COMPLEXUL VOIEVODAL în lirica lui Eminescu

Prof. Dr. Const. MIU

În lirica lui Eminescu, sunt câteva creaţii din care putem decela complexul voievodal. Acesta fie că se manifestă la nivelul colectivităţii, fie la acela al individului.

Spre pildă, în poezia La moartea Principelui Ştirbey, complexul voievodal este evidenţiat la nivelul colectivităţii, prin intermediul thanatosului. Moartea Principelui este un eveniment cu implicaţii la nivel astral şi teluric: „Turnurile mişcă-n doliu a lor inimi de aramă/ Şi un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,/ Cu cântarea plângătoare lumea mişcă, lumea cheamă”. Mesagerul divin este îngerul morţii, care pune în mişcare lumea. Întreaga naţiune vede semnul divin al naturii princiare a voievodului răposat: „Şi cu ochiul plin de lacrimi naţiunea cea română/ Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurând,/ Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină/ Şi aude-n cer un tunet şi un gemet pe pământ.” (s.n.). Să observăm în versurile citate sinecdoca („ochiul plin de lacrimi”), prezenţa ei augmentând manifestarea la unison a întregii colectivităţi afectate de moartea voievodului. De asemenea, acest eveniment funest are – după cum se poate lesne sesiza din ultimul vers – repercusiuni atât în cer (tunetul care se asude-n cer) şi pe pământ („gemetul” care se aude pe pământ) – acestea sunt două „semne” că evenimentul are semnificaţie planetară. În strofa a treia, complexul voievodal transpare din manifestarea aproape împietrită a supuşilor, vădit afectaţi de semnul celest al morţii, hiperbola şi comparaţia amplă fiind elocvente în acest sens:     „A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,/ Totul tace, căci durerea este mută ca un gând,/ Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde/ Decât cursu-acelui astru ce se sparge pe-un mormânt.” Să mai reţinem din strofa mai sus citată că registrul verbal este la indicativul prezent continuu, lăsând impresia că totul se petrece sub ochii cititorului spectator la un ceremonial funerar.

În Scrisoarea III, sultanul Baiazid, prin aroganţa discursului său, intenţionează a impune interlocutorului său – Domnul Ţării Româneşti – complexul inferiorităţii: „- Am venit să mi te-nchini,/ De nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini./ (…) Cum? Când lumea mi-e deschisă, a privi gândeşti că pot/ Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot?/ O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus!/ Toată floarea cea vestită a întregului Apus,/ Tot ce stă în umbra crucii, împăraţi şi regi s-adună,/ Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună./ (…) Când văzui a lor mulţime, câtă frunză, câtă iarbă,/ Cu o ură nempăcată mi-am şoptit atunci în barbă,/ Am jurat ca peste dânşii să trec falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului ovăs…/ Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi cu-un toiag?/ Şi purtat de biruinţă să mă-mpiedic de-un moşneag?” Nu putem să nu remarcăm infatuarea lui Baiazid, care de la bun început îi solicită voievodului român închinarea, iar în caz de refuz făcând aluzie la crucificarea Împăratului iudeilor – Iisus Cristos. Apoi, după ce-şi etalează faima de mare cuceritor, nu scapă ocazia să jicnească, numindu-l dispreţuitor pe Mircea „ciot” şi „moşneag”. În răspunsul său, Voievodul foloseşte pluralul colectivităţii, semn oratoric vădit că el vorbeşte în numele supuşilor: „Eu nu ţi-aş dori vrodată să ajungi să ne cunoşti,/ Nici ca Dunărea să-nece spumegând a tale oşti/ (…) Mulţi durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/ De-au trecut cu spaima lumii şi mulţime de norod;/ Împăraţi pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit şi-n ţara noastră de-au cerut pământ şi apă –/ Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,/ Cum veniră, se făcură toţi o apă şi-un pământ.” Din desfăşurarea evenimentelor surprinse în poem, putem aprecia că vorbele Domnitorului au valoare anticipativă, iar complexul inferiorităţii, pe care Baiazid a intenţionat să-l impună lui Mircea cel Bătrân a avut efect de bumerang şi, prin aceasta, invadatorul a avut parte de un cert complex voievodal. În poemul Luceafărul, la prima metamorfozare a astrului celest, acesta îi apare fetei de împărat ca personaj de basm, de sorginte princiară: „Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte./ (…)Şi ţine-n mână un toiag/ Încununat cu trestii.// Părea un tânăr voievod/ Cu păr de aur moale,/ Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale.” În această primă ipostază recunoaştem câteva „semne” distinctive pentru un ales – toiagul încununat cu trestii şi giulgiul vânăt, încheiat nod. Primul obiect de recuzită (toiagul încununat cu trestii) este însemnul regalităţii al tânărului voievod, asemănător cu cel al fetei „Din rude mari împărăteşti”. Această înfăţişare sub care mândrul tânăr i se arată prinţesei este aidoma celei din basmele cu împăraţi, împărătese, prinţi şi prinţese. Invitaţia pe care i-o face fetei de împărat de a-l urma în lumea lui ţine de acelaşi fond de basm: „Acolo-n palate de mărgean/  Te-oi  duce  veacuri  multe,/ Şi  toată  lumea-n  ocean/  De  tine o  s-asculte.” (s.n.).  Două aspecte decelăm în strofa citată: temporalitatea ( „veacuri multe” ) aminteşte de durabilitatea acţiunilor pe tărâmul basmului; prin schimbarea toposului şi, implicit, a statutului ei („Iar tu sa-mi fii mireasă”), fata de împărat devine stăpâna   lumii acvatice – altă lume de basm.

