POETICA ÎN SPIRALĂ

Prof. Dr. Const. MIU

Un poet, care se respectă, reia – ca pe o spirală – tematica creațiilor din volumele anterioare, adăugând noi semnificații, în conformitate cu filosofia sa despre lume și viață. Așa se întâmplă în noua carte a doamnei Ștefania Oproescu – Libelula albastră (Editura StudiS, Iași, 2022).

Vorbind despre volumele anterioare de versuri semnate și publicate de poetesa din Focșani, remarcam mai multe tipuri ale eului poetic: cel implicat, cel detașat, precum și cel cu aptitudini de teatralitate. Sub acest aspect, amintim volumele Delir în curcubeu… și Noaptea pisicilor cărunte.

În cazul eului implicat, în noul volum, acesta apare în relație cu motivul singurătății, mai mult sau mai puțin explicit: „Mai întâi, am dresat somnul/ să treacă prin cercul de întuneric/ înainte de răsăritul soarelui, / așteptând/ până se ridică înaltă/ cupola Cortului.” (Plasa de siguranță, p. 13); „Ce departe am primit loc de casă/ în această întindere nesfârșită de singurătăți. / Nici cu pasul, nici cu roata, nici cu Pegasul/ n-am ajuns încă la vreun vecin, / de atâta vreme, că nici n-o mai știm număra.” (Oaza Efemeridelor, p. 39). În Casa timpului, același tip de eu poetic este preocupat de filosofia timpului: „Aș vrea să cos timpul la gură/ ca pe un sac, să-l iau în spate, / să-l duc până la el acasă/ să-i aflu părinții, / să-i întreb de ce l-au alungat/ să rătăcească, să amăgească/ așteptări, în realitatea domestică/ cu promisiuni seducătoare, / capcane cu apă vie/ cărată cu rândul la morți.” (p. 20).

În volumul de care ne ocupăm acum, sunt mai multe creații, în care eul implicat este unul de tip reflexiv. Spre pildă, Aproape iarnă  este o creație din care transpare motivul filosofic panta rhei, grefat pe cel al visului: „Zăpezile de altădată se odihnesc puțin. / Doar în vis mai cutreier tărâmuri interzise. / Respir rar și ușor, în  această hibernare/ în care râuri mici și pâraie aproape uscate/ par șerpi argintii, veninoși. / care brăzdează pielea ofilită a prezentului.” (p. 29). Aceleași motive literare se interiorizează, în concepția eului reflexiv, măcinat de resemnare: „Resemnare s-a născut odată cu mine, / altfel de umbră, care se ferește de lumină. / (…) Resemnarea, / odihnă amăruie în tăceri zdrențuite/ crește cu mine, îmbătrânește cu mine, / nici nu mai dore, vine ofilită, inutilă, / ca o lovitură neașteptată/ cu pumnul în ceafă.” (Resemnare, p. 35).

Din aceeași plămadă a interiorizării gândurilor, care silesc eul poetic la o întoarcere în timp, lăsând astfel cale liberă memoriei afective ilustrative, sub acest aspect, sunt Picătura de noapte: „Licurici de gânduri/ improvizează constelații/ pe bolta peșterii tainice/ care, din resturi de memorie/ arată calea rătăcitului de stol.” (p. 31) și Album de familie: „Cine să fie dar, femeia aceasta tânără/ care zâmbește forțat, / cine bărbatul cu privirea aspră/ și barba albă tunsă scurt/ abia ieșită din foarfeca frizerului/ (…) Fotografii vechi/ exilate în închisori de albume/ trec prin mine și-mi strivesc prezentul/ cu aceleași priviri încremenite în gol.” (p. 33-34). În volumul Libelula albastră, reflexivitatea – tot de tip introspectiv – este corelată cu secvențe narative. „În zilele întunecate, / amănuntele se destramă/ ca desfrunzirea, / cerul își coboară răsuflarea/ până la podeaua amintirilor.” (Desfrunzire, p. 37).

Când abordează vegetalul, Ștefania Oproescu o face în manieră descriptiv-narativă. Elocvente sunt Vară – „Liniște în amiaza fânețelor înflorite. / Adierea aripilor de fluturi împletește/ coronițe de margarete cu sângele voinicului. / Albastră, cicoarea pictează pete de răcoare/ peste îmbujoratul trifoi.” (p. 26); Hotar închipuit – „Copacul din fereastră/ deschide dimineți, / despică umbrele de sub pleoape, / așterne drum din întunericul/ moale ca puful de perna/ pe care, noaptea bună/ adoarme frica absenței.” (p. 41); Singur în parc – „Primăvară, într-un parc aproape sălbtec, / adiere aromată de ierburi amestecate, / buruieni semețe printre rătăcite tulpini de flori.” (p. 56).

Eul detașat îmbracă haina unui narator, care consemnează ceea ce vede sau constată. Așa se întâmplă în Vis erotic: „Ochii aceia îmbrăcați/ în costum elegant de gală, / ca săgeata plecată din arc/ au traversat cu precizie/ mulțimea fremătând, / țintuindu-mi pieptul/ ca pe fluture în insectar.” (p. 16) și Când mor castanii:„S-au îmbolnăvit castanii. / Tineri sau bătrâni/ agonizează lent pe bulevarde, / în parcuri, pe străzi mărginașe. / Frunze răsucite, uscate/ se țin de ramuri ca cioclii. / Mor castanii, se duc în romanțe/ și dispar odată cu ele…” (p. 38).

Pe lângă prezența eului refexiv, o altă noutate în acest nou volum găsim și eul poetic dedublat: „Am rămas în urmă. / Sunt tot mai departe de mine. / Altcineva merge încă, / cineva care aude tot mai slab sunete, / simte tot mai diluate mirosuri/ vede tot mai palide culori.” (Doar o secundă, p. 23).

Din cele arătte până aici, reiese clar evoluția în spirală a poeticii Ștefaniei Oproescu, volumul Libelula albastră având și certe noutăși atât sub aspectul formei, cât și la acela al fondului, accentul căzând pe filosofia timpului interiorizat al eului poetic.