DUHUL IRONIEI

Prof. Dr. Const. MIU

Noua carte semnată de scriitoarea Florica Bud – DUHUL OCEANELOR RECI (Editura Neuma, Apahida, 2020) – incumbă o poezie intelectualistă, autoarea, prin scriitura sa, solicită din partea cititorului avizat, așa cum apreciază domnul acad. Ioan-Aurel Pop (notând pe coperta a patra a cărții în discuție), „un efort intelectual notabil, la îndemână doar celor care și-au construit cultura generală la vreme și în școli bune și care, în plus, au dobândit sensibilitate pentru cuvântul măiestrit pus în pagină.”

Sub aspect compozițional, volumul are trei părți: Mă înfășor în tristețea Esterei, Ascult vocea universului și Slovele mâinilor împreunate.

Trăsătura definitorie a scriiturii doamnei Florica Bud (detectabilă și în romanul Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi), care este recognoscibilă și în Duhul oceanelor reci este ironia.

Firul narativ al primei părți (căci volumul în discuție are un vădit fir narativ),polarizează în jurul sculptorului „armand iosipescu dindeal”, care primește o telegramă „să cioplească statui cu masca femeilor”. Ironia fină vizează expeditoarea, nimeni alta decât Evropa : „căzută din senin, fără a fi dat semnale, că va aduce cu ea/ comanda specială, scrisă zurliu, în mod stopic telegrafiată. Ea vine dinspre evropa  nesigură că ne-am aliniat la rând, / cuminți azi, când avem burta plină de e-uri și alte potroace…” (p. 8).

Autoarea realizează un portret caricatural reprezentativ pentru una dintre statuile-femei: „…femeia din colțul Naționalului/ să fie trupeșă, un fel de chiriță, deși satira nefiindu-i pe plac, / regizorul și viziunea o vor mai mult martiră, arzând pe rug.” (p. 9). Urmează un comentariu ironic referitor la modul de plată: „să ne fie limpede, când evropa  plătește cash ori prin virament, / noi nu avem altceva mai bun de făcut, decât să privim în grup, / cum va veni plata, în ce monedă, dacă va fi integrală sau ratică/ evropa  decide cum, când și unde să se întîmple răul ori binele.” (p. 9). Dincolo de ilaritatea celor relatate, sesizăm ironia amară referitoare la faptul că noi nu mai avem puterea deciziei, ne mulțumim cu faptul împlinit, că, deh! , doar am vrut să ne integrăm în tanti Evropa  (tanti, că doamnă eu nu pot să-i spun, după felul  mojic, așa cum se comportă, considerându-se stăpână, iar noi – sclavii ei!).

Așa-zisa formă a acestor statui este una aparte. De fapt, la cerea aceleiași simandicoase Evrope, avem de-a face cu forme fără formă. În acest caz, paradoxul și ironia sunt grăitoare:  „nicio statuie-femeie din piatră să nu fie înzestrată cu vreo formă. / (…) cele făurite până azi sunt drepte, / nu au sâni, nici silicoane, este firesc, dacă damele lumii de azi/ se vor egale cu domnii în tot, în toate și în plicticoasele păcate, / atunci: jos sânii susținători ai vieții de pe toate statuile-femei.” – s. n. (p. 10). Concluzia formulată reprezintă un comentariu, în aceeași tonalitate ironică, referitor la relația bărbat – femeie: „are dreptate armand iosipescu dindeal când afirmă, cu o voce voit stinsă, / bărbații sunt entități supranaturale, nu pot să iubească femei obișnuite: / femeia – mic dejun, femeia – prânz, femeia – cină…” (p. 13).

Partea mediană a volumului Duhul oceanelor reci are titlul „capitolelor” numele latinesc al lunilor anului. Până la jumătatea „calendarului”, autoarea abordează în același registru – ironic, dublat de caricatural – mai multe aspecte:

• „păcatele noastre ne urmează chiar și în lumea vegetală, / întâlnim iar aceleași inegalități și vechea luptă de clasă, / culegătorii d polen, loviți de pesticide și dau în petic, / devenind donjuanici, impun plantei trădarea ca virtute.” (p. 57);
• „peirates și toți eșuații, îndrăgostiții apei, fără speranțe, / neputând să accepte că ar putea să fie, chiar ei autorii/ nu vor să scrie mesajul sticlei, urmând a fi aruncată, valurile atlantice să îi devină palatul de multe decenii,  / răstimp în care ea va putea primi botezul apelor sărate…” (p. 67);
• „mai degrabă este vorba de un potop floral, acoperământ/ numit malva moschata, mantie recolorată a pământului/ din punct de vedere anotimpic, fiind în cumpăna vremii. / luna mai, celeste și cu mine ne închinăm tuturor florilor. / ele sunt suflete chemate la festinul primăveric, noi, servi, unitate funcționând armonios, având arbitru calm natura/ nașterea a fost anunțată   înaintea erei cu zbateri polifage.” (p. 69).

În aceeași manieră ironică, având la bază motivul călătoriei, autoarea continuă aventura spirituală, într-un stil narativ-descriptiv, caricaturalul fiind nelipsit: „vom purcede în zori la drum, după primul cântat, / cocoșul de tablă va da startul călătoriei pe valuri/ vom urma  calea unduită, vrem un altfel de drum, / mersul nostru să fie săltăreț pe coamele spumice/ nu știm ce va fi, o expediție ori doar o plimbare…” (p. 75); „…avem lucruri mai urgente de făcut, / adunăm în cufere, în care au stat seculice comori, / amintiri, haine, cărți, clipele par sentimentaloide, / fascinația fiind combustibilul intern care le leagă. / vom alege semnul sub care vom porni în expediții, / anvergura sa nu va însemna nimic pentru omenire, / nici măcar pentru cei născuți sub semnele de foc, / contează doar pentru cei expuși pierzaniei pe ape, / important, pentru ziua de astăzi, pare a fi drapelul, / sub care vom naviga…” (p. 76); „vom porni din portul Constanța, de ziua copilului, / ea va fi aleasă ca data plecării (…) / (…) planul va fi respectat, (…)/ vom alege mările după cum vor hotărî cos-sirenele. / până atunci, căutăm date în bobi și colți de elefant, / sortit sau nu, vom întîlni (…) peștele-piuneză/ numele este alint, el având pioneze, în loc de solzi.” (p. 77).

Din cele relevate, reiese că se poate vorbi de un adevărat duh al ironiei      (de la cea înțelegătoare, la cea caustică), duh pe care scriitoarea Florica Bud îl stăpânește cu mare artă.