IARNA COPILĂRIEI

de Carmen RADU

 

             Nu poţi fi adult în iarna bunicilor, a zăpezilor, a omătului oamenilor de zăpadă…

             Nu poţi  fi adult atunci când colinzi printre îngeri şi-l rogi pe Moş Crăciun să mai vină şi anul acesta

… să-ţi aducă înapoi speranţele trimise la Pol…

            … să-ţi aducă scrisoarea în care ai pus lacrimi şi-n care el să pună zâmbet…

            … să-ţi împacheteze  visele şi dorurile şi să ţi le pună sub bradul de Crăciun… (să ai rezerve pentru tot anul care urmează!)

            Nu poţi fi adult atunci când mergi la sanie…

            Nu poţi fi adult atunci când desfaci pachetul cu dor şi cu lumină…

 

            Dar… (de ce există întotdeauna un dar?!)

 

 

 

            Redevii adult atunci când aprinzi candela bunicilor şi-a îngerilor…

            Redevii adult când, din jurul bradului de Crăciun, lipsesc, fizic, oamenii sufletului tău…

… când ştii că pachetul cu nume va fi dat ” de sufletul…”

şi… când ştii cât de mult şi de tare te doare,

desfaci repede pachetul cu speranţe… (numai nod să nu se facă!)

 

 

 

 

 

… cu speranţa că măcar o dată în an mai poţi fi nepoata bunicilor

sau, pur şi simplu, mama…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De ce mi-am dorit atât de mult să cresc mare?

 

 

Reclame

Gânduri

de Marian Ciuraru

 

în noapte  alerg ca o nălucă,
cu fruntea plină de sudoare,
iubirea, parcă-i o poruncă,
iubirea -i taină izbitoare.

iubirea-i tot ce am mai sfânt,
e o mică floare ce răsare
în veci de veci pe-acest pământ,
ca şi o rază a unui soare.

umblu doar noaptea, mă feresc
de blânda rază a lunii,
şi văd spectacolul ceresc 
pe bolta-ntinsă a lumii.

văd sus pe cer steluţa mea,
sclipeşte şi m-aşteptă
iubita mea, stai nu pleca 
când norii se arată!

dar vai, un roşu sângeriu
brăzdat-a ceru-n zare,
acum totul e pustiu,
acum iubita-mi moare!

o, capul meu , ce te-ai plecat
în urma despărţirii,
sub ‘cel pumnal însângerat
ce-a luat locul iubirii?  

Continuă lectura

Tăceri în cuvinte

de Carmen RADU

 

Contur de realitate

ştiai să minţi…

Învăţasem să te ascult…

        

         ce ironie!

         … şi degetele mele

         mângâiau

         contur

         de realitate!

 

                  Gând

 

         dincolo de tăcere

         trup amorţit

         de nesomn

 

                  Dor

 

         Prin ninsoare

adunam

fulgi

din aripile îngerilor…

   măcar să-mi cârpesc

    frântura de suflet!

 

                  ***

         pânză de păianjen –

         ţesătură

         de dor

         sau

         crimă

         cu premeditare?

 

 

 labirint

 

         Şi dacă am ales

         să te tac,

         Şi dacă ai vrut

         să mă taci

         numai noi ştiam

         să ţineam

         În pumni

         tăcerea din cuvinte

         sau busola

         indicând,

         obsesiv,

         ieşirea din sine.

 

Continuă lectura

Sf. Apostol Andrei şi Doctrina zamolxiană a lui Iisus

de Prof. Dr. Const. MIU

 

             În Biblie, vorbirea ucenicilor în limbile naţiilor la care aveau să aducă Noua Lege instituită de Iisus este cunoscută sub numele de Pogorârea Sfântului Duh sau Cincizecimea, praznic ce cade la 50 de zile după Înviere şi la 10 zile după Înălţarea Domnului. Este una dintre cele mai scumpe sărbători ale Ortodoxiei, pentru că atunci, s-a întemeiat Biserica noastră creştină. Pogorârea Sfântului Duh fusese proorocită cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului în lume, mai întâi de Dumnezeu însuşi, prin proorocul Ioil (2: 28-38), apoi de Sfântul Ioan Botezătorul (Matei, 3: 11). Dumnezeiasca făgăduinţă s-a împlinit, într-adevăr, la 50 de zile după Paşti, când Sfântul Duh-Mângâietorul s-a pogorât peste Apostoli, în chip de limbi de foc, dându-le darul glosolaliei, adică al vorbirii în limbi: „Din cer, fără de veste, a venit vuiet ca de vijelie şi a umplut toată casa unde şedeau ei (Apostolii, n.n.). Şi li s-au arătat, împărţite, nişte limbi de foc, şi deasupra fiecăruia dintre ei s-a oprit câte una. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum Duhul le dădea ca să vorbească.” (Faptele Apostolilor, 2: 2-4). Cel dintâi semn al acestei îmbelşugate revărsări, peste Sfinţii Apostoli, a darurilor cerului a fost acela al grăirii în limbi, întrucât mulţimea evreilor – venită la Ierusalim pentru sărbătoarea Cincizecimii – se mira auzindu-i vorbind fiecăruia pe limba sa (Faptele…, 2: 7-11). Nedumerirea lor a fost risipită de Sfântul Pavel, cel mai în vârsta dintre Apostoli, care a rostit o cuvântare, vorbind despre Iisus celor ce nu auziseră încă de Domnul (Faptele…, 2: 14-40).

