SUFLET

Const. MIU

Suflet preschimbat în pâine,

Frământată doar din vise,

Tot nădăjduieşti un mâine,

Aburind în mâini întinse.

 

Cin’ te-o frânge, stând la cină,

Semnul crucii să îşi facă!

Inima să-i fie plină,

Şi de foame să îi treacă!

 

Suflet – lacrimă divină –

Plângă inima, suspină,

Doar pe tine te-oi chema

Ca să stai la masa mea!

DRAGOSTE DE ȚARĂ

Irina ZAMFIRESCU

 

Dragostea de tara e mereu un cant –

O oda ce n-o lasi sa moara,

E, ca o salba ce o porti in gand,

Ca o nepretuit – primita-n dar din mosi stramosi

Comoara!

 

Dragostea de tara, poti s-o asemeni

Cu o iisoara tesuta-n timp de veacuri de noi toti,

Ca o nepretuita nestemata, dor de tara…

Purtat in gand – ce-i ca un cant,

Nicicand lasat sa moara!

 

Dragostea de tara-i Unitate,

Zidita peste ani de-inaintasi

Prin jertfa lor, prin lupte neintrerupte

Ca apoi sa rasara, lasata noua astazi de cei dragi

O mandra Romanie ce-o vom lasa noi maine ai nostrilor urmasi!

PĂRȚILE

Const. MIU

Partea mea de vis –

Pentru ea mi-e scris:

S-o visez întreagă

Şi să-mi fie dragă!

 

Partea mea de cer

M-a făcut stingher.

Şi-am rămas beteag,

Mie – cel mai drag.

 

Partea mea de lut,

Chiar dac’-a durut,

O păstrez ca moaşte!

Cine n-o cunoaşte!?

UN CUVÂNT MOȘTENIT DIN GETO-DAC

Prof. Dr. Const. MIU

Consultând mai multe cărți pentru realizarea studiului meu Moștenire lexicală de sorginte geto-dacă, printre care și Tainele tăblițelor de la Sinaia. Cronica adevarată a tracilor, de Adrian Bucurescu, precum și Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? a lui Dan Romalo, mi-a atras atenția cuvântul MYU/ MYO, care în graiul strămoșilor noștri se tălmăcește AL MEU.
Imediat m-am gândit că, în calitate de lingvist, aș putea să vin în sprijinul acestei idei. Cea mai elocventă dovadă că acest cuvânt este moștenit din geto-dacă (MIU având sensul AL MEU) este faptul că îl întâlnim în construcții ca de pildă frate-miu, taică-miu, bunică-miu. Destinul a făcut ca numărul de înmatriculare al automobilului – preferențial – să aibă în componență forma din geto-dacă – MYU.

PROFETUL

 

 

Un glas de dincolo de criptă,

În miez de noapte, apăsat,

Grăieşte,-având inima friptă:

„Voi aţi scos Ţara la mezat!

 

Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întâmplă
Şi în mormânt mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă.

 

Eu nu mai simt miros de tei
În viaţa mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei…
Doar mucegai şi humă !

 

Cântat-am graiul românesc
În dulcea noastră limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.

 

Degeaba le-am lăsat cu dor
O “Doina”, să tresară…
Trecutul … nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.

 

Nici harta nu-i ca-n alte dăţi
Din Nistru pân’ la Tisa;
Moldova-i astăzi jumătăţi…
Cât rău făcutu-ni-s-a !

 

Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie…

 

O, biet popor român sărac
Cu-o ţară-aşa bogată…
Tu vin – o, răului de hac –
Să nu ţi-o vândă toată !

 

Şi dă-i afară pe străini
Şi toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii !

 

Cu trupe de comedianţi,
Numindu-se partide…
Sunteţi românii emigranţi
Din rai în… ţări aride!

 

Pierdut-aţi banii ţării-n vânt
Şi-i goală visteria,
Voi daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România!

 

Mihai Viteazul v-a lăsat
O ţară mai rotundă…
Voi azi aţi scos-o la mezat;
Străinii vă inundă.

 

Aveţi întinsul Bărăgan,
Dar nu aveţi o pâine,
Aveţi şi turme şi ciobani,
Dar duceţi vieţi de câine!

