Const. MIU
Eminescu e în toate,
Eminescu e în noi,
Numele-i rostesc în şoapte,
Căci e viaţa de apoi.
Eminescu-i nemurirea
Dorului fără de moarte,
Eminescu e iubirea
Fiecăruia în parte.
Eminescu-i tinereţea
Sufletului românesc
Ocolit de bătrâneţea
Efemerului obştesc.
MOTO:
„Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!”
Anton ONIGY
Fiecare poet își dorește să aibă parte de o Veronica – muza inspiratoare, DULCEA MEA DOAMNĂ, cum o dezmierda Emin, care să-i prilejuiască versuri nemuritoare.
Prof. Dr. Const. MIU
Versurile poetului nostru nepereche ilustrează fidel clipa/ ora de iubire. Pentru eroul liric eminescian ca şi pentru Hyperion, aceasta înseamnă noapte bogată (Sara pe deal), ceasul sfânt (Sonet II – Sunt ani la mijloc), o zi/ o oră (Pe lângă plopii fără soţ), respectiv – o oră de iubireb (Luceafărul).
În Sara pe deal, ultimele două strofe concretizează scenariul erotic, într-un viitor ipotetic: „Ah! În curând satul în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte;/ Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.// Ne-om răzima capetele unul de altul/ Şi surâzând vom adormi sub înaltul,/ Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,/ Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?” (s.n.). Să observăm, mai întâi, din versurile citate, registrul verbal (viitorul ipotetic – de care aminteam şi pe care l-am subliniat), acesta punând în lumină un timp al erosului subiectiv, excesiv dilatat. Acesta are drept componentă noaptea întreagă (prin trăire plenară a sentimentelor de iubire şi prin reverie, această sintagmă temporală devine o noapte bogată), iar la rândul ei are ca subdiviziuni (tot de esenţă subiectivă) ore întregi. În al doilea rând, cititorul acestei creaţii să sesizeze că scenariul poveştii imaginare de dragoste se desfăşoară lângă salcâm (mai exact, sub înaltul vechiul salcâm) – metaforă simbol ce ilustrează dublul vegetal pentru eroul liric, dar şi templul sacru al erosului. Aşa se explică prezenţa întrebării retorice din finalul poeziei.
În Sonet II (Sunt ani la mijloc…), ceasul sfânt aparţine trecutului, povestea de iubire fiind rememorată pe un vădit ton melancolic: „Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece/ Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,/ Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,/ Minune cu ochi mari şi mână rece.” Invocaţia aflată în poziţie iniţială de vers (din strofa a II-a) este urmarea dorinţei eroului liric de a face zilele trecute să fie azi, cum spune el cu un alt prilej: „O, vină iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,/ Privirea ta asupra mea se plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece.” Privirea şi raza ei au rol vindicativ, căci în ultima strofă a sonetului „bolnavul” mărturiseşte răspicat: „Iar când te văd zâmbind copilăreşte,/ Se stinge-atunci o viaţă de durere.” (s.n.).
Tot pe un ton melancolic are loc rememorarea scenariului erotic din poezia Pe lângă plopii fără soţ. Amărăciunea neîmplinirii în dragoste a celui însingurat este pusă în evidenţă prin conjunctivul incertitudinii: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns!/ O zi din viaţă să-mi fi dat,/ O zi mi-era de-ajuns;// O oră să fi fost amici,/ Să ne iubim cu dor,/ S-ascult de glasul gurii mici,/ O oră şi să mor.”
