Mă-mbraci în arămiu

Dorina UNGUREANU

Când te voi chema, toamnă, peste umbra mea
Tu plângi pământul, eu sorb o lacrimă de-a ta.
Căznindu-ţi spre mine trupul firav, desfrunzit,
Se desprind din tine flori pale ce ţi-au murit.
Tu mă strigi, toamnă, te răzvrăteşti ca o nebună,
Vântul ţi-e sălbatic, natura ţi se-nchină,
Păsări disperă, căindu-ne despărţirea,
Înrobită de nesomn mi-ai dorit nemurirea.
Exista asemănare între noi, toamnă, demult,
Mă doare să-ţi spun surioară, că nu-ţi mai sunt.
Un strop de fericire mă bântuie, mi-a rămas,
Mă-mbraci-n arămiu ce-ţi freamătă prinzând glas.

ILUSTRA BALERINĂ

Diademă pe părul bălai, prins la spate,
Lebădă-n rochia colilie, fină,
Dezgolite braţe albe sunt delicate,
Scena aşteaptă ilustra balerină.

Cortina cu falduri imperios se ridică,
Scâncesc viorile atinse-n surdină,
Survine-o linişte deplină, patetică,
Orchestra se-nfiripă în sala plină.

Ea graţioasă în unduirile line
Se roteşte – un fulg alintat de vânt;
Un picior întinde ,capul rezemat şi-l ţine
Arcuindu-şi trupul aplecat spre pământ.

Finalul dansului mirific se-apropie –
Imagine relevantă publicului ei;
Aplauzele furtunoase nu-ntârzie,
Aclamându-se numele balerinei.

Continuă lectura

Reclame

BAL MASCAT

Const. MIU

O găsi plânsă. A câta oară săptămâna- asta? Avea ochii înroşiţi de plâns şi suspina mereu. Oftă din toţi rărunchii şi când vru să-i ia capul între palme, ea îşi feri privirea – semn că voia să fie lăsată în pace. Era pentru a treia oară în ziua aceea, când o găsea plânsă. Asta nu era bine! „O femeie plânsă face riduri şi n-o mai place nimeni! îşi spuse. Eu nici atât!”

– Ce e cu tine, Fănica? Ce s-a-ntâmplat? Ce-mprejurare mi te-a schimbat?

Nu-i răspunse. Se întoarse cu spatele la el şi izbucni în hohote cu sughiţuri.

– Draga mea, calmează-te, o îndemnă, în timp ce se apropia iar. Hai, nu mai plânge, ştii că-ţi face rău!…

O ridică în capul oaselor. Era moale… Îi mângâie buclele castanii, o luă de bărbie, îşi atinse buzele de ale ei – buze de gheaţă – şi apoi o strânse tare la piept.

– Ia, spune, ce ai, eşti bolnavă? vru el să ştie.

– N-am nimic, răspunse ea, stins.

– Ei, cum aşa, când în ultima vreme te găsesc abătută şi mereu plânsă!… Nu se poate, pe tine te roade ceva! insistă el grijuliu.

– N-am nimic, lasă-mă-n pace! se răsti ea.

Asta nu-i plăcu. Îi vorbise calm, împăciuitor şi prevăzător. Nu suporta ca femeia să ridice tonul.

– Ce mama dracuai?!… Eu întreb cu frumosu şi ea face fiţe!… Vreau să ştiu, că d-aia sunt bărbatu tău, nu să    te-ascunzi! urlă el.

Se lăsă o tăcere grea. Tremurând de nervi, îşi aprinse o ţigară. „Ce poa să fie? Dacă ar fi fost bolnavă, sigur mi-ar fi spus. Niciodată nu s-a ferit de mine. Ce-o fi apucat-o? gândi el, uitându-se pe furiş la soţie. Să fi greşit eu cu ceva? Să i se fi năzărit ceva, iar eu să nu-mi dau seama că e vorba de atitudine sau – mai ştii – de înfăţişare?… La naiba!… Oi fi eu nepăsător, dar nici chiar aşa…”

Valerian Dositu îşi aminti că o îndrăgise pe Fănica de pe vremea când aceasta era ultimul an de liceu. Nu pentru faptul că obişnuia să impresioneze de fiecare dată noul profesor venit la acea clasă şi să fie luată drept elevă sârguincioasă, nici pentru tupeul ei de a se lua în gură cu vreun cadru didactic, ca să arate că e studioasă şi că a citit mai mult ca ceilalţi şi, ca atare, trebuie musai să i se dea întâietate, ci pentru că fata-asta oacheşă i s-a părut „un animal de rasă, numa bună de călărit”.

