor vechi al serelor de flori, care ştia meserie mai bine decât orice angajat cu studii superioare.

Nea Florea învăţase meşteşugul muncii în sere de copil şi iubea florile ca pe cei doi copii ai lui.Oricine avea nevoie de un sfat apela la nea Florea, om cumsecade, care rămăsese modest şi harnic, îşi păstrase ritmul şi entuziasmul de parcă era în primul an de muncă.

– Nu pregătim nicio masă, nea Florea, că sigur n-are timp doamna să stea la vorbă.Sunt atâtea probleme de rezolvat, că numai de protocol nu stăm acum.

Nea Florea se aşteptase la răspunsul acesta şi zâmbea în mustaţă mulţumit.Îi era tare dragă Moreana şi o ştia de când era copilă şi venea cu ai ei la seră.Mică-sa fusese ingineră şi tatăl său ca el, pălmaş la munca pământului.Cîsătoria celor doi iscase certă între cele două familii, care nu şi-au vorbit până în ziua în care Fana, mama Morenei s-a stins din viaţă.Era tânără săraca şi a lăsat-o pe Morena fără mamă la doar 6 ani.Nea Florea oftă.Dădu din cap aprobator.Era de acord că nu e timp de stat la palavre şi la mese întinse, că trebuia să se discute despre miniserele de policarbonat, de contractele cu florăriile şi de livrarea direct de la seră.

– Bine, doamna Morena, aveţi mare dreptate.

– Un buchet frumos de flori puteţi aranja, să vadă şi dumneaei ce muncim noi aici şi pentru ce suntem atât de iubiţi în judeţ, că restul s-a cam dus pe apa sâmbetei.

Nea Florea se îndreptă spre prima seră ca să roage femeile să facă un buchet special pentru doamna şefă.În cele zece sere de flori se lucra de zor.Muncitorii erau oameni vechi ai serelor, care puneu suflet şi se vedea asta în rezultatele lor.Nu trebuia să fie monitorizaţi pentru a-şi face treaba.Lucrurile mergeau ca unse, pentru că toţi ştiau ce aveau de făcut şi li se părea firesc.Morena le insufla ritmul ei şi făcea totul cu atâta dăruire, încât le-ar fi fost ruşine să nu facă la fel.

În toată agitaţia şi emoţia care pusese stăpânire pe cei de la serele de flori, maşina roşie a directoarei îşi făcu apariţia brusc, stârnind curiozitatea tuturor.Nea Florea, care ţinea buchetul de trandafiri în mână privi cu sprânceana ridicată la dama care coborî din maşină.Încercă să-i ghicescă ochii de după ochelarii de soare şi făcu o grimasă când privirea bătrână se opri mult mai sus de genunchii noii venite, acolo unde se termina rochia.Se scutură ca de-un coşmar şi continuă să o examineze cu ochi critic.Tocurile care se afundau în pământ reprezentau pentru bătrânul curios verdictul analizei sale.I se limpezi în minte ideea că această doamnă nu prea intră prin sere şi că nu seamănă deloc nici cu madam Tufescu, nici cu Morena a lui, care purta încălţări numai bune de tocit pământul şi haine pe măsură.Morena ieşi din sera cu flori de ghivece şi rămase oarecum surprinsă când dădu cu ochii de directoare.Se gândi o clipă că nu poate fiea, după ţinuta pe care o purta, dar maşina roşie o contrazicea.Se apropie de damă.

– Bună ziua!Dumneavoastră trebuie să fiţi doamna directoare.Eu sunt Morena Petre, tehnicianul serelor de flori.

Directoarea întinse mâna spre Morena şi o retrase aproape automat când văzu pământul de pe mâinile ei.

– Acum am ieşit din seră, spuse Morena fără să se scuze.

– Zoica.Zoica Pilă, se recomandă directoarea privind-o de după ochelari pe Morena, care i se păru jalnică.

– Mă bucur că ne întâlnim, se grăbi să adauge Morena, avem multe de stabilit.Zoica Pliă-Doamne, ce nume, nu se putu abţine să gândească Morena, privind la cucoana care avea ceva din rigiditatea instrumentului de aranjat unghiile.

