Cu un proverb

de Marion MANOLESCU

 

    Poezii din volumul în pregătire    PROVERBE               

 

                        Cu un proverb

                        ai căutat

                        să mă cumperi

 

                        Cu încă un proverb

                        ai încercat

                        să mă vinzi

 

                        De atunci

                        bântuie-n

                        sufletul meu

                        povestea

                        cu “pisica

                        blândă “

                        care “zgârâie rău “

 

                                    Avec un proverbe

 

                               

                                    « Les eax calmes

                                    sont les plus profondes »

 

                                    Avec un proverbe

                                    tu as voulu

                                    m’acheté

 

                                    Avec un autre proverbe

                                    me vendre

                                    tu as bien essayé

 

                                    Dès lors

                                    mon âme

                                    est ravagée

                                    du conte

                                    du chat apprivoisé

                                    qui griffe

                                    avec méchanceté

Continuă lectura

Reclame

Copacul

de Carmen SYLVA

Caldul soare-al verii ţese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu’ nourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.

Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă
Un copac, el singur, gol de tot pe lunca
Stă-n trăita lume de cântări şi flori.

N-are bucurie nici de vânt şi ploaie,
Nici de cânt de păsări, nici de cuib cu pui;
Din podoaba-ntreagă a vieţii lui
Nu-i ramase bietul nici măcar o foaie.

Ce ruşine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.

Dar el stă, sărmanul, stă-nrădăcinat
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat!

 poezie Carmen SYlva

Generalul Theodori, medicul palatului regal, spune că regina Elisabeta şi-a ales pseudonimul literar din dorinţa de a cânta deopotrivă pădurile natale şi pe cele descoperite în munţii patriei adoptive (Carmen – cântec, Sylva – pădure). Anul 1880 consemnează publicarea la Lepzig a primelor volume de versuri, două dintr-o lungă serie ce va cuprinde peste 50 de ediţii în ţară şi în străinătate, din care numeroase se referă la romani, fie ca povestiri, descrieri geografice sau schiţe istorice şi etnografice. Titu Maiorescu sintetiza activitatea literară a reginei recunoscând rolul pe care l-a avut în popularizarea literaturii române, necunoscută până atunci în Occident prin traducerile şi ediţiile publicate, dar şi în privinţa păstrării portului naţional, a întăririi sentimentului etnic la romani, precum şi în dezvoltarea micii industrii casnice româneşti sau în organizarea ajutoarelor sanitare in timpul Războiului de Independenţă.

Continuă lectura

PICĂTURI de VIAŢĂ

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

 

2. Faţă în faţă cu un strop de viaţă

              Viaţa privită prin vizor pare atât de reală, atât de vie, palpitantă, fatidică şi absolut tranşantă şi ne este contemporană nouă, protagoniştilor ei. Totul pare o luptă fără sorţi de izbândă cu morile de vânt sau o figură de stil a ceea ce reprezintă durerea dusă la paroxism.

               Nu rareori ne privim în oglindă şi descoperim cum ne-a pustiit vremea şi ce a făcut din noi – mii şi mii de crevase minuscule adevărate văi rift unde faliile stau îngheţate într-o aşteptare tectonică.

               Societatea a devenit un instrument sau o creaţie cu un spectru de putreziciune şi de boală adusă deliberat într-un stadiu critic poleită însă cu diverse aspecte pastelate, pentru un strop de culoare.

               Corupţia este astăzi Marea Doamnă Cenuşie, cea care tronează în mantia de ură, mizerie şi dezmăţ şi jonglează cu oamenii un noian infinit de evenimente şi sentimente. De fapt aceasta este aceiaşi creatură hidoasă care ne zâmbeşte hidos din senat, parlament şi televiziune şi îşi face veacul în mai toate vârfurile de lance ale societăţii. Aici sunt adăpostite facţiunile vechi şi noi călare pe un butoi cu pulbere fierbând într-o tăcere mută. Nu cred că va mai dura mult, până se va sparge buboiul. Continuă lectura

Foc stins

de Anca Elena MORARU

LAUREATĂ A CONCURSULUI LITERAR ARIPI de DOR,

secţiunea POEZIE

ediţia a IV-a 2009 – Medgidia

 

Mi-e sete de nori, prin plânsetul lor

să picure şi lacrimile mele.