Vom înţelege atitudinea fiecărui partener de dialog, din Luceafărul, faţă de problematica timpului, dacă ne amintim versurile din prologul poemului, unde se poate lesne sesiza că cel care iubeşte cu adevărat este Luceafărul, în timp ce frumoasa fată doar mimează, afişând cochetăria specifică oricărei femei, ce mizează pe arta seducţiei: „Îl vede azi, îl vede mâni,/ Astfel dorinţa–i gata;/ El iar privind de săptămâni,/ Îi cade dragă fata.” (s.n.). Să reţinem, din versurile reproduse, mai întâi semantica verbelor „a vedea” şi „a privi”, care definesc preambulul manifestărilor erosului. Primul verb se repetă şi intră în relaţie cu două adverbe temporale: azi, mâni – acestea fiind caracteristice timpului profan. Al doilea verb e la gerunziu şi intră, la rândul lui, în relaţie cu iterativul iar (sugerând astfel o acţiune repetabilă), precum şi cu locuţiunea adverbială de timp de săptămâni. De observat că versul în care apare această construcţie complexă dă informaţii despre iubirea contemplativă specifică sacrului. Apoi, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Are dreptate Nichifor Crainic, susţinând că „Luceafărul din cer înţelege greşit invocarea fetei, pe care o ia drept o îndrăgostire erotică.” (Nostalgia Paradisului ,Editura Moldova, Iaşi, 1994, p. 276). Sub aspectul acesta, să se vadă că registrul verbal relevă pentru fiecare din cei doi protagonişti forma specifică de afirmare a erosului. Pentru fată, e vorba de un capriciu, căci ce altceva exprimă verbul „a vedea”, repetat şi intrând în relaţie cu două adverbe ce sugerează temporalitatea imediată, circum-scrisă profanului? Că aşa stau lucrurile o dovedeşte ideea celui de-al doilea vers al strofei citate mai sus, din care decelăm că totul e luat à la légère: „Astfel dorinţa-i gata”. Pentru Luceafăr, erosul presupune contemplaţie îndelungată: „…iar privind de săptămâni”. La capătul acestei perioade (versul al treilea evidenţiază, printr-un superlativ stilistic de ordin cantitativ – „de săptămâni”, în care substantivul însoţit de prepoziţie nu mai are înţelesul timpului profan – o acţiune durativă, excesiv dilatată), abia atunci „Îi cade dragă fata”.
În dialogul său cu Demiurgul – Părintele său duhovnicesc -, Hyperion îşi mărturiseşte păcatul, dar fără a-l conştientiza: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă/ Şi lăudat pe veci să fii/ Pe-a lumii scară-ntreagă;// O, cere-mi, Doamne, orice preţ;/ Dar dă-mi o altă soarte,/ Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte;// Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire…”
Să sesizăm că cererea este formulată sincer şi direct, solicitantul fiind gata să accepte „orice preţ” în schimbul îndeplinirii dorinţei sale, chiar dacă el renunţă la o sumedenie de atribute legate de nemurire, şi asta numai pentru „o oră de iubire”. De remarcat că focul din privire nu e cel al dragostei pentru fata de împărat, ci e de sorginte astrală, cel al cunoaşterii. Renunţând la el, ca şi la nimbul nemuririi, Hyperion doreşte în schimb o oră de iubire, care nu înseamnă timpul fizic pământean, ci acel ceas sfânt, de trăire plenară a sen-timentelor de iubire.