 

Aveţi bogaţii munţi Carpaţi
Şi-aveţi dulcea ”Miorită”,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă,

 

Aveţi o Deltă ca-n poveşti
– Vedeţi să nu v-o fure! –
Atâtea ape, atâţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure…

 

Nici vii pe deal nu mai zăreşti,
Livezile se-uscară,
Şi mărul Ţării Româneşti
L-aduceţi de afară.

 

Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici Ştefan de la Putna,
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lăsat-aţi lupta !

 

Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare,
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare…

 

Nu voi a vă-nvăţa de rău,
Ci-ncerc a vă-nţelege;
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.

 

Ruşine să vă fie-n veac,
Că v-aţi trădat străbunii,
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-aţi fi cu hunii !

 

Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi
Mereu să vă despoaie,
Să fiţi doar simpli figuranţi
Ei lupi în piei de oaie?!

 

Eu nu mai am ce să mai sper.
Vă văd de-atâta vreme
Târându-vă în trai mizer.
De griji şi de probleme.

 

Şi nici nu pot a mai privi
A voastră neputinţă.
Mă-ntorc la starea mea dintâi
Mă-ntorc în nefiinţă.”

 

Luceafărul vorbi profet
Spre neamul său, spre ţară,
Şi, lăcrimând, se stinse-ncet…
Muri a doua oară …

15 ianuarie 2019

CARTEA

Const. MIU

– Să trăiți, domprimar! Cu ce vă pot fi de folos?

– Dacă vii pân la primărie, o să afli, spuse misterios Marinel Iordăchescu, la telefon.

– Nu pot, domprimar! Tre să plec după marfă!

– Poți să te duci și după-masă, că ăia țin deschis la depozit pân la doișpe noaptea! Preciză supărat primarul.

– N-am cum, că tre să stau la coadă și mie nu-mi place, explică fiul preotului Demirel.

– Dacă nu vii, pierzi autorizația la barele de streap-teas! amenință Iordăchescu.

– Nu mi-am băut cafeaua! încercă tânărul să se eschiveze.

– O bei la mine! mai spuse omul, pe un ton poruncitor.

– Dom primar, nu se poate, continuă Pantelică, în aceeași tonalitate negativistă.

– Cum îndrăznești să-mi zici că nu se poate? se răsti primarul.

– Nu se poate, repetă tânărul. După ce beau cafeaua, întorc ceașca și coana preoteasă îmi ghicește… Așa că, îmi pare tare rău, nu-se-poa-te! Apăsă Pantelică fiecare silabă a refuzului său.

– Ei, cum să nu se poată?!… Îți ghicesc eu… O să-ți ghicesc dacă-ți mai dau autorizație pentru clubu de noapte!

– Ai că vin… Da cafeaua să nu fie fierbinte, că nu vreau să fac riduri! Ceru Pantelică.

*

 

– Cafeaua e cum ai cerut-o, preciză primarul.

Lângă platoul cu pișcoturi, Pantelică zări o carte. Marinel Iordăchescu urmări atent privirea curioasă a tânărului și se văzu nevoit să-i dea câteva lămuriri.

– Am cerut de la bibliotecă o carte despre combaterea ridurilor. Ia-o și documentează-te, îndemnă edilul.

– De-aia m-ați chemat?

– Asta e ca bonus… Bea liniștit cafeaua și-apoi te lămuresc ce vreau de la tine.

După ce sorbi zgomotos din licoarea aromată, semn că-i plăcea, Pantelică se apucă să frunzărească broșura frumos ilustrată.

– Ia uite, au și măști de zi și de noapte! Exclamă el entuziast. Dom primar, te iubesc pentru surpriza-asta!… Mă scuzați: vă iubesc!… M-a luat gura pe dinainte!… Bucurie mare!… Știți ce bucurie mi-ați făcut?!… Îmi vine să vă pup!

– Chiar așa, mă, Pantelică?! se minună cel din fața tânărului.

– Păi, io n-am mai citit o carte de pân clasa-șasea! păru Pantelică a se lăuda.

– Acu, ai ce citi!

– Ei, p-asta o dau gata repede-repede, că are și poze multe!