Prin fulgerele cerului,

s-alerge şi furia mea,

învolburată de păcate

să se sfarme într-un copac.

  

Ghimpii-mi înţeapă tălpile ude

Iar sângele curge pe pământul însetat.

Aleargă-n praf gânduri curate

Curând o să se-ntunece şi ele.

 

Un curcubeu rătăcit mai ţine loc

De pat pentru străinii stropi de rouă.

Nu plouă, de ce-ar ieşi un curcubeu?

Poate-a uitat de el şi Domnul

Şi-l lasă liber în zările cerului.

 

Ca o pasăre în lanţuri mă zbat

Penele albe întinate-mi sunt de sânge

Lanţurile grele îmi sfărâmă oasele

Aripile au obosit să bată

Închid ochii şi visez că iubesc.

Continuă lectura

Picături de viaţă

de Cosmin ŞTEFĂNESCU

          1. Monolog despre paiaţe

          Ce sunt oamenii?!!!… grea întrebare…. Aş putea să mă aventurez şi să afirm că sunt probabil nişte personaje ireale într-o lume sălbatic de reală. De prea multe ori suntem aidoma eroilor din benzile desenate – vii şi totuşi fără viaţă. Ne scăldăm zilnic în imaturitate şi purtăm ochelari de cal pretutindeni, deoarece nu ştim sau poate că nu dorim să vedem mai departe.

          Cred că mai toţi aţi observat că paiaţele conduc lumea. Cu sfori nemaivăzute şi cu tactici bine puse la punct, manevrează ca nişte păpuşari dibaci păpuşelele politice de pretutindeni care la rândul lor cu alte fire nevăzute manevrează lumea. Aceştia sunt cei care de cele mai multe ori ne duc spre rău deoarece ei sunt conduşi de un demon al răului. Urâtă alegere au făcut… mult mai rău este faptul că ne târăsc şi pe noi în mocirla din sufletele lor golite de esenţă. Continuă lectura

Drumul oaselor

 

 

PAUL ERSILIAN ROŞCA

Bistriţa

PREMIUL I la secţiunea  PROZĂ şi PREMIUL DE EXCELENŢĂ „Ion FAITER”

la concursul literar ARIPI de DOR, ediţia a IV-a, 2009 – MEDGIDIA

          Pleoapele grele se lasă toropite de somn. Nu-mi mai simt trupul care pluteşte între două lumi pe care încerc să le înţeleg şi care mi se par atât de diferite. Dar ştiu că mă îndrept spre un tărâm al suferinţei, un tărâm în care se îngrămădesc nişte fantome ale trecutului. Câmpiile Elizee mi se desfăşoară în faţa ochilor pline de tânguiri, braţele slabe ale deţinuţilor se întind rugător spre mine. Privesc cu atenţie în ochii lor vii şi iau în mână scrisori îngălbenite de timp pe care ei nu au mai apucat să le trimită libertăţii. Mă roagă mut să-i ajut, dar ştiu că nu o pot face, nu pot decât să-i las să-mi intre în minte, să-mi povestească ceea ce ei au văzut.

Se apropie de mine umbra lui Maniu. Îl recunosc uşor după mustaţa fină, după mersul demn deşi ezitant. Zeghea lui veche era frumos aranjată, semn că oarecând purtase haine mai bune. Mă ia de mână şi brusc mă străbate un fior. Era rece ca gheaţa, o răceală mortuară. Îmi zâmbeşte trist şi mă trage după el. Ezit pe moment dar apoi intru în jocul lui. Sunt cuprins de o spirală de lumină care mă trimite într-un tunel de foc, un foc pe care-l ating dar care nu-mi răneşte mâna.