Răspunsul Demiurgului evidenţiază cu pregnanţă rolul Părintelui duhovnicesc, darul discer-nământului: „Dintre toate darurile pe care trebuie să le căutăm şi să le apreciem la Părintele duhovnicesc cel mai de preţ este dreapta socoteală sau discernământul duhovnicesc.” * (s.n.). Ca un adevărat Părinte duhovnicesc, Demiurgul îşi ceartă Fiul, nu dojenindu-l pentru îndrăzneala de a vrea să-şi schimbe legea (care ar fi însemnat revolta Fiului împotriva Legii instituite de autoritatea Tatălui), ci afişând o ironie înţelegătoare atât faţă de Hyperion, cât şi faţă de lumea în care acesta dorea să intre: „Tu vrei un om să te socoţi,/ Cu ei să te asemeni?/ Dar piară oamenii cu toţi,/ S-ar naşte iarăşi oameni.// Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri -/(…) Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.//(…) Iar tu, Hyperion rămâi/ Oriunde ai apune…/ Cere-mi cuvântul meu de-ntâi -/ Să-ţi dau înţelepciune?” Din versurile citate, putem decela scopul atitudinii Părintelui spiritual: paza minţii Fiului, pentru ca acesta să nu fie robit de patimă, la căderea în păcat. Un profan ar putea considera sfaturile Demiurgului ca fiind o simplă cicăleală. În realitate însă, El urmăreşte să-şi ferească Fiul de a cădea într-un păcat şi mai mare. Părintele duhovnicesc nu urmăreşte altceva decât pregătirea mântuirii Fiului. Căci – se spune în Proverbe, 11:14 – „mântuirea este sfătuire multă”. Cu alte cuvinte, Tatăl Ceresc, înţelegând atitudinea lui Hyperion, acceptă ispitirea de care acesta a avut parte, pentru că ştie că numai aşa Fiul se va smeri: acesta nu poate ajunge la epectază decât după ce va fi căzut în ispită. Acesta este scopul teologiei necazurilor.
* Pr. Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Asociaţia creştină Christiana, Bucureşti, 1998, p. 109.
Gabriela MACIAC – clasa a XII-a B, LTNB
Mihai Eminescu este cel mai valoros poet român, fiind denumit de critica literară „ultimul mare romantic universal”.
Poeziile lui Eminescu se desfăşoară după un anumit scenariu erotic specific, care evidenţiază un suflet însetat de absolut. Poetul, însă, îşi ia libertatea de a se abate, uneori, de la acest scenariu, insistând mai mult asupra unor momente care relevă, spre exemplu, tristeţea şi nostalgia departelui. Elocvente în acest sens sunt patru dintre creaţiile marelui poet, şi anume: „Floare albastră”, „Lacul”, „Pe lângă plopii fără soţ” şi Pe aceeaşi ulicioara”.
În poezia „Lacul” scenariul erotic este desfăşurat în plan imaginar, care pune în evidenţă sentimentele celui care aşteaptă nerăbdător apariţia fiinţei iubite: „Lacul codrilor albastru/ Nuferi galbeni îl încarcă/ Tresărind în cercuri albe/ El cutremură o barcă.”. Aici, eul liric trăieşte anticipiativ drama marelui singuratic care are nostalgia departelui, relevată în final: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” Conjucția adversativă, împreună cu verbul la formă negativă şi punctele de suspensie determina deplasarea din planul sufletesc în cel al realităţii imediate. Vraja se risipeşte, pentru că „iubita ideală” nu consimte să participe la acest vis. Epitetul „singuratic” exprimă o stare generală a elui liric, o condiţie pentru care omul aspiră la perfecţiune.
Acest aspect transpare şi din „Floare albastră”, însă de această dată monologul fiinţei iubite ia amploare, eul liric făcând doar câteva intervenţii. După ce priveşte cu detaşare propunerea fiinţei iubite („Eu am ras, n-am zis nimica.”), eul liric revine la realitate. El nu trece în profan, aşa cum „mititica” şi cere, ci rămâne „l-al porţii prag”, în sacru. Realizează că ea este doar o himeră şi că magică clipă a chemării este perisabilă. Exclamaţia „Ce frumoasă, ce nebună/ E albastră-mi dulce floare!” exprimă revenirea de la visul frumos conturat de ea şi versul „Că un stâlp eu stăm în luna” exprimă singurătatea, izolarea geniului, căpătând nostalgia departelui. Astfel, finalul „Floare albastră, floare albastră/ Totuşi…este trist în lume” denotă intensitatea trăirii eşecului şi raportarea acestuia la întreagă lume.
În aceste două poezii, tristeţea derivă din însăşi condiţia geniului, care aspiră la o iubire ideală. Visul de iubire devine iluzie datorită incompatibilităţii dintre sferele celor doi îndrăgostiţi.