Şi a doua metamorfozare a astrului are însemn al regalităţii: „Pe negre viţele-i de păr/ Coroana-i arde pare, / Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.// Din negru giulgi se desfăşor/ Marmoreele

braţe,/ El vine trist şi gânditor/ Şi palid e la faţă;// Dar ochii mari şi minunaţi/ Lucesc adânc himeric, / Ca două patimi fără saţ/ Şi pline de-ntuneric.” (s.n.). Remarcăm   faptul   că  „recuzita”  (coroana  şi giulgiul  ) este asemănătoare celei avute de protagonist la prima sa înfăţişare: „…coroana e simbolul gloriei celor aleşi, în sensul biblic al cuvântului.” 1)   La a doua venire a alesului, poetul pune accent pe slava Luminii. Dacă prima dată Lumina este „în ea însăşi viaţă nepieritoare, care traversează pacea iubirii”2) – elocventă în acest sens fiind metafora ochilor vii/ Ce scânteie-n afară (s.n.) –, a doua oară ea se află în strânsă legătură cu adevărul, în care protagonistul vine plutind: „El este Lumina şi Adevărul. Şi când această Adevărată Lumină (Ioan, 1:9 ) ne va cuprinde, atunci noi trăim cu Iubirea Lui.” 3)   Acum putem înţelege că natura acestei Lumini este sacră, căci „Strălucirea aceasta exterioară este o dogoare a focului lăuntric (…) e iradiaţia în afară a unei explozii de lumină lăuntrică”,4)  iar apariţia ei, ca dorinţă de unire mistică între sacru şi profan, „e semnalată totdeauna ca foc, ca flacără…5) (s.n.).  Întărim această opinie că Lumina în care este învăluit Hyperion, la a doua sa descindere, e una sacră, amintind că îngerul care i s-a arătat lui Daniel (în Vechiul Testament ) avea „faţa ca fulgerul şi ochii ca flăcări de foc…” 6) (s.n.). În dialogul său cu fata de împărat, Hyperion mărturiseşte scopul inhabitării sale – dorinţa unirii mistice între sacru şi profan, ca logodnă noetică:  „Am coborât cu-al meu senin/(…) Eu sunt luceafărul de sus, / Iar tu să-mi fii mireasă.” (s.n.).

Dar aceste însemne (toiagul încununat cu trestii  şi coroana) nu sunt suficiente, spre a o determina pe fată să accepte chemarea tânărului voievod.  Refuzul vine de două ori şi e formulat categoric printr-o negaţie totală: „- O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată;//(…) – O, eşti frumos, cum numa-n  vis/ Un demon se arată./ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată!” (s.n.). De observat că fata îi recunoaşte acestui Domn frumuseţea angelică şi demonică, dar acesta e străin la vorbă şi la port: „Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe.” E aici un paradox, care dezvăluie crudul adevăr că vizitatorul nocturn – ca personaj de basm – aparţine altei lumi. De aici şi complexul voievodal, de care fata de împărat vrea să se elibereze, prin refuzul de a accepta invitaţia. 

NOTE:

1. Jean Danielou, Simbolurile creştine primitive, Editura Amarcord, Timişoara, 1998, p. 21.

2.  Arhim. Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Editura Adonai, Bucureşti, 1995, p. 110.

3.  Arhim. Sofronie, op. cit., p. 186.

4.  Nichifor Crainic, Sfinţenia – împlinirea umanului  (curs de Teologie mistică ), Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 171.

5.  Ibidem, p. 171.

6.  Billy Graham, Îngerii – agenţii secreţi ai lui Dumnezeu, Editura Stephanus, Bucureşti, 1994, p. 84.

UN MANUAL PENTRU BUNUL CREȘTIN ORTODOX

Prof. Dr. Const. MIU

Cartea domnului Ioan Nicolae MUȘAT – Paștile Tău, Doamne! –, publicată la Editura Teocora, Buzău, 2016, relevă atât prin ideatica abordată, cât și prin Glosarul de la începutul volumului, care conține 261 de Note de interpretare a unor cuvinte și expresii vastele cunoștințe de teologie, istorie și filozofie, uneori susținute și de zicerile Sfinților Părinți. Sub aspect structural, cartea în discuție conține poezii de inspirație religioasă, grupate în trei părți: I. Europa e-n țipăt, II. Trădătorilor dreptei credințe, III. Paștile Tău, Doamne!