– Dac-o dai gata, înseamnă că ai timp și pentru ce-o să te rog, făcu misterios Iordăchescu.

– Pentru dumneavoastră, oricând! se lăudă tânărul, îmbujorându-se.

– Așa te vreau, mă, băiete!… Ia, ascultă tu, aici!…

– Io sunt băiat ascultător! … Așa m-a-nvățat tata!

– Uite despre ce-i vorba… O să te duci la biblioteca municipală…

– Să nu mă trimiteți la sala de lectură! se sperie Panelică.

– Păi, acolo vreau să ajungi. Dacă nu vrei, nu mai pupi autoriația-aia!

– Mă duc, cum să nu mă duc, făcu Pantelică, strângând din dinți… Dați ceva să notez ce-am de făcut.

– Las că ții minte!… Da, mai bine scrie: cum intri în sala de lectură, pe partea stângă, o să vezi niște rafturi, care au pe ele cărți… Al treilea, în ordine alfabetică… E un autor, cu numele de botez de sfânt-împărat…

– …nume de botez de sfânt-împărat, repetă Pantelică.

– Aa-șa!… O să vezi că pe raftu-ăla are cinci cărți… De fapt, avea… Acu au mai rămas patru… Notezi?

– Cum să nu!

– Mă gândisem să fi luat restu de cărți, da, mi-e teamă să nu te prindă alea de la bibliotecă!

– Chiar că o să mă prindă, că la chestii d-astea, mie îmi cam tremură mâinile.

– Las că m-am gândit: o să lași o carte, ca să iasă la număr…

– Și dacă se prind?

– Ei, și la asta m-am gândit, așa că n-o să ai probleme!… Iei o carte – așa de-un deget grosime, întinse Iordăchescu arătătorul.

– Al meu e mai gros! râse Pantelică, arătându-l pe al său.

– N-or să măsoare alea cu rigla!… Și, ca să nu dăm de bănuit, uite-aici o etichetă, pe care am scris numele autorului și titlul… Și lipești eticheta pe cotor.

După  câteva ore, Pantelică se trezi iar sunat.

– Ia, zi, ai rezolvat?

– Nu era nimeni în sală și-am avut timp să lipesc eticheta, ba să văd și ce-a mai scris autoru-ăla.

– Da, ce carte ai pus în loc?

– Una de bucate.

– Du-te și ia-o de-acolo, că-mi trebuie! se răsti primarul.

– Doar nu vă pregătiți pentru emisiunea-aia – Chef la cuțite?

– O trimit pe nevastă-mea.

– Dom primar, da, unde e a cincia carte?

– Alea de la bibliotecă mă bănuiesc pe mine c-aș fi furat-o…

– Și-ați furat-o?

– Am luat-o și-am făcut-o pierdută.

–  Da, ce v-a cășunat?

– În cartea-aia ar fi un personaj… un primar, care aduce cu mine…

– Da, de unde știți? Ați citi cartea?

– Mi-au zis cititorii mei de încredere. Am și eu oameni, care se duc la bibliotecă, nu numai la crâșmă.

– Și dacă se-nșală?

– Ce, nu se știe ce-nvârte un primar?! Toată lumea știe!

– Și-atunci, de ce vă mai agitați?

– Ca să nu mă mai bănuiască alea! Eu nu-s hoț!… Eu sunt consumator de cultură!

– Că bine ziceți!

– O să mă duc personal la bibliotecă, preciză Marinel Iordăchescu.

– Gata, v-apucați de citit?

– O să mai iau câteva cărți!

– Luați toate cărțile ăluia ce v-a încondeiat?

– Nu, mă, Pantelică, iau cărți de bucate.

– Nu v-ajunge aia ce-am lăsat-o eu?

– La emisiunea-aia, se merge în familie, de data asta! se mai lăudă primarul.

– Bravo!… Bravo! Măcar să le faceți ălora pagubă mai mare! se bucură Pantelică.

– Pagubă-n ciuperci!

*

 

Când a trecut pe la primărie, să-și ridice autorizația, Pantelică a intrat și la protectorul său, așa – ca să-l salute. Era tare curios cum s-a descurcat edilul la bibliotecă.

– Și ce-ați lăsat în locul cărții de bucate?