Pe de altă parte,în celelalte două romanţe citadine, şi anume „Pe aceeaşi ulicioară” şi „Pe lângă plopii fără soţ”, nostalgia departelui este sesizabilă încă din început. De fapt, ea continuă până la sfârşit, poetul finalizând cu revenirea la realitate.
Sub aspect compoziţional, cele două poezii sunt realizate cu ajutorul antitezei: pe de o parte, antiteză dintre constanţa în sentimente a eroului liric şi schimbarea fiinţei iubite, pe de altă parte antiteză dintre „azi” şi „atunci” legate atât de comportamentul cât şi de fizicul ei.
Ceea ce diferă este reacţia eroului liric în cele două poezii la această schimbare a iubitei. În prima poezie, eul rămâne constant, atât în sentimente cât şi în comportament: „Numai eu, rămas acelaşi/ Bat mereu acelaşi drum.”. În „Pe lângă plopii fără soţ”, eul poetic îşi schimbă atitudinea, devenind oarecum indiferent: „Azi nici măcar îmi pare rău/ Că trec cu mult mai rar,/ (…) Şi te privesc nepăsător/ C-un rece ochi de mort.”
În „Pe aceeaşi ulicioara” poetul recurge la rememorare, încercând să-şi salveze sufletul prin întoarcerea la acele câteva secvenţe trăite alături de fiinţă iubita, însă din ultima strofă înţelegem că nu a fost vorba de o perfectă armonie între cei doi, lucru anticipat încă din penultima strofă: „Şi în farmecul vieţii-mi/ Nu ştiam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.” Ultima strofă relevă imposibilitatea refacerii cuplului. Imaginea vântului în perdele, pusă în relaţie cu ideatică ultimelor 2 versuri, relevă refuzul fiinţei iubite de a reface cuplul erotic: „Vântul tremură-n perdele/ Astăzi că şi-n alte daţi/ Numai tu de după ele/ Vecinic nu te mai arăţi!”.
„Pe lângă plopii fără soţ” se diferenţiază de poezia anterioară prin faptul că fiinţă iubita a refuzat încă de la început ideea de cuplu, dovadă fiind versurile formulate cu un iz de ruga: „De câte ori am aşteptat/ O şoaptă de răspuns/ O zi din viaţă să-mi fi dat/ O zi, mi-era de-ajuns;”. Deşi eul liric ştie de acest refuz încă de la început, el îşi visează scenariul erotic şi îi reproşează fiinţei iubite ceea ce ar fi trebuit să facă pentru a atinge apogeul de fericire în dragoste. Astfel, de abia în final realizează că fiinţă iubita nu îi va fi niciodată altarui şi devine nepăsător („Şi te privesc nepăsător”).
Cele patru poezii eminesciene aduc în discuţie nostalgia departelui, drama unui mare singuratic care se confruntă cu imposibilitatea de a se împlini sufleteşte, aspirând veşnic la iubire, fiecare în ipostaze diferite ale poetului.
Iubire de o toamnă
A rugit frunza din pomi
Și zarea e încețoșată,
Au luat tot graurii lacomi,
E lumea tristă și înceată.
E sufletul golit de vise
Și totul e întors pe dos,
Planez spre brațele deschise
De chin, de dor obidios.
Mi-e sufletul mai ruginit
Și gândurile mai pustii,
Mă doare clipa ce-am trăit,
Mă tem că nu o să mai vii.
Mi-s gândurile mai fugare
Și nopțile parcă mai reci,
Mă doare depărtarea mare,
Când pe aici tu nu mai treci.
Mai cade-o frunză și zdrobită
Sub talpa unui trecător,
Ucide dorința-mi lovită
E liniște… Anost fior.
Mai cade-o lacrimă de rouă
Pe crizantema ofilită,
Iar calea se desparte-n două,
Iubirea asta-i abolită.