– Ne grăbim aşa tare? că nu am băut cafeaua azi de dimineaţă, aşa că o să începem cu o pauză de cafea, spuse aproape autoritar madam Pliă, lovindu-se de privirea antipatică a Morenei.

-Doamna directoare, noi bem cafeaua printre flori, la prima oră, nu prea e timp de …

Dama o privea contrariată pe Morena.Stabilise clar că nu o place.Tot îi dădea cu treburile, era plină de pământ şi nu avea nimic din aspectul unei femei.Îi scrută încălţările de cauciuc din picioare şi salopeta albastră.Îi fu milă de ea pentru o secundă.O compătimea pentru că , era clar, nu ştia altceva decât afurisitele de flori.

– Păi, haideţi în seră!insistă Morena.Vă puteţi bea cafeaua şi eu vă expun ultimele tipuri de flori.

– Haide!acceptă dama cu silă, că nu o dădea la o înţelegere cu femeia asta nebună.

Păşi în seră, atentă să nu îşi murdărească hainele şi pantofii.Morena o studia, să îi vadă reacţia în raport cu florile ei, de care era atât de mândră, mai ales anul acesta

– În zona aste sunt plantele de bordură, cum le spunem noi, pe care le livrăm pentru spaţiile verzi din sat şi din împrejurimi..Niciodată nu au fost mai frumoase petuniile.Iar crăiţele parcă au renăscut anul acesta.Să vedeţi la toamnă crizantemele, o splendoare!

Morena se îmbujorase vorbind despre flori.Uitase de tocurile damei, de cafeaua pe care aceasta o sorbea cu mare atenţie, de tot ce nu-i plăcuse mai devreme.Aici, între flori, se simţea de fiecare dată acasă, departe de problemele existenţiale, de răutaţi.Florile ei erau sincere şi o recompensau prin frumuseţe şi parfum.Aici se simţea la adăpost de când plecase Victor, soţul ei.Rămăsese cu fata, care nu prea o asculta şi îi era tare greu.

Zoica o privea pe Morena cu nedumerire.Încerca să înţleagă de ce se înflăcăra femeia asta când vorbea despre flori şi, totodată, lungea ritualul cafelei.Privea florile cu indiferenţă şi nu putea face deodebirea între o petunie şi o crăiţă nici să o omori.Dacă mergea bine, ce atâta tevatură, nu pricepea.Îşi invinse lenea ce o copleşise şi se decise să intre în dialog.

– Dacă merge bine, ce să ne mai agităm? Ce aveam aşa de urgent de discutat ?

– Păi, mă gândeam să achiziţionăm folie de mai bună calitate şi să îmbunătăţim încălzirea.Ca să mergem în continuare pe amenajarea stradală, în care ne-am implicat de curând, trebuie să investim în răsaduri de calitate.Mă gândeam să ne ocupăm şi de primule, că mergeau bine la vânzare în trecut şi să reluăm tradiţia cu crăciuniţele, că ne caută cei cărora le distribuiam de pbicei şi e primul an în care nu ne-am gândit din timp la asta.

– Stai, dragă, că te-am pierdut!Ia-le şi tu pe rând, că m-ai ameţit!Până acum n-aţi cerut nimic şi acum vreţi să le fac eu pe toate!răspunse dama, ofensată de cerinţele Morenei.

-Ba să-mi fie cu iertare, toate astea le-am avut în vedere ereu.Dacă vrem profit şi să ne păstrăm clienţii, trebuie să investim în permanenţă.

Zoiţa se juca cu unghiile lungi prin florile din buchetul primit de la nea Florea.Şia cum mai simţea repulsia care o stăpânise când îl primise şi atinsese mâinile aspre ale ţărănoiului, îşi permisese să facă glume la adresa unghiilor ei lungi şi a pantofilor cu toc.E clar că la serele de legume se simţea mult mai bine.Ăştia de aici nu ştiau decât flori şi flori şi mai făceau şi pe grozavii.Îi pune ea cu botul pe labe şi le arată cine e şeful, să le piară cheful de glume şi de constatări.

– Mă gândeam că ar fi bine dacă aţi convoca o şedinţă cu partenerii noştri, de la fabrica de mase plastice, poate obţinem un preţ mai bun la ghivece.