Întuneric ! E frig şi umed, aud în liniştea nopţii picuri grei de apă picurând pe pereţi. Ating cu vârful degetelor pereţii uzi. Oare unde sunt? Întunericul pare să se risipească şi disting formele neclare ale unei ferestruici, o gaură mică în zid prin care văd o stea. Doamne ce frumoasă e! Un fior de bucurie mă străbate, parcă sunt parte din univers, parcă trec de zăbrelele geamului şi mă înalţ până la cer. Cineva tuşeşte lângă mine şi mă retrag speriat: nu sunt singur! Mă apropii de un pat metalic cu o saltea subţire de paie putrede şi ating faţa celui ce zace acolo. E fierbinte şi plină de sudoare, o sudoare a morţii. Obrajii supţi, ochii stinşi, toate-mi demonstrează că cel de lângă mine nu mai are mult de trăit. Strig cu putere: ,,Să vină un preot! Omul acesta moare!” Dar nimic, doar paşii pierduţi ai gardianului pe hol, paşi ce se îndepărtează acompaniaţi de un râs abia reţinut în gât. Ce oameni, ce suflete, gândesc eu acum. Aud în spatele meu un geamăt şi mă apropii de cel ce stă întins pe pat. Mă ia de mână şi mă trage spre el de parcă vroia să-mi spună ceva. Buzele reci şi vineţii se ating de urechea mea şi-mi şoptesc: ,,Rezistă fiule, pentru tine este doar un vis urât.” Îl întreb unde mă aflu şi-mi răspunde stins: ,,La Sighet.” Cu o ultimă   zvâcnire se stinge uşor, pe cer ridicându-se soarele portocaliu. O lacrimă se scurge pe obrazul meu. A murit Maniu.

Deschid ochii şi zăresc lumina palidă a lunii ce intră pe fereastră. Perna udă-mi demonstrează că tocmai am avut un vis urât. Stau şi-mi amintesc limpede cele petrecute parcă aievea. Să fie oare un semn sau proiectarea în subconştient a celor citite până acum? Adorm fără a fi găsit răspuns întrebărilor mele.

O umbră de panică mă cuprinde când îmi dau seama că sunt iarăşi pe aceleaşi câmpii ale suferinţei, pline de cei care au murit apărând o cauză a libertăţii de mult pierdute. Liniştit privesc cortegiile de oameni slabi ce trec plutind prin ceţurile veşniciei. Ce mulţi sunt, Doamne ce mulţi! Un chip patriarhal îmi atrage atenţia. E un bătrân ros de ani, cu părul alb şi lung asemenea imaginii bunicului din copilărie. Faţa lui e brăzdată de cutele adânci ale suferinţei. Are un mers aplecat semn al unei gârboviri premature. Îl opresc pentru a-i afla povestea. Se uită fix în ochii mei şi mă întreabă parcă de unde sunt, de ce nu fug de acel loc plin de jale. Buzele lui subţiri schiţează un zâmbet atunci când înţelege că vreau să-i ştiu povestea.

Un opaiţ cu seu de oaie luminează o galerie lungă cu pereţii joşi. Mă întreb unde sunt de această dată, unde am fost dus de bătrânul mag pe care tocmai îl pierd din vedere. Lumina slabă proiectată pe tavan prelungeşte umbrele ce mă înconjoară. Cu siguranţă sunt într-o mină, o mină ale cărei zgomote le aud înfundate, mai mult nişte ecouri. Mă îndrept în necunoscut şi brusc văd în faţa mea un gardian ce fumează liniştit o ţigară. Oare mă va soma? Trec pe lângă el şi nu schiţează nici un gest semn că nu mă vede. Mă aşez în faţa lui şi-i flutur mâna, dar el nu mă vede. Înţeleg că eu nu exist pentru el, sunt o entitate dintr-o altă dimensiune, o fiinţă a viitorului pe care el nu are cum să o perceapă. Acum ştiu de ce nu mă auzise gardianul de la Sighet, eram un prezent aievea doar pentru cei aflaţi în clipa morţii. Continuă lectura

Aşteptându-te

 

Steliana Cristina VOICU

(PREMIUL II, la secţiunea POEZIE,

la Concursul literar ARIPI DE DOR,

ediţia a IV, mai, 2009)

 

Când dorul îţi va cere sã mã cauţi,

porneşte din locul unde

cireşul e abia în floare,

şi îşi înalţã trupul lângã-o apã,

în care-şi scuturã apoi parfumul,

ca sã îmbete pãsãrile albe…

Continuă lectura