E frig și frunzele trosnesc
Sub pasul meu fugar în noapte,
Și zambetele se topesc,
Mi-e frig, mă încălezesc cu șoapte.
A rugit iubirea-n suflet
Și zarea e întunecată,
Un trecător în al tău umblet,
S-a dus iubirea ferecată.
Regina fluturilor albi
Bate la ușă cu mâna-i de gheață
Regina fluturilor albi,
Cu trupul spășit și rouă pe față,
Picioarele grele și umerii dalbi.
Vine să intre în țară, în case,
Cu haina ei densă de promoroacă,
Se uite la noi căci parcă ar coase,
Cojoacele-i grele cu vise și joacă.
Ar vrea să îi ia pe copii poznași
În brațele-i albe, să sufle cu ger,
Pe pârtia dragă la mocănaș,
Și totu-i minune pe pământ și în cer.
Iar noapte adună în case voinicii,
Năsucuri pictate în culori de rubin,
Și pun capul mic în poala bunicii,
Când soba îi atrage la somnul divin.
Cad gene-ostenite pe bolta sticloasă,
Când visele merg tot la bob, săniuță,
Și-afară, la geamuri, frumoasa Crăiasă,
Împarte fiorii prin fulgii de gheață.
Gabriela AXENIA – clasa a XII-a B, LTNB
Poezia: „Floare-albastră” de Mihai Eminescu prelucrează motivul romantic al florii albastre, care la poeții Novalis și Leopardi semnifică o metaforă a infinitului și nostalgia departelui.
În primele trei strofe ființa iubită îi reproșează e-ului poetic faptul că s-a retras într-o zonă abstractă a ideilor și refuză să participe la sentimentul de iubire. Acesta privește cu detașare vorbele ființei iubite: „Eu am râs, n-am zis nimica”.
Floarea albastră simte că bărbatul se înstrăinează și îl avertizează, că iubirea nu se găsește în: „câmpiile asire” și în ”piramidele-nvechite”, ci doar ea îi poate oferi dragostea pură: „Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite”.
Eul poetic nu este capabil să o înțeleagă, deși ea încearcă să îl convertească la frumusețile lumii ei. Preocupările lui sunt de natură filosofică și o tratează cu o atitudine îngăduitoare: „Eu am râs, n-am zis nimica.”
Dacă floare albastră reușește să vadă fericirea în iubire, bărbatul preferă meditația: – „Iar te-ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte? ” – îi va reproșa mititica.
Pragul la care se opresc cei doi parteneri delimitează cele două lumi: cea profană, lumea colectivității, de cea sacră, a erosului, lumea celor doi îndrăgostiți.
După ce iubita își face autoportretul: „Voi fi roșie ca mărul” și după ce sunt descrise gesturile tandre: „Te-oi ține de după gât/ Ne-om da sărutări pe cale/ Dulci ca florile ascunse” bărbatul afirmă: „Înc-o gură – și dispare.. ”, astfel putem vorbi de carpiciile iubirii în această poezie. Poezia aceasta este reprezentativă pentru capriciile unei iubiri venite din partea unei partenere care a adoptat jocul seducției, iar când eroul liric s-a prins în mrejele lui, aceasta l-a părăsit.
Versul: „Ca un stâlp eu stam în lună” sugerează uimirea și admirația poetului pentru frumusețea iubitei, această declarație o face, fără a-și pierde echilibrul sufletesc.
Plecarea iubitei înseamnă moartea erosului: „Şi te-ai dus, dulce minune,/
Ş-a murit iubirea noastră. ”Odată cu plecarea celei iubite se stinge iubirea chiar înainte de a se împlini.
Penultimul vers al strofei finale („Floare-albastră! floare-albastră!…”) relevă nostalgia departelui, încât protagonistul va extrapola trista sa experiență în dragoste la întreaga umanitate: „Totuşi este trist în lume! ” Capriciile iubitei au provocat o suferință chinuitoare pentru eroul liric, dezamăgit în iubire.