– Ce ghivece, dragă

-Vorbesc de sera în care avem plante decorative în ghivece.Şi aici ne merge bine de ceva vreme, dar ne cam ustură preţul impus de cei de la fabrică.

– Mda…Am să discut cu Lelia, asistenta mea, şi o să convocăm o şedinţă.Ea ştie mai bine care e treaba.Eu nu m-am născut şefă, acum învăţ.

– Am să vă dau să citiţi un proiect conceput de mine.Dacă veţi fi de acord şi găsim finanţare, am putea să ne producem singuri răsadurile de flori.Am gândit că nişte minisere din policarbonat ne-ar rezolva problema.

– Mi le dai când plec şi i le dau Leliei să vedem ce zice.Discut şi cu Rodica şi…

– Cu Rodica ? Nu cred că e cazul se grăbi să refuze Morena.

Rodica ajunsese prin nepotism la seră şi Morena nu o plăcea.Ar fi putut trece de acest mod de a căpăta un loc de muncă, dacă Rodica nu ar fi fost şi depăşită de atribuţiile pe care le avea.Deseori o scotea din necaz, pentru binele serei şi nu riposta când apropiaţii îi suneau cum o bârfea peste tot Rodica.Dar nu o vedea capabilă să evalueze un proiect al ei, aşa că refuză cu vehemenţă.

– Dacă aţi băut cafeaua, haideţi să vedeţi şi serele de gerberă!Am mărit gama de culori, adăugă Morena, neînţelegând de ce se mai agita atât, când doamna Pilă era clar neinteresată.

Dama se ridică cu greu de pe scaunul în care se afundase de când intrase şi o urmă pe Morena.Aceeaşi lipsă de entuziasm se citea pe chipul ei şi la intrarea în sera de gerberă.Morena se îmbujoră iar la vederea florilor.Marea de culori îi strecura în suflet o emoţie mereu proaspătă şi, trecând printre rânduri, atingea petalele cu delicateţe, de parcă ar fi vrut să le mulţumească .

În capătul serei îşi făcu apariţia nea Florea.

– Ei, ce ziceţi, doamnă? Ce spendoare.Din astea frez nu am ami avut.Şi , datorită Morenei, specialista noastră, am trecut la înmulţirea vegetativă, am renunţat la cea sexuată.Aşa nu mai avem surprize că ar putea apărea unele cu tijele mai scurte sau cu flori mici.La început nu prea am fost de acord cu tehnica asta, dar m-a convins fata noastră, că a învăţat de la nemţi, când a fost la şcoală alea trei luni.

– Da, da.Frumoase! Ce să zic.Foarte bine!Cu înmulţirea, nu prea mă pasionează, să iasă bine, asta contează.Eu sunt cu hârtiile, restul să facă muncitorii, adăugă ea plină de importanţă, uitându-se ţintă spre Morena.

– Haideţi acum la sera de crini.Acolo e lumea parfumului, spuse nea Florea, zâmbind în colţul gurii.

Făcură câţiva paşi şi intrară în sera crinilor.

– Dar unde sunt crinii întrebă mirată dama

Nea Florea izbucni într-un râs sănătos.Era aşa cum bănuise.Doamna şefă nu prea avea habar de florile .Dar câte nu învaţă omul , dacă vrea.

– Ce râzi, domnule, ce ţi se pare de râs?

Morena o privea critic pe directoare.Acum îi era şi mai clar cu cine avea de-a face.Spre deosebire de nea Florea, care avea o fire mai ptimistă, Morenei nu îi veni în minte ideea că această ignorantă ar putea învăţa ce ar fi trebuit să ştie deja.Dacă se aştepta să găsescă crini în seră şi nu ştia că se plantează toamna, dacă habar nu avea de înmulţirea vegetativă şi trebuia să apeleze la asistenta ei pentru a înţelege proiectul ei, se întreba cine şi de ce o pusese în funcţie.Sera era casa ei de copil şi se dedicase total menţinerii şi modernizării ei.După moartea doamnei Tufescu, care îi susţinuse ideile luptase să menţină tot, cu speranţa că va veni un om de bună credinţă şi pregătit în domeniu să managerieze serele şi să constinue ce s-a început.Zvonurile cu desfiinţarea serei i se părea pentru prima dată paluzibil şi o durea acest lucru atât de tare, încât resimţea fizic .