Prima parte are 52 de poeme (unele dintre ele, așa cum se menționează, fiind neterminate și care ar fi putut fi plasate la sfârșitul volumului, într-o addenda), poate fi socotită un fel de memento, adresat semenilor, ca o necesitate de întoarcere cu fața la Crucea sacrificială a Fiului, precum și o recunoașterea firii păcătoase a omului, care s-a îndepărtat de Tatăl Cresc. Elocvent, în acest sens, este poemul-fluviu Bucuria de om. Partea întâi a acestui poem este o lungă confesiune, iar a doua parte o considerăm o doxologie. Eul poetic își recunoaște firea trufașă: „Pierdutu-m-am tot, în tot ți în toate, / sunt singur și greu și străin, / și vreau prea multe și nemestecate, / și-mproșc un butoi de venin/ (…) Căzut-am din mine, cumplită poveste!/ Mă cad mereu și rotat, / mereu sunt ce nu prind încă de veste/ mereu orizont înfundat.” (p. 11). Din versurile citate, I. N. Mușat face referire, fără echivoc la  omul trupesc, care poate fi definit ca omul captiv stării căzute a naturii, lipsit de harul divin și, prin urmare, întors spre propria fire, spre patimile ce o „hrănesc”, spre partea coruptă a creatiei. Conștient de dihotomia omul trupesc/ omul duhovnicesc, despre care vorbea și Sf. Ap. Pavel în epistolele sale, poetul se adresează Tatălui Ceresc, cu rugămintea fierbinte de a-i arăta calea umplerii sufletului cu harul divin: „Și fă-mă, Doamne, și iarși refă-mă! / Cum am fost, să fiu nici să mai știu, / mă scoate din mine și mie redă-mă! De mine sunt, Doamne, atât de pustiu.” (p. 11). Omul duhovnicesc este acela care viețuiește conform „naturii celei bune”, părtaș al harului dumnezeiesc, împreună-lucrător cu acesta la neîncetatul urcuș spiritual, spre asemănarea cu Dumnezeu. „Omul este creat părtaș al naturii lui Dumnezeu” – spune teologul Paul Evdokimov. Așa se explică cererea, sub formă de rugă, pentru ca harul divin să fie părtaș naturii umane: „Refă-mă, Doamne, mă scoate din ruperi! / Mă scoate din vină chiar azi, / mi-e repede tot și-s doar întreruperi/ când orice te-agață să cazi. // Refă-mă, Doamne, mă scoate din falsuri! / Mă scoate din hău de păreri, / m-agață mereu drăceștile dansuri, / mă contagiază lumea-n vederi!// Refă-mă, Doamne, mă scoate din lacrimi! / Nimeresc tot cu oiștile-n gard, / mă scoate din bâlciu-explozivelor patimi, / din moarte mă scoate, că ard!” (p. 12). Omul trupesc trebuie să moară – spune Sf. Ap. Pavel –,  ca să se nască cel duhovnicesc, la aceasta contribuind și  lacrimile curățitoare de patimi – iată ideea de natură teologică, ce transpare din ultima strofă citată. Spre a fi și mai convingător în acest demers spiritual, poetul folosește în a doua parte a poemului Bucuria de om  o altă tehnică de adresare – pluralia tantum. Acest procedeu relevă iubirea de aproapele – concept propovăduit deIisus în toateprelegerile și pildele Sale. Numai așa putem nădăjdui spre Tărâmul de dincolo, unde e Tatăl Ceresc: „Ne trece dincolo, în lumea Ta, Doamne, / ne trece, aici, prin Biserica Ta, / în lumea dreptății, prin drepte canoane/ lucrăm înde Tine, bucuria, răsplata. //  Ne trece dincolo, în lumea dreptății/ aici, cum putem, dar cu rost, / ronda popoarelor și ronda cetății/ prin omul de rugă și post. // Ne trece dincolo, în lumea luminii/ aici, întru raiul de Sus, / ridică-ne, Doamne, în mult clarul pâinii/ de viață, prin jertfa Iisus! // Ne trece în starea cereștilor daruri/ aici, pe pământ să-mplinim, / și-n loc pământeștilor, părutelor faruri/ în clara-ți lumină să fim!” (p. 14). Numai omul duhovnicesc se îmbracă în Lumina dumnezeiască. Această idee transpare din ultima strofă citată.  