– Cartea mea de vizită! spuse cu mândrie Iordăchescu.

– Cartea de vizită?! repetă cu mirare Pantelică.

– Cine mai citește în ziua de azi?… Dă-o dracu!… Tot carte e!

 

 

 

 

”Clepsidra cu clape”, laboratorul de poezie de la Dej

Semne bune anul are! Cel puțin în literatură. Pe data de 19 ianuarie, își va deschide larg porțile, la Dej, cenaclul literar ”Clepsidra cu clape”, condusă de poetul Radu Zăgrean. Sunt așteptați iubitorii de literatură și de frumos, pentru discuții libere și constructive. Că veni vorba de distrucții constructive, mentorul spiritual al cenaclului, omul de litere, Radu Zăgrean, ne-a răspuns la cîteva întrebări despre arta de a scrie poezie, despre nevoia oamenilor de a rezona la ea și despre ce înseamnă să fii poet, în vremurile de azi.

 

Voi începe cu o întrebare banală, dar la care, probabil, mulți așteaptă un răspuns, inclusiv literații care nu au curajul să înceapă o inițiativă atît de frumoasă (și de responsabilă) ca  înființarea unui cenaclu literar. Ați simțit că este nevoie de un astfel de cenaclu sau de drag de cuvinte, v-ați dorit ca ele să fie mânuite cu iscusință de aspiranții care au nevoie de un mediu propice în care să-și desfășoare ”furtunile de idei” și ”potrivirile de versuri”?

Nu este o întrebare chiar banală și probabil mulți se așteaptă la un răspuns, dar acest răspuns nu îl poate da nici Radu Zagrean, nici Toni Chira (tînăr poet de la Dej), ci aceia care vor fi trupul și sufletul cenaclului viu, adică tinerii și mai puțin tinerii care au dreptul să zboare înspre vis și să viseze ca și cum ar îmbrăca o cămașă de cuvinte în plină iarnă. După părerea mea ”potrivirile de versuri” și “furtunile de idei” nu există. Exista doar setea de frumos și înfrumusețare, ca o biserica de ceață cu clopote de tămîie.

Are nevoie cultura de o resuscitare, poezia în special?

Cultura a avut întotdeauna nevoie de ”resuscitare”, dar noi considerăm că în acest timp vitreg în care trăim cultura este deja resuscitată. De cei mai vii decît noi, de cei mai talentati decît noi și de toți aceia care au încă îndrăzneala să se arunce în gol fără parașută.

Sunt atrași tinerii către poezie?

Dacă sunt atrași tinerii către poezie? Dar eu v-as intreba ”Fluturii sunt atrași de lumină?”

Ce urmărește cenaclul ”Clepsidra” și de ce l-ați numit astfel?

Cenaclul literar ”Clepsidra cu clape” nu urmărește nimic. Scopul nostru este să fim urmăriți. Pe data de 19 ianuarie vom fi așteptați de tinerii care așteaptă mereu să le fie deschisă o fereastră spre  literatură. Sunt mulți tineri nebăgați în seamă de cenacluri, de reviste literare, de criticii literari. De toți aceia care au ajuns sa se rușineze că scriu pentru că li s-a furat dreptul de a visa, dreptul de a ramîne vii, într-o lume a derizoriului în care ”luxul” de a scrie a devenit ridicol.

Ce părere aveti despre editorii care nu cred în importanța poeziei și refuză, sau, mai grav, descurajează tinerii care doresc să-și publice un volum? Bănuiesc că au fost tineri care la un moment dat v-au întrebat: ”ei bine, și eu ce fac mai departe cu poezia mea?”

Am răspuns la întrebarea dvoastră cu amărăciunea că am citit o întrebare pe care și-o pun mulți, dar răspunsurile sunt din ce în ce mai puține.

Să știți că tinerii nu și-au pus niciodată întrebarea ”Ce se întîmplă cu poezia mea?”, deoarece poezia lor trebuie să rămînă o întîmplare fericită în sufletul cititorilor și ce se va întîmplă mai departe va decide doar el, cititorul.