În ultima strofă tonul este unul meditativ, iar cele trei epitete: „frumoasă, nebună și dulce” s-au folosit pentru a exprima intensitatea sentimentului, intensitatea trăirii.
„Floare-albastră” la Mihai Eminescu este o metaforă cromatică ce evidențiază drama unui mare singuratic.
Divina Commedia
Nu știu dacă îți poți imagina
Cum se vede lumea de aici, de sus
De pe țărmul pierdut al cerului
Unde îmi țes pânza
Ca un arhitect de spații goale
Încă de la începuturile pământului
De când m-a creat Dumnezeu
În ziua a șasea
Nu știu dacă îți poți imagina
Cum se vede de aici, din înalturi
Când ca niște nisipuri mișcătoare
Vă înghit păcatele
Mușcând din frăgezimea cărnii voastre
Cu lăcomie nestăvilită
Nu știu dacă mă puteți auzi
Când râd de voi ore în șir
După ce îmi cumpăr bilet în primul rând
Și vin la spectacol
Deși încă nu știu care e preferatul meu
Îmi place să vă privesc autoflagelarea
Și sunt nelipsit de la vechea piesă
În care încercați să fiți inocenți
Loiali și naivi
Comedie…
Oricum, buni actori
Uneori aproape vă cred
Îmi place când se schimbă rolurile
Și pot să spun că e mai bine aici, sus
E mai amuzant să fii păianjen
Între oameni
Decât om între păianjeni
Post tenebras lux
Pe umeri și în păr
Încă mai am bucăți de cer
De când ai smuls din el stelele
Și ai plecat cu ele
Acum te las să-ți odihnești tâmplele
Pe umerii altcuiva
Și să-ți ningi necuvintele
Peste creștetul alteia.
TE IUBESC!
Dorul de zâmbetul tău îmi arde
Fiecare ţesut al inimii,
Dorul de vocea ta imi răsună
De fiecare dată când trăiesc.
Mi-ai cucerit cetatea sufletului
Când eu visam doar la fluturi zburând
Şi ai ars-o din temelii cu iubirea
Pe care mi-ai implantat-o în suflu.
Clipele lungi îmi seceră trupul,
Iar tot ceea ce-mi trece prin minte acum
Sunt doar două cuvinte dulci
Ce formează o adevărată sonată
În sufletul meu călător:
TE IUBESC!
PARADISUL ASCUNS
Privesc în ochii tăi
Şi văd paradisul ascuns,
Îngrădit şi încuiat
Cu lacătul buzelor tale.
Încerc să-l deschid,
Să sparg încuietorile ruginite
Căci n-a mai pătruns nimeni
Şi într-un final reuşesc.
Toate porţile au fost deschise.
Intru în cetatea inimii tale,
Iar de acolo numai moartea
Mă mai poate scoate.
ÎN IARNĂ…
Într-un vals de petale îngheţate
Privirea mea se învârte,
Iar gerul pătrunde asfaltul
Care odinioară vibra
Sub scrutările aspre
Ale soarelui.
Din cerul brăzdat de stele
Ninge peste sufletul meu
Argintat de iubirea lui.
Visez la zilele asfinţite
În care aşteptam tremurând,
Sub bradul împodobit frumos
Fericirea vârstei de aur.
Însă acum singură alinare
A iernii încărcate cu amintiri
E doar să privesc la nesfârşit
Întinsul neant de zăpadă.
DESPRE MINE…
Sunt un petic rupt din speranţă
Pe care îl încolţeşte curiozitatea
Ce mă face să cutreier
Fiecare punct de pe hartă.
Sufletul meu vrea să zboare
Cu aripile de azur
Dincolo de orizonturi.
Sunt o fiinţă transparentă
Ale cărei sentimente
Sărută fiecare colţ de Rai.
Dar nimeni nu poate înţelege
Ce frământări îmi inundă inima.
METAMORFOZE 