– Crinii se plantează toamna, doamna director.Acum lucrăm la patul de pământ, care este excavat din solul serei, e mai practic aşa.Dar se opri din explicaţii, realiza că nu avea rost.

– Bine, bine!Eu trebuie să plec.Am o groază de treabă la birouri.Dă-mi proiectul ăla al tău să îl citesc şi vorbim.

– Poftim!îi întinse Morena un osar voluminos, la care muncea de câteva luni bune.Sunt acolo şi schiţele pentru minisere şi posibile firme de la care putem achiziţiona structura, dar se uită lelia şi vede despre ce e vorba.

Morena făcu un semn vag din mână şi se îndreptă spre una din sere.Nea Florea o conduse pe damă la maşină şi nu abţinu să nu facă un ultim comentariou

– Data viitoare, doamna director, vă fac cadou o pereche de gumari.A adus la magazinul din sat şi coloraţi, ca să fie la modă.

Dama îl privi aspru, îl înjură în gând şi urcă în maşina roşie, lăsând în urmă o dâră mare de praf.Bineînţeles că ţinu drumul spre casă, că o obosise vizita de lucru şi nu se punea problema să mai poată munci în acea zi.

 

 

 

 

LUMINA ÎNVIERII

Const. MIU

Lumina Învierii

S-aprindă-n astă noapte

O candel’-a iertării

Rostită doar în şoapte…

 

Sufletul precum o iască

Ce-şi aşteaptă doar amnarul,

Să-şi golească tot amarul;

Scânteiând, iubirea crească!

 

Ea apoi să se reverse

Peste inima pereche;

Patimile fie şterse,

Nouă – inima cea veche!

INVIEREA_lui_IISUS

Comori de cuvânt

de Mihaela și Cosmin Ștefănescu

Volumul: ,,Lotus stelar”este o adevărată transcendere într-un loc plin de căldură de unde se revarsă veritabile comori de cuvânt.  Autoarea ne ispitește să privim frumosul din jurul nostru și să ne bucurăm intens de tot ce ne oferă viața și timpul.
Emilia Dabu este un poet sensibil, iubitor de frumos, plin de credință și încărcat de nostalgie, dar și de regrete, în sufletul căruia se duce o luptă asiduuă între trecut și prezent. Trecutul este melancolic, cu amintiri frumoase despre realitatea de atunci, visare, dar și spiritualitate.
Întregul volum este o paralelă între trecut și prezent, semnificative, în acest sens, fiind poeziile ” Îngerul la geam uitat” (pag. 6) și ” Un lan de maci târzii”(pag. 5), citez:”// Flori de gheață peste ceruri timpul n-are timp se pare/ Viscolește clipa serii cad ninsori vechi de zăpadă/ Cade visul iertător peste lumea peticită/ Peste roua clipelor pași zănateci de pădure/ Taine mângâie privirea…//” (pag. 6).
Speranțele trăite în trecut sunt spulberate de un prezent încărcat de vicisitudini iar acest volum vine cu un suflu puternic de esența  unui volum metaforă, pe de o parte avem secvențe ale trecutului, care simbolizează binele, frumosul, speranța, mulțumirea sufletească, și pe care îl consideră, citez:” un înger uitat la geam”, în care , citez://” Lumina și-adevăru-mi sporeau iubirile/ Focul divin trăia și-n cer și pe pământ…//”(pag.5), dar pe de altă parte și a prezentului, ce aduce răutate, cruzime, spulberând idei, bucurii și tot ce ar putea fi frumos sufletului nostru.
Dorul pentru trecut este subliniat metaforic în poezia „Dorul, inimă de jar”(pag. 105).
Prezentul este trist, amăgitor și plin de revolte sufletești, exemplificative fiind poeziile ” Colindul vechiului drum”( pag. 8) și ” Senin de neuitare”( pag. 9).
Nostalgia vremurilor trecute și credința sunt singurele speranțe care îi mai hrănesc sufletul pentru a se simți fericită și a-i da poetei speranța de a merge mai departe și optimismul că totul va fi bine într-o lume plină de ură și resentimente.
În concluzie, Emilia Dabu, este un poet cu sufletul deschis, care reușește să ne transmită prin versurile sale trăirile, dezamăgirile din trecut și prezent, dar și ceea ce este frumos și sensibil sufletului său.