Obiectivul unui cenaclu este să șlefuiască arta poeziei, cred totuși că la un moment dat, cei care sunt pricepuți la asta, ar trebui să-și vadă ”lucrările” într-un volum. Totuși nu cred că editorii vin și întreabă: ”știți pe cineva care scrie poezie că vreau să-l public?” Dar poate există totuși și așa ceva în țara unde ”românul s-a născut poet”, deși eu pînă acum nu am întîlnit. Întrebarea este, de fapt, cum scăpăm de supărătoarea sintagmă ”poezia nu vinde”, care ar putea frînge imediat aripile unui tînăr aflat la început de drum?

Obiectivul unui cenaclu nu este să slefuiască ceva, este acela de a fi șlefuit mereu de creatii care pot veni într-un cenaclu literar. Cenaclul viu înseamnă tocmai acest lucru. Apa vie de care avem nevoie ca să fim botezați în numele celor care cuvîntă.

În țara în care ”românul s-a născut poet”, zicerea că ”poezia nu vinde” este un salut spre nicăieri. Poezia nu trebuie să vînda nimic, poezia nu înseamnă doar cărti vîndute. Poezia înseamna cărți admirate, scriitori care strălucesc, librării ale căror uși nu scîrțîie de plictiseală, biblioteci în care prospețimea nu înseamnă doar o bibliotecară trecută de a doua tinerețe. Poezia nu trebuie să vîndă. Poezia trebuie să respire prin plămînii cititorilor. Trebuie să urle, trebuie să se zbată, trebuie să deschidă pleoapele oricărui ochi bolnav de cataractă. Poezia nu trebuie să vîndă nimic.

Cum putem schimba mentalitatea asta mercantilă a editorilor români? Noi știm, sau chiar am ajuns să credem, că ”poezia nu se vinde”. Și nici nu ar trebui să se întîmple asta. Poezia se oferă, de la suflet la suflet. Și totuși, ce sfat le-ați da celor care vor să se exprime prin poezie și ce sfat celor care vor s-o publice?

Un scriitor adevărat nu înseamnă doar un scriitor publicat, ci înseamnă un scriitor care poate să spună cu fruntea sus ”A venit primăvara!”, ”Va trece și toamna!”, ”Ninsorile au cîteodată gust de tămîie!” Un cenaclu viu cum este al nostru nu va da niciodată și nimănui un alt sfat decît: ”Păstrați curățenia!”

Dar ca sa devenim putin mai ”serioși”, vrem să transmitem un salut prietenos scriitorilor de pretutindeni, în special celor aproape de mare și din toata inima scriitorului Constantin Miu, de care ne leagă o prietenie ca un ciorchine dulce din podgoriile Murfatlarului.

Vă așteptăm aici la Dej unde iată că a înviat spiritul cenaclului ”Saeculum” condus de către regretatul critic literar Radu Saplacan.

Tinerii vor veni, ușile vor fi deschise mereu, vom scoate și o revistă literară unde vom promova pe toți aceia care vor ști să împletească din cuvinte cununi de prospețime.

Succes!

A consemnat : Zully Mustafa – scriitoare din Medgidia

Întru dreapta rostuire a creațiilor literare

Inițiativa a doi oameni de cultură din Dej – domnii Radu Zăgrean și Toni Chira – de a fonda cenaclul literar CLEPSIDRA (în data de 19 ianuarie 2019 având loc prima ședință de constituire, în sala de conferințe a Muzeului municipal, Dej) mă duce cu gândul la titlul unui roman al lui Fănuș Neagu – Frumoșii nebuni ai marilor orașe. Acolo e un personaj Radu – cântăreț – care, până la un punct poete fi apropiat de tizul său, din Dej, având în vedere că poeziile lui Radu Zăgrean sunt cantabile.

Într-o lume mercantilă a zilelor noastre, fondarea unui cenaclu literar pare o acțiune bizară, ca să nu spună dușmanii nebunească. Având în vedere spiritul justițiar, de luptător al scriitorului Radu Zăgrean – frate întru cuvântul metaforic –, un asemena demers nu este ieșit din comun. Radu se ambiționează a crede în frumusețea cugetului și simțirii tinerilor însetați de frumos, căci ei există, dar au nevoie de un mentor, spre a le ghida selecția lecturilor și – de ce nu? – a creațiilor.