Se întrebă acum cine o fi făcut primul pas şi cine pe cine a sedus. El fusese cel care o îndemnase să dea admitere la institut, la filo, mai cu seamă că – o asigurase – vor fi împreună: din toamna-aia, avea să ajungă asistent universitar, la facultatea pentru care o îndemnase să opteze. Avea el o pilă pe la Secu şi acela îi promisese că-l ajută să promoveze, dacă şi el va semna un contract de colaborare… Dar totul va fi dosit, nu aşa, în văzu lumii!…

I-a rămas Fănicăi recunoscător pentru ajutorul dat la teza de Doctorat. Titlul ea l-a propus: Femeia de tip ovarian în literatura franceză. Discursul analitic viza un singur personaj care avea un nume predestinat – Madame Bovary. Cu ocazia asta, Valerian Dositu a realizat că are o femeie ambiţioasă: nopţi la rând citise fiecare capitol al romanului, iar dimineaţa, la cafea, i-l povestea cu lux de amănunte. El nu avea timp pentru lectură şi nici nu-i plăcea să citească, se plictisea repede, dacă nu dădea peste dialog! După-amiezile, se ocupa de redactarea lucrării. De fapt, transcria notiţele, pe care conştiincios şi le lua, în timp ce Fănica îi povestea subiectul, făcând pe alocuri şi unele aprecieri despre personaj şi care lui nu-i displăceau – avea fler intuind psihologia aceluia.

Continuă lectura

CIMITIR PRIVATIZAT

Const. MIU

Când a primit fax-ul, nu i-a venit să creadă. L-a mai citit o dată şi încă o dată, rămânând înmărmurit.

Fără întârziere, a sunat la Mitropolie, spre a cere lămuriri. I-a răspuns secretarul, care i-a spus că Înalt Preasfinţitul e plecat din ţară, la un simpozion ecumenic. Prea multe nici el nu ştie şi, până la întoarcerea aceluia, să se descurce cum o şti. Şi i-a trântit telefonul în nas.

Preotul Demirel nu-l înghiţea deloc pe acest demnitar, care cu toate că îi fusese coleg de studii, îl pizmuia rău de tot, trimiţându-i pe cap controale peste controale. De ce? Doar pentru simplul motiv c-ar fi vrut să-i ia scaunul, pe care stătea „de când lumea şi pământul” – cum explica el înciudat, după a treia tentativă. Acel secretar era vestit pentru comerţul ilicit cu icoane vechi, care an de an luau calea străinătăţii. Presa locală publicase numeroase articole despre această afacere oneroasă, cu filieră în toată ţara, şi chiar dacă Poliţia demarase o anchetă, iar Patriarhia se autosesizase, făcând propria anchetă, nu se dovedise nimic adevărat. Nici când au apărut în presă tot felul de articole despre felul dubios cum se făcea admiterea la Teologie sau cum promovau cei mai mulţi studenţi – pe bani, fără măcar să fi dat măcar pe la vreun curs, nimeni nu l-a putut clinti din loc pe acest Teofil Şpagoveanu – cum îi spunea lumea, bănuit fiind că numai el ar fi în spatele acestor afaceri mai puţin ortodoxe.

Fax-ul cu pricina preciza că printr-o ordonanţă de urgenţă dată de guvern, trebuia făcută privatizarea neîntârziată a cimitirelor – condiţie inerentă pentru reformarea societăţii civile. În Metodologie, erau stipulate trei „trepte”: Redimenionare, Restructurare şi Reciclare. Atât şi nimic mai mult!… Termenul era împovărător: trei zile!… Preotul a chemat administratorul, groparul, clopotarul şi pe coana preoteasă, şi au întors situaţia şi pe faţă şi pe dos, o noapte întreagă:

– Cu restructurarea o mai scoatem noi la capăt, dar ce facem cu celelalte! s-a văicărit administratorul.

– Nea Lucică, vociferă preotul îmbufanat, dumneata nu spui nimic clar şi concret şi te văicăreşti mai ceva ca o babă! Lasă presupunerile…

– Nu mai avem locuri! avertiză Angheluţă, groparul.

– Aşa e! interveni coana Fulvina – preoteasa. La Adresa înaintată la Primărie, în care solicitam extinderea cimitirului, consilierii n-au răspuns de mai bine de şapte ani!.. Nu se poate face redimensionare prin extindere!

– Aşa e, aşa e, încuviinţară ceilalţi în cor.

– Dar dacă redimensionarea se referă de fapt la mărimea gropii? vru să ştie clopotarul. Că ăştia de la guvern sunt în stare de orice, numai să le facă pe plac ălora de-afară… Parcă văd c-o să organizăm licitaţie: cine face groapa mai adâncă, mai largă şi mai…

– Tu nu eşti în toate minţile, Bebe?! se supără Angheluţă. Ştii doar că gropile sunt standard. Ca la miss! Şi desenă în aer dimensiunile cu pricina…

– Să ştiţi că ăsta micu are dreptate, interveni Demirel.