OPINII despre SIMULAREA examenelor de bacalaureat, ediția 2016

Axenia Gabriela Cristina – clasa a XII-a B, LTNB

În următoarele rânduri îmi voi exprima opinia personală despre simularea de Bacalaureat referindu-mă la  subiectele ce s-au dat claselor de a XII-a.

Eu, personal, am luat în serios această simulare, pentru că doresc să văd care îmi este nivelul la ora actuală și unde aș mai avea de lucrat, sau dacă aș pica la una dintre cele 3 discipline să pot să mă axez în lunile ce urmează pe respectiva disciplină.

Voi începe cu prima disciplină, respectiv Limba și Litertura Română. Subiectele de la profilul real au fost accesibile. Chiar dacă nu s-ar fi învățat pentru ultimul subiect, primul si cel de-al doilea subiect puteau fi rezolvate, poate nu în totalitate, dar au fost accesibile din punctul meu de vedere.

Următoarea disciplină obligatorie a fost Matematica. Mi s-au părut dificile subiectele față de ce s-a dat în anii trecuți la simulare si chiar la Examenul de Bcalaureat. Nu au fost exerciții chiar imposibile, dar nu a fost ce ne așteptam noi să fie.

Ultima probă a fost la alegere. Eu am dat la Biologie și mai concret, la Anatomie. Subiectele de la biologie au fost accesibile, unora li s-a părut puțin dificil eseul care avea ca temă  „Rolul sângelui în transportul gazelor respiratorii”, în rest, nu am auzit pe nimeni să se plângă de dificultatea subiectelor. Cele mai mari probleme au fost, se pare, la disciplina Matematică.

bac

MACIAC GABRIELA ELENA clasa a XII-a B, LTNB

 

Pentru mine, simularea de bacalaureat a insemnat o provocare. Desi stiam ca notele nu ne decid viitorul si nu vor conta nici pentru profesori, eu am incercat sa o iau in serios si am vrut sa vad de ce sunt in stare. Pregatirea nu a fost la fel de intensa precum va fi la adevaratul bacalaureat, dar mi-am format o idee despre cunostiintele mele la cele trei materii: Limba romana, Matematica si Biologie.

Personal, imi era teama de examenul la Romana si Biologie. Asta m-a facut sa invat mai mult la cele doua, sa imi canalizez intreaga atentia asupra lor si sa neglijez Matematica, crezand ca oricum ma descurc. Intr-adevar, m-am descurcat, insa nu la asteptarile mele (prea mari cred). Asta mi-a devenit invatatura de minte, si cu siguranta, nu voi repeta greseala asta la adevaratul examen. Voi invata, la fiecare in parte, maximul.

La clasa, profesorii au incercat pe cat au putut sa ne faca sa recapitulam materia pentru simulare. Lucrul asta m-a ajutat enorm, mai ales la Limba Romana, caci cel putin o treime din materie deja o invatasem din clasa. La fel si la matematica. Doamna profesoara a lucrat cat a putut de mult cu noi variante de examen, lucru ce a trebuit sa ne faca sa urmam anumiti pasi in rezolvarea exercitiilor.

Subiectele nu au fost grele. Cel putin mie nu mi s-au parut. Consider ca orice elev ar putea lua punctajul minim promovarii, daca isi da putin interesul. Daca nu, e vina elevului, nu a subiectelor.

CERTITUDINE

Const. MIU

Eminescu e în toate,

Eminescu e în noi,

Numele-i rostesc în şoapte,

Căci e viaţa de apoi.

 

Eminescu-i nemurirea

Dorului fără de moarte,

Eminescu e iubirea

Fiecăruia în parte.

 

Eminescu-i tinereţea

Sufletului românesc

Ocolit de bătrâneţea

Efemerului obştesc.

călcâiul inimii

MOTO: 

            „Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!”

                                           Anton ONIGY

Fiecare poet își dorește să aibă parte de o Veronica – muza inspiratoare, DULCEA MEA DOAMNĂ, cum o dezmierda Emin,  care să-i prilejuiască versuri nemuritoare.