Din apropierea Pontului Euxin, de la Medgidia, gruparea scriitorilor colaboratori ai revistei de cultură și atitudine civică – METAMORFOZE  – prin redactorul ei șef – prof. dr. Const. MIU – trimite salutul frățesc întru dreapta rostuire a creațiilor literare! Spor în toate, dragi confrați și să dea Bunul Dumnezeu să fie cu folos demersul vostru și – mai presus de toate – rodnic.

                                   Const. MIU – membru USR, Filiala DOBROGEA

DISLOCĂRI TOPICE în lirica lui Arghezi

Prof. Dr. Const. MIU

 

Modernismul liricii lui Tudor Arghezi constă nu numai în tematica abordată, în acest sens amintim estetica urâtului, detectabilă chiar în volumul Flori de mucegai, care a marcat debutul său literar, dar mai cu seamă în privința dislocărilor topice. Un procedeu stilistic întâlnit frecvent în lirica argheziană îl constituie deplasarea topică a cuvintelor. Rostul deplasării cuvintelor în alt loc decât cel în ordinea firească de alcătuire a unei propoziții sau fraze este acela de a spori expresivitatea elementelor aflate într-o asemenea postură.

Nonconformismul poetului manifestat printr-o formidabilă putere putere de revoluționare a limbii, a tiparelor tradiționale, în privința topicii, rezidă în mod evident în deplasările topice ale cuvintelor. Deplasarea cuvintelor în cadrul propoziției sau cel al frazei este un procedeu  sintactic original, uzitat mai mereu de către poet. Acest procedeu nu este rezultatul unui capriciu și nici al unui joc superficial de cuvinte, ci urmarea unei atitudini active față d materialul lexical.

De altfel, referitor la spiritul său novator în arta poetică, Arghezi mărturisea în revista Luceafărul (numărul din 1 decembrie 1958): ”Mi-a plăcut să răstorn rânduielile vechi lexicaleale cuvintelor, de dragul unui contur stilistic pronunțat și chiar violent…, cu mulțumirea smerită de a fi stârnit câteodată o vibrație nouă în vorbele din vechime.”

Adesea, în versul arghezian se întâlnesc cazuri când, între cuvintele care trebuie în mod firesc să stea alături, sunt construcții incidente care le separă, scoțând în evidență sensul termenului deplasat: ”Ai bănuit că platoșa-i pătată, / Pe care odihniseși, cu rachiu.” (Inscripție pe un portret) sau ”Dar mie, Domnul, veșnicul și bunul, / Nu mi-a trimis, de când mă rog, niciunul.” (Psalm), ori, în alt loc ”Strămută-mi gându-ntr-alte părți, / Strecoară-mi-l pe sub tulpini, / Ca să-l întorc apoi pe cărți, / Nins, cum și tu vii, ­de lumini.” (s. n. – Puțin).

În unele cazuri, deplasările topice s fac și prin antepoziționare, cuvintele fiind situate într-un loc anterior celui pe care ar fi trebuit să-l ocupe în mod obișnuit sau anterior cuvântului determinat: ”Ager, oțelul rupe de la fund/ Pământul greu, muncit cu dușmănie/ Și cu nădejde, până ce rotund, / Luna-și așează ciobul pe moșie.” (s. n. – Belșug).

Specific deplasării topice, uzitate de poet, este intercalarea, aceasta fiind menită să amplifice sensurile cuvintelor. Un asemenea procedeu îl întâlnim în următoarele versuri din poezia Marină: ”Trei sau patru,-n mal, pescari/ Stau de ceasuri fără număr/ Muți, ca niște cărturari, / Subt umbrele pân’la umăr. / Peste zare, uriașă, / Creasta-si suie un hotel; / În tot cerul, dat cămașă, / A-mbrăcat azurul el.” (s. n.) sau în psalmul Tare sunt singur, Doamne, și pieziș: ” În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Și mă muncesc din rădăcini și sânger. / Trimite, Doamne, semnul depărtării, / Din când în când, câte un pui de înger” (s. n.).

Prin asemenea dislocări topice, Arghezi a captat atenția nu numai a criticilor literar, ci și a lingviștilor, dislocările topice din creația lui Arghezi fiind un bun exemplu pentru a ilustra sintaxa frazei.