– Adică de ce, părinte? se miră Angheluţă.

– Dacă tot nu putem să ne extindem pe orizontală, o facem pe verticală!

Toţi făcură ochii mari, aşteptând explicaţii.

– Cu ocazia asta, facem şi un Regulament de ordine interioară, pe care-l trimitem spre avizare la Primărie. Important e că o să fie primul de acest fel de la noi

Preotul Demirel luă o foaie de hârtie şi notă:

Continuă lectura

TEOLOGIA ICOANEI

Prof. Dr. Const. MIU

Idealul creştinismului este Sfinţenia. Esenţa acesteia este de natură spirituală. Concepţia ortodoxă despre perfecţiunea frumosului uman se concretizează în imaginile sfinţilor pictaţi pe icoane din lemn sau sticlă: „În aceste imagini există, pe de o parte – o asemănare cu realitatea; pe de alta – o depărtare de ea, spre esenţial, ideal şi spiritual.”1) Aspectul acesta îl întâlnim în versurile lui Coşbuc, din poemul Nunta Zamfirei: „Şi-avea o fată, – fata lui -/ Icoană-ntr-un altar s-o pui/ La închinat.” Recunoaştem în aceste versuri, care definesc metaforic idealul de frumuseţe feminină, prezentat în termeni superlativi, elemente aparţinând teologiei icoanei.

Aşa cum închipuie poetul idealul acestui tip de frumos, nu se poate face distincţie între sacru şi profan. Estomparea graniţei dintre sacru şi profan este dată, pe de o parte de turnura imperativă a versurilor citate, iar pe de altă parte de construcţia specifică fabulosului basmelor, care uzitează de superlative stilistice calitative. O asemenea construcţie transpare şi din primele două strofe ale poemului eminescian, Luceafărul: „A fost odată ca-n poveşti,/ A fost ca niciodată,/ Din rude mari împărăteşti,/ O preafrumoasă fată./ /Şi era una la părinţi/Şi mândră-n toate cele,/ Cum e Fecioara între sfinţi/Şi luna între stele.”

Să observăm că portretistica celor două fete de împărat este mai aproape de cea a fabulosului basmelor, în sensul că se pune accentul pe unicitate. Dacă la Coşbuc această idee este reliefată prin intermediul repetiţiei („Şi-avea o fatăfata lui” – s.n.), la Eminescu, aceeaşi idee este scoasă în evidenţă, mai întâi, la nivel gramatical, cu ajutorul pronumelui nehotărât „una” („Şi era una la părinţi” – s.n.), iar apoi folosindu-se un superlativ stilistic de ordin calitativ („Şi mândră-n toate cele”). Să mai spunem că în versurile lui Eminescu, fondul de basm este mai accentuat, ideea de unicitate a fetei de împărat fiind pusă în valoare prin câteva „formule” specifice basmului: „A fost odată ca-n poveşti,/ A  fost ca niciodată” (s.n.).

Sub aspect teologic, în cele două poeme Frumosul este înfăţişat iconic, căci icoana este „semnul vizibil al unei realităţi invizibile.”2) În Sensul teologic al Frumosului, Nichifor Crainic opinează că „Frumosul este începutul tuturor lucrurilor.”3) Pentru ambele fete de împărat, „începutul” este unul al unei idile, în poemul coşbucian concretizate cu fericitul eveniment al matrimoniului, în cel eminescian fiind circumscrisă Frumuseţii care „poate fi cugetată sau trăită în epectază…”4) numai de către Hyperion.

Continuă lectura

Hotărâre pe hârtie

Marian Dragomir

În comportamentul lumesc văd cheia nemulţumirilor tale.
Peste streaşina privirii tale tronează neliniştea.
Ducându-ţi mâna la tâmplă îţi omori bătăturile frunţii.
Lumea noastră este  bună pentru a descătuşa stihul din lut.

Pălăria mea îmi aminteşte cât de stins este soarele.

Mergând pe strada confund privirea populaţiei cu izbirea de nepăsare.
Totul este grăbit în indiferenţa lumii.
Pana  ruptă este tresăritul sângelui din mâna dreaptă.

A duce destinul este meseria pescăruşilor de pe corăbii.
Desfă-ţi umerii şi eliberează imensele, disperate  urme de paşi.
Pleoapele te susţin să nu pici în tine.

Întunericul este înainte de a dormi pe gene.
Sub visul meu este un spaţiu imens populat de tăcere.

Continuă lectura