De dragobete

de Carmen Cătălina VENGHEAC –XII F (LTNB)

Iubitul meu,

 

        A început încă o zi minunată, deosebită de toate care au trecut de când te am în inima mea; prin urmare, nu o pot lăsa sa treacă fără a-ţi reaminti cât de mult te iubesc.

       Încă nu pot să realizez că ceea ce trăiesc e doar un vis efemer sau o realitate. În sfârşit soarele a apărut şi pe strada mea. Până să te cunosc, nu mai speram să găsesc iubirea, mă obişnuisem cu ideea ca voi fi singură mult timp de acum încolo. Dar tu ai apărut în viaţa mea atunci când nu mai îndrăzneam să mai sper, ai fost luminiţa mea salvatoare, care a adus o frântura de lumină în suflet atunci când întunericul începuse să-l domine.

Continuă lectura

Mistica adevărului în romanul Virginiei Woolf

de Felix BRATU

O diferenţă capitală între tipurile de roman realist şi de introspecţie constă în accentul, ponderea şi modul de reprezentare a adevărului în timp, căci, dacă în romanul de analiză psihologică tradiţional adevărul este statuat de vocea auctorială, el existând aidoma unui datum, în romanul de introspecţie drumul aletheiei este un proces la care participă şi cititorul. Adevărul se construieşte, ca atare şi reprezentarea acestuia este diferită.

La Virginia Woolf reconstituirea existenţei unei familii în Spre Far, sau a unui grup eterogen în cazul romanului Valurile trebuie urmărită pas cu pas pentru că finalul nu mai poate fi anticipat ca în romanul realist obiectiv. Memoria nu parcurge mecanic un desen pentru a-l reproduce, căci discursul impune prezenţa mai multor voci, a mai multor conştiinţe care analizează fenomenele. Îndoiala şi interogaţia sunt două „evenimente” majore în existenţa conştiinţelor supuse dominaţiei temporale pe care acestea încearcă să o decanteze, să-i impună o altă formă, a viziunii personale, sau le combină pentru a ajunge la aletheia.

Romanul Valurile este construit, cel puţin în ultimul capitol în care protagonistul nu este deloc întâmplător un scriitor, pe serii de imagini ce ţâşnesc, fie aduse la suprafaţă de memoria afectivă, fie reminiscenţele invadează pur şi simplu prezentul celui ce-şi contemplă viaţa, întrebându-se, ca un demn urmaş al lui Montaigne, ce sunt eu sau cine sunt eu?

Este mai puţin important cuantum-ul autobiografic din romanul Valurile, cât resorturile şi valorile poetice ale acestei proze de introspecţie de excepţie. Scrisul pentru Bernard are şi o valoare terapeutică prin forţa şi adevărul trecutului conjurat în şi prin creaţie, spectrul viitorului, incertitudinile şi angoasele pe care le generează acesta reamintind, fără doar şi poate, de neliniştile naratorului proustian.

Evenimentele trecutului re-naturate prin forţa amintirilor constituie suportul aşa-zisei acţiuni a romanului. Ceea ce ameninţă seninătatea solilocviului lui Bernard sunt momentele de aşteptare a retrăirii clipelor revolute. Coincidenţa tehnicii utilizate de naratorii proustian şi woolfian nu trebuie să conducă la ideea unei cópii, căci reconstrucţia elegiacă este mult mai pronunţată în discursul scriitoarei britanice, pe de o parte, pe de altă parte, povestirea creată de Bernard se articulează conform unei scheme triunghiulare ce îşi are punctul de plecare în dorinţa de retrăire a timpului mitic al copilăriei (recurenţele în acest sens demonstrează din plin afirmaţia noastră), trecând prin prezentul aplatizant şi terminând cu apoteoza creată de viziunea amintirii ce salvează fiinţa de senzaţia de înec în valurile existenţei obişnuite.

Retrăirea prin intermediul scriiturii îi permite lui Bernard o mai bună percepţie asupra adevărului nu numai a propriei existenţe, ci şi a celor care au format universul său din copilărie şi adolescenţă: Louis, Rhoda, Neville, Susan sau Jinny.