             Se ştie că cel care a adus Cuvântul Domnului pe plaiurile scitice, în Dobrogea, a fost Apostolul Andrei, cunoscut în popor sub numele de apostolul lupilor… Ei bine, oricine îşi poate pune întrebarea cum a putut un străin să convingă localnicii să îmbrăţişeze noua religie, dacă nu ar fi cunoscut atât limba, cât şi tradiţiile acestora, ştiut fiind faptul că în privinţa credinţei/ a religiei, la vremea respectivă oamenii erau cu mult mai conservatori? Cu siguranţă, Apostolul Andrei însuşise de la Învăţătorul său „lecţia” despre spiritualitatea geto-dacilor – cultură/ tradiţii şi limbă. Care ar fi putut fi acea limbă de comunicare ? Aceasta era limba pelasgilor – proto-geţii –, lingua prisca – cf. dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei (Editura Impact, Bucureşti, 2002, p. 39).  Numai astfel un străin a putut să intre în dialog cu localnicii, iar aceştia să adopte încetul cu încetul noua religie, care, în fond, era cea veche în haine noi.

 

 

 

 

Continuă lectura

Îndreptar spiritual

de Prof. Dr. Const. MIU

 

                 În cronica sa la cartea lui Gh. A. Neagu (Templul iubirii, Editura Valman, Focşani, 2007), apărută în nr. 84/ 2008 al revistei Oglinda literară, Ionel Necula face referiri la devenirea de sine a protagonistului – Prinţul Omedeu –, personaj fictiv, potenţialul succesor la tron al Marelui Omedan, ce împărăţeşte peste Omedania – un topos imaginar, ca de altfel întreaga acţiune, desfăşurată în plan oniric, în mintea unui tânăr aflat pe patul suferinţei, în delir. Sub aspect tematic, cronicarul face apropieri între periplul lui Omedeu şi cel al lui Hrap Alb, ca şi cel al Prinţului din Bagdad, protagonistul poemului macedonski-an, Noaptea de decemvrie.

Structural, cartea de care ne ocupăm acum prezintă, pe de o parte, aventura lui Omedeu, iar pe de altă parte, găsim o crestomaţie de reflecţii/ panseuri , cu o largă paletă de cuprindere: iubire, cunoaştere, om şi jertfă. În cele ce urmează, vom face câteva aprecieri la menţionata crestomaţie.

Asemenea cugetări / formulări (generalizatoare) pe varii teme făcea Marin Preda în romanele sale (mai cu seamă în Cel mai iubit…), însă la Preda acestea făceau parte din corpus-ul anecdotic. La scriitorul vrâncean, acestea pot fi citite şi separat (semn al modernităţii scriiturii), având în vedere titlul cărţii –Templul iubirii – (nediscutat de I. Necula), ele pot fi socotite trepte spirituale, inerente în periplul devenirii de sine, nu numai a protagonistului (fie el şi fictiv / ideal, aflat şi în căutarea jumătăţii sale de cuget şi simţire), ci şi sau mai ales a oricărui cititor. Din această perspectivă, cartea lui Gh. A. Neagu poate fi considerată un îndreptar spiritual pentru cel/ cei care se încumetă să aleagă a merge pe calea templului iubirii.

               Iată câteva excelente panseuri despre rolul şi rostul iubirii, în parcurgerea acestor trepte:

Continuă lectura

cartea prietenilor – 38, 39

de Marion MANOLESCU

 

Tăcerea nopţii

 

Noapteea

şi-a risipit

cenuşa

pe gândul tău

răvăşit

de regrete

apoi

a fugit

cu tăcerea

în spate

până la marginea

somnului

mistuit

de atâtea

răspântii

 

kt 

Tăcere de dor

 

Între

văzut

şi nevăzut

tăcerea

macină

lacrima

gândului

şi numai tu

mă poţi

ispiti

sub tâmplă

dor

de păcat

 

 

Adevărul şi iubirea

de Prof. Dr. Florian BRATU

 

MOTO:

Cuvântul ca rostire de sine, despre sine, ca mod de a se căuta, de a se găsi, de a căuta un altul fără de care carisma lui ar dispărea în neant, acest dar al dumnezeirii ne facem să fim ceea ce suntem. “lucrul la care […]am râvnit timp de o  viaţă, adică cunoaşterea”. Phaidon, 68 a

 

             Adevărul este de fapt singura problemă vitală pentru care merită să trăieşti, îmi spunea un vechi prieten acum nu mai ştiu câţi ani. Poate au trecut peste două mii  de ani de atunci şi nu-mi mai amintesc eu bine ce s-a întâmplat între timp. Se pare că acest “lucru “ deosebit după care aleargă omenirea, în proporţii diferite, se înţelege de la sine, a constituit şi pentru mine o obsesie care nu a reuşit nici să mă plictisească, nici să mă obosească tot alergând în timp şi vrând de multe ori să-l transpun aşa cum am simţit sau l-am intuit în clipe privilegiate pe care nu le voi numi, aşa cum, de altfel s-au definit acestea şi prin ele adevărul şi iubirea.