A doua secțiune a volumului semnat de I. N. Mușat se deschide cu poemul Trădătorilor dreptei credințe (tip glosă – cum menționează poetul). Remarcăm tonul direct imperativ-acuzator, autorul adoptând postura unui orator care aduce acuze pertinente celor care au întinat dreapta credință, au pângărit idealurile strămoșești, cultivând pseudovalorile, la nivel european, dar și sau mai ales la nivel local, pe plaiuri mioritice. Așa se explică abundența exprimărilor imperative ale unui judecător al celor fără moralitate: „În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară, / Peste voi toți, trădători de țară! / Nu-i loc să v-ascundeți și e prea târziu! / Păgânitu-le-ați toate, în pofte și scârbe! / Printre toate-ați făcut eschive și tumbe! / Ați rupt Europa în false căințe! / Răstignind bucuria dreptei credințe! / Cu năvală ați rupt și Dacia sfântă! / Când Orfeu n-a murit, Adevărul tot cântă! / Și-n ropot de stele Dumnezeu vă-nfioară! / În trăsnet de trăsnet tot cerul coboară!” (p. 135).

 A treia secvență cuprinde 24 de glose, cu subtitlul Capete GETARĂ, fiind partea cea mai consistentă, căci cele 24 de liturghisiri poetice înseamnă „Poemul Trecerii pământenilor la Legea Tatălui, Stăpânul Luminii”. Așa cum mărturisește autorul în nota 96, „Poemul are o formă canonică, un tip modificat de glosă, care are particularități necesare acestui mesaj, strofele fiind <<rotunde>>, adică încep cu o presupunere (noi i-am zice expunere poetică a mesajului) și se termină, ca o concluzie, cu același vers (…) ca fiecare vers din strofele principale să transmită mesaje esențiale (de factură canonică, filosofică, morală – nota noastră), (…) cât mai aproape de importanța cardinală a lucrării în ansamblu…” (p. LXXXIX).

Spuneam că sub aspectul formei, fiecare glosă are o parte expozitivă a mesajului dorit de I. N. Mușat a fi transmis cititorului apărător al dreptei credințe – ortodoxia. Iată câteva exemple: „Cu armura-nălțării în pace se-mbracă cetele, / Spre marea iertare-n dor               se-mpodobesc toate vetrele, / (…) Cuvântu-adună mereu obști, oameni, familii, popoare, / Lumea iese din greu cu năvală în noua chemare.” (Paștile Tău, Doamne, lumină-n lumină petrece, p. 161); „De-atâtea păcate, puterile lumii se clatină, / Nu vrea lumea ieșirea,           se-agață de datină. / Nimic nu s-ar face de n-ar fi pronia lui Dumnezeu/ Conducând oameni, popoare spre adevărat elizeu./ (…) La București cu mândrie vin să-și arate potența/ Constată  lumea-n mânie care e diferența. / Trecute metode și planuri tot mai provoacă himere, / Canoanele par prea canoane, viața prea multe cere…” (Paștile Tău, Doamne, stinge peste tot cataclismele, p. 185). Sunt adevăruri amare, rostite cu luciditatea unui cunoscător al mersului omenirii în noul ev. În Paștile Tău, Doamne, pecetluit-a sensul a toate autorul aduce în prim plan alte adevăruri, care trimit la vorbele lui Iisus, pline de tâlc – „Nu oricine care repetă Doamne, Doamne – însemnă că e credincios!”: „Nu oricare semn de cruce-i curat simbol Învierii. / (…) Mărturisirea e una și-n faptă-și vrea confirmare, / Când mărturisire-i greșită, răul fapte-i mai mare…” (p. 193). Nădejdea în lucrarea Tatălui Ceresc, a Fiului și a Sfântului Duh transpare fără echivoc din preambulul la Glosă 7 – (Paștile Tău, Doamne, poparelor dă calea sfinților, p. 211): „Lucrarea Duhului Sfânt în cerești hambare s-adună, / În strădanie dorul cu răbdare-și face cunună, / (…) Răbdarea e-n lucru, sfioasă trudește smerenie, / Popoarele-n Biserică spre râvnita sfințenie…” Fire optimistă, I. N. Mușat nădăjduiește în trezirea, prin rugăciune a popoarelor și conștientizarea că numai prin întoarcerea la dreapta credință omenirea se poate salva de la anenantizare: „Legea ce-adună împarte roadele date prin rugă, / Cel ce are primește după sporul care-l conjugă, / Ca darul vieții mai mare belșugul vieții cinstească, / Rodul în orice-adunare vede dreptatea cerească, /Slava dreptății conjugă felul, forma hambarelor, / Paștile Tău, Doamne, rostuiește rodul popoarelor.” (p. 245).

De aceea, cartea a treia a prezentului op – Paștile Tău, Doamne! – poate fi pe drept cuvânt socotită un manual pentru bunul creștin ortodox.