Continuă lectura

Mama mea de dor

de Delia MICU – IX A (LTNB)

Oh, mamă dacă ai fi aici ţi-aş spune atâtea lucruri. Ţi-aş spune cât de mult te iubesc. M-ai învăţat că viaţa  însăşi este o luptă continuă. M-ai învăţat să lupt. Mi-e dor să-mi amintesc cum îmi spuneai : fata mea… Îmi e dor de sfaturile tale.. de criticile tale... Îmi este dor de mama, de fiinţa care ştia când şi cum sǎ mă ia în braţe ca sǎ îmi fie bine. Aş da orice sǎ te întorci acasă. Îmi aduc aminte cu drag de toate momentele petrecute împreună. Îmi pare rău cǎ nu am ştiut sǎ te preţuiesc atunci când te-am avut.

Continuă lectura

MAMA MEA DE DOR…

de Mariana MAZÂLU – IX A (LTNB)

De când  m-am născut, deşi plângeam de fericire mama a fost prima fiinţă pe care am cunoscut-o, ea deja mă iubea…

Femeia cea mai importanta din viata mea este mama.

Mama este icoana sufletului meu, iar dragostea mea este altarul iubirii mele veşnice pentru ea.

         Mama mea este …o zână bună, este îngerul meu pământean, este o raza de soare ce mă alină in fiecare zi numai cu sfaturi bune si cu un sărut pe frunte ce îmi face cu siguranţă ziua mai bună.

Continuă lectura

Mama mea de dor

de Hulya CURTAMET – IX A (LTNB)

Mama…

Fii mereu lângă mine,

Învaţă-mă ce e bine!

Mereu te voi iubi,

Iar puţinul ce mi-l vei putea oferi

Să ştii că-l voi preţui.

Profită de fiecare clipă,

Deoarece viaţa e ca o ploaie,

Te udă şi dispare.

Orice s-ar întâmpla,

Îţi promit solemn

Că pe sprijinul meu te poţi baza.

Continuă lectura

Dacii în sculptura romană

de Leonard VELCESCU

Domnul Leo Velcescu – doctor în istoria artei, absolvent al Universităţii Sorbona şi Ecole Pratique des Hautes Etudes (Paris) – a avut amabilitatea să dea în exclusivitate pentru revista METAMORFOZE unele detalii lămuritoare despre teza sa de Doctorat .

 

Leonard VELCESCU

Leonard VELCESCU

 

 

 

 

 

 Studiul (varianta în română), Dacii în sculptura romană – Studiu de iconografie antică, a apărut în Franţa, anul trecut. El reprezintă o muncă de peste 15 ani de studii şi cercetări despre iconografia Dacilor : statui monumentale de Daci, comparaţii între aceste statui şi basoreliefurile Columnei lui Traian (Roma), comparaţii între reprezentările de Daci, Traci, cu statui de Celţi (Gali), de Germani, şi popoare germanice în general.

 « Aceste statui  au fost realizate de Romani în perioada domniei împăratului Traian (98-117 d. Hr.). O mare parte din aceste statui ce reprezintă Daci au fost realizate în urma războaielor dintre Romani şi Daci (între 101 şi 106 d. Hr.) pentru a fi plasate în Forul lui Traian, la Roma. După cum arată reconstituirile efectuate ale Forului lui Traian statuile de Daci erau situate la înălţime, deasupra fiecărei coloane de susţinere a galeriilor porticurilor şi a faţadei de la Basilica Ulpia. După părerea mea se poate evalua numărul aproximativ al acestor statui : între 90 şi 100 de statui de Daci, în Forul lui Traian, unde se presupune a fi amplasamentul lor exact, la nivelul aticelor. Trebuie menţionat că există şi o altă categorie de statui de Daci care nu intră în categoria statuilor discutate mai sus, şi nu se ştie exact locul ocupat în Forul lui Traian, sau pur şi simplu nu au nimic de a face cu Forul lui Traian şi perioada acestuia.http://www.trilulilu.ro/Slyder/003f463b2cbbb4 (melodie despre dacii liberi)

   Continuă lectura

TOPOSURI ALE EROSULUI în „MAITREYI”

de Prof. Dr. Const. MIU

 

Prin motivul cuplului, Mircea Eliade ridică erosul la nivelul mitului. Referindu-se la povestea de dragoste dintre Allan şi Maitreyi, Perpessicius opina: „Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanităţii” (în Postfaţă la Mircea Eliade, Maitreyi; Nuntă în cer, Editura Minerva, 1986, p. 337, ediţie îngrijită de Gabriel Dimisianu).