La început am crezut că e o simplă legendă, vreun mit care mi s-a întipărit în memorie şi care îmi propunea o piesă în care trebuia să fiu şi eu personaj.  Dincolo de imaginea ascunsă pe care o citeam cu dificultate, de parcă aş fi avut de a face cu hieroglife ce nu se lăsau captate de privirea-mi avidă de a le cunoaşte ca pe nişte fiinţe vii, extrem de dinamice, uneori torsionate de o durere ascunsă, se afla cu certitudine ceva mult mai complex, nedefinit, o dorinţă îmbrăcată sobru, în aparenţă rece, dar demnă şi discretă ca tot ascunsul ce ne înconjoară. Da, acesta era cuvântul pe care-l căutam cu înfrigurare, cu dinţii strânşi, dârdâind, culmea, de parcă ar fi fost prima întâlnire de dragoste. Adevărul, iubirea şi ascunsul, aceste trei cuvinte atât de simple în aparenţă dar cu o încărcătură magică, sălbatică, deseori tragică, sunt mai mult decât simple instrumente de comunicare între subiecţi, amorţiţi prea adesea de obişnuinţe, de reflexe nocive, de argumentele furnizate de grijulia inteligenţă prea sigură de puterea ei de desvăluire, de duşul rece al “adevărurilor” pe care le aruncă în lume; impurităţi cu aere de esenţe pe care le face să ţâşnească din adâncurile invizibilului: aparenţe, iluzii ştiinţifice când, de fapt, totul se amestecă în Tot. Ambiguitatea ştiinţei nu vine din relativ ci, mai curând, dintr-un exces de zel terminologic, din construcţii cu orice preţ, ceea ce nu a condus niciodată la ceva de durată: e voinţa de traducere a ceea ce nu trebuie, iar atunci când e necesar, nu se mai poate, căci substanţa se abstrage, se ascunde. E nefirescul pudrat! E deschidere temporară care nu face să-mi dăinuie bucuria.

             Ascunsul din lucruri, din fiinţe l-a împins pe om să caute întotdeauna acel ceva care nu se ascunde întotdeauna decât pentru a chema încontinuu, cu voci diferite, cu umbre şi lumini ce se întrec întru înstăpânirea celei mai misterioase fiinţe din univers: Omul.

           Cred că ceea ce-l determină pe subiect să intre în jocul căutării este atât acel ceva ce emite semnale ale cărui semne incită privirea, cât şi calea de parcurs, ea însăşi sursă a unei dorinţe de cunoaştere.

           Ascunsul dorit îşi defineşte singur spaţiul de protecţie şi discreţie, spaţiu pe care cel ce doreşte a-l pătrunde trebuie să-i parcurgă treptele iniţierii mistagogice. A trebui, verb din zona necesităţii, nu este suficient, tocmai datorită imperativului pe care îl conţine. Poate numai adevărul acceptă uscăciunea ascunsă a acestui verb.

Şi când te gândeşti că şi iubirea este cea care se află sub semnul acestui “verb” al cărui singur merit este acela de a ne ţine mereu în sfera atât de apropiată a lui a fi iubit. A iubi nu înseamnă oare o perpetuă căutare, o căutare a ceea ce este ascuns? Proust a fost cel care m-a făcut să înţeleg cât de dificil este drumul spre adevăr atunci când treptele pe care ţi le impune celălalt sunt atât de strânse, atât de dureroase, oricât s-ar bagateliza acest sentiment prin formule psihologice mai mult sau mai puţin sofisticate.

            Nimic mai urât firii umane decât despicarea unui fir în patru, dar se pare că sentimentul care “dă cea mai mare bătaie de cap” oamenilor nu a fost şi nu va fi probabil niciodată elucidat, pentru că nu este o simplă ecuaţie cu una sau mai multe necunoscute şi pentru că substanţa lui mecanică infimă, ori mai curând partea materială este aceea care ne îndepărtează de esenţă.

            Am mai demonstrat cândva că ceea ce este pare a fi sau că ceea ce este nu este. Aparenţă şi esenţă ar zice un filozof. A apărea în câmpul meu vizual nu înseamnă şi a putea să percep adevărul, nu înseamnă neapărat a-l capta cu adevărat în esenţa lui, căci ceea ce el îmi oferă îmi îmbracă privirea dar nu o şi locuieşte, nu este viaţă, ci simulacru.

Continuă lectura