Capriciile iubirii în poezia „Floare albastră”

Gabriela AXENIA – clasa a XII-a B, LTNB

 

Poezia: „Floare-albastră” de Mihai Eminescu prelucrează motivul romantic al florii albastre, care la poeții Novalis și Leopardi semnifică o metaforă a infinitului și nostalgia departelui.

În primele trei strofe ființa iubită îi reproșează e-ului poetic faptul că s-a retras într-o zonă abstractă a ideilor și refuză să participe la sentimentul de iubire. Acesta privește cu detașare vorbele ființei iubite: „Eu am râs, n-am zis nimica”.

Floarea albastră simte că bărbatul se înstrăinează și îl avertizează, că iubirea nu se găsește în: „câmpiile asire” și în ”piramidele-nvechite”, ci doar ea îi poate oferi dragostea pură: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.

Eul poetic nu este capabil să o înțeleagă, deși ea încearcă să îl convertească la frumusețile lumii ei. Preocupările lui sunt de natură filosofică și o tratează cu o atitudine îngăduitoare: „Eu am râs, n-am zis nimica.”

Dacă floare albastră reușește să vadă fericirea în iubire, bărbatul preferă meditația: – „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ” – îi va reproșa mititica.

Pragul la care se opresc cei doi parteneri delimitează cele două lumi: cea profană, lumea colectivității, de cea sacră, a erosului, lumea celor doi îndrăgostiți.

După ce iubita își face autoportretul: „Voi fi roșie ca mărul” și după ce sunt descrise gesturile tandre: „Te-oi ține de după gât/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse” bărbatul afirmă: „Înc-o gură – și dispare.. ”, astfel putem vorbi de carpiciile iubirii în această poezie.  Poezia aceasta este reprezentativă pentru capriciile unei iubiri venite din partea unei partenere care a adoptat jocul seducției, iar când eroul liric s-a prins în mrejele lui, aceasta l-a părăsit.

Versul: „Ca un stâlp eu stam în lună” sugerează uimirea și admirația poetului pentru frumusețea iubitei, această declarație o face, fără a-și pierde echilibrul sufletesc.

Plecarea iubitei înseamnă moartea erosului: „Şi te-ai dus, dulce minune,/
Ş-a murit iubirea noastră. ”Odată cu plecarea celei iubite se stinge iubirea chiar înainte de a se împlini.

Penultimul vers al strofei finale („Floare-albastră! floare-albastră!…”) relevă nostalgia departelui, încât protagonistul va extrapola trista sa experiență în dragoste la întreaga umanitate: „Totuşi este trist în lume! ” Capriciile iubitei au provocat o suferință chinuitoare pentru eroul liric, dezamăgit în iubire.

În ultima strofă tonul este unul meditativ, iar cele trei epitete: „frumoasă, nebună și dulce”   s-au folosit pentru a exprima intensitatea sentimentului, intensitatea trăirii.

 „Floare-albastră” la Mihai Eminescu este o metaforă cromatică ce evidențiază drama unui mare singuratic.

Mira TULBURE – poezii

Divina Commedia

 

Nu știu dacă îți poți imagina

Cum se vede lumea de aici, de sus

De pe țărmul pierdut al cerului

Unde îmi țes pânza

Ca un arhitect de spații goale

Încă de la începuturile pământului

De când m-a creat Dumnezeu

În ziua a șasea

 

Nu știu dacă îți poți imagina

Cum se vede de aici, din înalturi

Când ca niște nisipuri mișcătoare

Vă înghit păcatele

Mușcând din frăgezimea cărnii voastre

Cu lăcomie nestăvilită

 

Nu știu dacă mă puteți auzi

Când râd de voi ore în șir

După ce îmi cumpăr bilet în primul rând

Și vin la spectacol

Deși încă nu știu care e preferatul meu

 

Îmi place să vă privesc autoflagelarea

Și sunt nelipsit de la vechea piesă

În care încercați să fiți inocenți

Loiali și naivi

 

Comedie…

Oricum, buni actori

Uneori aproape vă cred

 

Îmi place când se schimbă rolurile

Și pot să spun că e mai bine aici, sus

E mai amuzant să fii păianjen          

Între oameni

Decât om între păianjeni

 

Post tenebras lux

 

Pe umeri și în păr

Încă mai am bucăți de cer

De când ai smuls din el stelele

Și ai plecat cu ele

 

Acum te las să-ți odihnești tâmplele

Pe umerii altcuiva

Și să-ți ningi necuvintele

Peste creștetul alteia.

Elena OLARU – clasa a IX-a C – poezii

TE IUBESC!

 

Dorul de zâmbetul tău îmi arde

Fiecare ţesut al inimii,

Dorul de vocea ta imi răsună

De fiecare dată când trăiesc.

Mi-ai cucerit cetatea sufletului

Când eu visam doar la fluturi zburând

Şi ai ars-o din temelii cu iubirea

Pe care mi-ai implantat-o în suflu.

Clipele lungi îmi seceră trupul,

Iar tot ceea ce-mi trece prin minte acum

Sunt doar două cuvinte dulci

Ce formează o adevărată sonată

În sufletul meu călător:

TE IUBESC!

 

 PARADISUL ASCUNS

 

Privesc în ochii tăi

Şi văd paradisul ascuns,

Îngrădit şi încuiat

Cu lacătul buzelor tale.

Încerc să-l deschid,

Să sparg încuietorile ruginite

Căci n-a mai pătruns nimeni

Şi într-un final reuşesc.

Toate porţile au fost deschise.

Intru în cetatea inimii tale,

Iar de acolo numai moartea

Mă mai poate scoate.

 

ÎN IARNĂ…

 

Într-un vals de petale îngheţate

Privirea mea se învârte,

Iar gerul pătrunde asfaltul

Care odinioară vibra

Sub scrutările aspre

Ale soarelui.

Din cerul brăzdat de stele

Ninge peste sufletul meu

Argintat de iubirea lui.

Visez la zilele asfinţite

În care aşteptam tremurând,

Sub bradul împodobit frumos

Fericirea vârstei de aur.

Însă acum singură alinare

A iernii încărcate cu amintiri

E doar să privesc la nesfârşit

Întinsul neant de zăpadă.

  

 

DESPRE MINE…

 

Sunt un petic rupt din speranţă

Pe care îl încolţeşte curiozitatea

Ce mă face să cutreier

Fiecare punct de pe hartă.

Sufletul meu vrea să zboare

Cu aripile de azur

Dincolo de orizonturi.

Sunt o fiinţă transparentă

Ale cărei sentimente

Sărută fiecare colţ de Rai.

Dar nimeni nu poate înţelege

            Ce frământări îmi inundă inima.