Element esenţial pentru înfiriparea şi evoluţia cuplului Allan – Maitreyi, erosul este indisolubil legat de câteva toposuri care le vor marca destinul. Astfel, vom distinge spaţii ale erosului închise: camera Maitreyiei – spaţiul carceră -, camera lui Allan, coridorul şi biblioteca, – acestea fiind subsumate casei inginerului Sen; un spaţiu semi-închis sau semi-deschis: terasa casei inginerului şi, în fine, un spaţiu deschis: parcul din zona ,,Lacuri”. În cele ce urmează, vom încerca să relevăm semnificaţiile fiecărui topos.

Având în vedere poziţia socială respectabilă a inginerului Narendra Sen, acesta locuind cu familia într-o casă somptuoasă, cititorul s-ar fi aşteptat ca odaia Maitreyiei să aibă mobilierul şi lenjeria care să impună poate nu atât abundenţa, cât mai ales rafinamentul şi eleganţa. Intrând prima oară în camera fetei, Allan rămâne surprins de primitivitatea habitatului, ba chiar mai mult, acesta îi lasă impresia unui spaţiu carceră: “… deşi puteam circula liber prin toată casa, nu fusesem încă niciodată în odaia Maitreyiei (…) odaia părea mai degrabă o celulă. Deşi era tot atât de mare ca şi a mea, nu avea decât un pat, un scaun şi două perne (…) Nici o cadră pe pereţi, nici un dulap, nici o oglindă“ (s. n.). De remarcat faptul că austeritatea spaţiului acestuia (Maitreyi dormea pe o rogojină) sporeşte misterul fetei: “Mă ispitea mai mult (…) ceea ce era sigilat şi fascinant în viaţa ei”. De spaţiul acesta în care se simţea încorsetată, creându-i senzaţia de gol sufletesc, Maitreyi se va simţi tot mai puţin legată, din momentul înfiripării idilei sale cu Allan.

Camera lui Allan – “cuibuşor de nebunii” – poate fi considerată un spaţiu al sexualităţii, căci aici Maitreyi i se dăruie sufleteşte, dar şi trupeşte, până la uitarea de sine: “Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând şi chemându-mă (…) Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei”. Reţinem că dăruirea aceasta totală venită din partea fetei survine după episodul plimbării în zona Lacurilor, când cei doi îşi leagă sufletele prin jurământ.

Prin mister, gingăşie şi pasionalitate, Maitreyi aminteşte de floarea albastră, de “mititica” din poezia eminesciană. Ca şi la aceea şi la personajul feminin din romanul în discuţie se poate vorbi de strategia provocării, care face parte dintr-un bine pus la punct scenariu erotic: “Maitreyi vine mereu în camera mea, vine fără nici un motiv şi întotdeauna insinuează sau provoacă. Pasiunea o face frumoasă“ (s. n.). Să ne oprim puţin asupra registrului verbal şi adverbial din fragmentul mai sus citat: repetarea verbului a veni la indicativ prezent, împreună cu adverbul de timp întotdeauna sugerează o acţiune durativă, care dezvăluie din partea fetei premeditarea scenariului erotic. Aşa se explică luciditatea care-i cenzurează bărbatului pasionalitatea, când aceasta devine debordantă: “Fac eforturi ca să o judec hidoasă, grasă, urât mirositoare şi să mă pot stăpâni. E un fel de «meditaţie prin imagini contrarii» ceea ce încerc eu”. Când îşi descoperă pasiunea ardentă, Maitreyi devine de nerecunoscut, arătându-şi adevărata faţă a sufletului:  “ La noapte  să nu mai  încui uşa (…) N-am recunoscut-o, într-atât erau de sincere îmbrăţişările ei, atât de însetate chemările ei, atât de măiestre mângâierile…”

Continuă lectura