volum de versuri în curs de pregătire semnata de
Mihaela Roxana BOBOC
Tălpile cuvintelor
fiecare om își cunoaște la un moment dat îngerul;
stând la masa de scris poetul plânge
îngerul lui întârzie astă-seară prin cotloanele copilăriei
are mâinile pline de cretă și miroase a baloane de săpun,
poetul așteaptă o oră sau mai multe
se așază pe canapeaua freudiană și întoarce ceasul –
la ora 3 a dimineții îngerul se întoarce în trupul nopții și plânge
poetul doarme, vezi bine, are pe chip încercările șchioape ale zilei
și pe tine la căpătâi –
femeia poemelor inegale,
femeia cerului,
îngerul de femeie care rătăcește bolnav în haina fără buzunare a poetului
nimic al lui, Doamne!
sâmburele de poem îi încolțește pe buze
când ridică durerea pe umeri
îngerul vede și tace,
îngerul vede și vindecă
anotimpul când se făcea a ploaie –
din pieptul lui stropi incolori ating chipul femeii,
cerul din ea ațipește la marginea dimineții
norii se destramă
în visul poetului –
îngerul are gustul caiselor coapte
când sărută tălpile cuvintelor
copilul din mine doare
cât toate poemele la un loc.
Vremea mărturisirilor
în crângul orașului meu
minutele se cern în căutarea celui mai bun poem,
care să-ți vorbească despre iubire fără să explice cum
dintre toate gurile pe care le-am sărutat
sărutul tău s-a adâncit în povestea începută invers –
de la adio către prima mângâiere
am așezat un intermezzo absurd de liric,
în casa gândurilor mele un înger păzește fereastra –
arunc din când în când iubirile de carton
iar el le prinde în zbor fără lumină,
le îngroapă într-un lut moale
unde îmi arunc bănuții de noroc ca-ntr-o fântână –
o femeie aidoma mie se ridică noaptea din lutul acela
și poeții o prind în brațe,
o sărută până ce buzele îi crapă de sete;
în poemul acela fără titlu
via dolores ridică pipa păcii
absent, trupul meu se înfășoară în ploaie
e liniște și sub mine poetul doarme cu mâna pe femeia care pleacă din poem
într-o scorbură plină de rugăciuni;
nu înțelegeam de ce oamenii atârnă în ramuri ofrande zeilor
când singura jertfă e strânsă în tine și macină timpul,
praful lui se așază pe ridurile cuvintelor –
înlăuntrul meu moara huruie
semn că Dumnezeu nu m-a uitat.
Mama atinge bulgărele rostogolit din lună
mama scoate timpul din mânecă
îmi șterge lacrimile
apoi ține soarele sub genunchi –
candela din suflet întinde brațele
spre copilul din mine:
hai să vedem zăpada cum se așterne domol
peste creștetul poeziei!
drumul mi se încurcă în snopii de ceară,
mama atinge bulgărele
rostogolit din lună,
să înghită nopțile
când sfinții coboară din icoane
și mâinile ei
dezleagă șireturile copilăriei
să mă ierți, mamă,
scriu rar deși
poeții spun adesea
te iubesc;
pânza se țese singură,
copilul întinde pasul dincolo –
doar ochii țin dimineața flămândă
adulmec orele duminica,
când timpul e o anafură în potirul cu vin
și tu stai înăuntrul lui
cu soarele sub genunchi
să mă ierți, mamă,
poezia seamănă cu tine –
are trupul iernii și prea mult dor în raniță
aleargă sălbatic prin lume
și uneori se adapă din suflet ca dintr-o tipsie
pe care ai așezat copilăria
prefăcută în chihlimbare.
Laotong (să scriu despre tine e o dependență asumată)
femeile laotong știu că viața e o adiere de dor
își țin în brațe sufletul, îl legănă în nopțile cu lună
picioarele lor mici răzbesc prin suferința scrisă într-un evantai –
femeile știu aproape totul despre copiii lor,
despre tabieturile bărbaților și despre torsul cuvintelor,
când dimineața se așază între inimă și cuget
mai beau o ceașcă de ceai în iatacul înțesat cu speranțe și pânze,
altfel scrierea lor respiră
ca o icoană pe care o strângi la piept până te doare –
și tu mă dori când simt că anotimpul trece prin poemele mele
răzvrătindu-se din ce în ce mai tare;
au ajuns târziu la mine necuvintele –
cu gândul că evantaiul se va deschide într-o zi,
mă agăț de umerii unui Dumnezeu blând și aștept
poemele să-și ridice silabele de pe chipul femeilor
pe care le-am iubit –
fiica mea va alerga liberă,
va îmblânzi caii din suflet la porțile orașului,
mama țese o pânză din rugăciuni și așteaptă ora când toate ale pământului dorm
cerul iese din matcă și mâinile ei îl primesc,
mama mamei mele doarme un somn cât toți anii mei
nu știu dacă e mult, știu că inima ei bate înlăuntrul meu și uneori tace să-l aud pe Dumnezeu;
e vremea semănatului,
femeile îngroapă cuvintele și ce rămâne lasă hrană păsărilor care ciupesc zorile –
scriu de parcă am adunat la râu toate durerile lor într-o albie,
spăl fața femeilor mele, le sărut ochii și aștept.
