Const. MIU
A doua frază din Jarul din mare dezvăluie o poetă sensibilă, cu o imaginație debordantă: „Prințesa în rochie vaporoasă, cu volane din ciripit de păsărele și sandale din fire de iarbă.” Așa e transpusă vara pe șevaletul artistic al Adinei Lozinschi – autoarea volumului de proze scurte Jarul din mare (Editura Ex Ponto, Constanța, 2015).
Găsim în prima lucrare ce deschide volumul în discuție pagini de certă proză poematică. Autoarea surprinde, ca într-o filmare cu încetinitorul, imagini în mișcare, înclinația spre notarea detaliilor peisajului marin, la răsăritul soarelui, având ecouri interioare. Trăirea și retrăirea acestui răsărit conferă autoarei statutul de pictor impresionist: „Liniștea nopții îmbrățișată cu întinderea adormită a mării încearcă să descifreze clipele dintâi ale negurilor de lumină. Printre gene, privirea încordată încearcă să treacă dincolo de perdeaua străvezie a orizontului, să ghicească și să capteze silueta de foc, încă invizibilă, dar tot mai aproape. O nerăbdare de copil răsfățat pune stăpânire pe întreaga mea ființă. Nimic nu poate fi mai înălțător și mai fabulos decât jarul care iese din mare întâi ca o timidă dungă fosforescentă, mai apoi, tot mai clar și uluitor de rapid devenind un nobil disc incandescent, plin de îndrăzneală, de un roșu uimitor de ireal și de impunător. ” (p. 11-12). Încercați să memorați această poezie solară, care surprinde în imagini metaforice răsăritul de soare, la mare! Apoi, aflându-vă într-o dimineață la malul mării, veți avea ocazia să vă lămuriți în legătură cu mirajul scrierii Adinei Lozinschi. Să reținem că din fragmentul citat, registrul verbal – indicativul prezeent, în relație cu verbele la conjunctiv – lasă impresia prezenței celei care face descrieriea la și de la fața locului. Ultima frază a fragmentului reprodus are valoarea unui superlativ stilistic, în planul trăirii, al receptării peisajului în mișcare, făcând din acesta unul fabulos, sau – cum spune autoareaa – unul „uimitor de ireal și impunător. „
Legătura între peisajul în mișcare – în speță, răsăritul soarelui din mare – și trăirea vizualizării acestuia este explicit notată: „Primele raze care iau naștere în zori sunt semnele iubirii (…) Adâncul mării nu este altceva decât abisul din suflet. ” (p.12)
Ființă solară, născută, așa cum mărturisește, în luna lui cuptor – autoarea acestei proze poematice se confesează: „Nu-mi dau seama dacă alții au aceleași simțuri ca mine, însă îmi percep sufletul mereu fierbinte. ” (p. 12).
Că e vorba de două imagini total diferite ale soarelui – la răsărit și în miezul zilei –, ne-o spune autoarea, întărindu-ne aprecierile în legătură cu proza poematică ce compune prima scriere: ” dintr-un soare pictural în primele minute ale apariției sale, în miezul zilei deevine focul din înalturi, flama extraordinară, care arde cu fierbințeala sa locuri și vietăți. ” (s. n., p. 13).
Pe coperta a patra a cărții semnate de Adina Lozinschi, poeta Emilia Dabu nota referitor la menirea amintirilor: „Amintirile, oricât de frumoase ar fi, duc uneori la disperări fără sfârșit (…) la întrebări grave, la căutări cerești. ” Proza Dragostea nu are vârstă are ca temă iubirea adoleescentină, neîmplinită, iar ideea fundamentală este aceea că „…deși iubirea există mereu, evine la un moment dat cel mai tiranic și greu de îndurat sentiment. ” (Emilia Dabu, în Prefață, p. 8). De remarcat că în proza adusă acum în discuție, poeticul este cenzurat de luciditatea celei care e nevoită dintr-o întâmplare (protaagonista găsește pe internet fotografia fostului său iubit, din anii de liceu) să rememoreze o iubire inteerzisă: fataa – din România socialistă – se îndrăgostește de un tânăr gruzin, din fosta Uniune Sovietică, însă cei doi nu-și pot uni sufletele din cauza regimurilor totalitare, ce interziceau asemenea căsătorii.
La olimpiada internațională de limba și literatura rusă, desfășurată la Moscova, tânărul Serioja este ghid pentru protagonista noastră, în timpul peregrinărilor prin oraș: „În parcul acela din Moscova, noi doi ne-am plimbat cu barca. Luciul verde cu inflexiuni sidefii ale apei, lebedele negre grațioase, pe care le vedeam pentru prima dată în viața mea. Atmosfera aceea de calm și liniștee m-a urmărit ca o umbră binefăcătoare și îmi este vie în amintiri.” (p. 81). Enunțurrile cu privire la prima iubire 9care de cele mai multe ori rămâne doar îmbobocită) sunt triste și adevărate: „Prima dragoste (…) rămâne înrădăcinată pentru totdeauna în suflet (…) Nicio iubire ulterioară, nici calitatea de a fi devenit părinți, nimic nu poate să șteargă definitiv amintirile plăcute din tinerețea noastră. ” (p. 80).
Tristă este și Povesste de iubire. După ce reușește s-o convingă de sentimentele sale, pretextând că are nevoie de o femeie sensibilă, receptivă la dorințele sale și care să-i salveze sufletul de singurătate, un bărbat plecat la muncă în Grecia, are cu o femeie divorțată o aventură, „pe teren neutru”, în Bulgaria, petrecându-și concediul cu aceasta, la Varna. Ștefania crede că a găsit în Ianis perechea sufletului: „Nu mai întâlnisem un caracter atât de asemănător cu al meu, un fel d umbră simetrică, proiectată aievea pe un perete imaginar. ” (p. 110).
Și în această scriere găsim câteva pasaje, unde liricul e la el acasă, traducând tectonica sufletului femeii îndrăgostite: „Într-o seară tăcută de toamnă, sufletul îmi este pătruns de fericire, iar inima, ca o superbă crizantemă aurie își deschide grațios petalele. ” (p. 94). La prima întâlnire, la Constanța și Eforie, cei doi admiră marea în zori: „Se vede marea încă adormită. Oricât s-ar zbuciuma seara și noaptea, marea dimineața este liniștită (…) La orizont, se vede din ce în ce mai bine discul incandescent al soarelui. ” (p. 101). Plimbându-se cu alesul inimii, prin imensul parc din orașul bulgăresc, eroinei i se pare la un moment dat că visează, iar peisajul este unul fabulos: „Copaci cu trunchiurile contorsionate târându-se până la pământ ca niște șerpi boa și apoi ridicându-se spre cer, oferă prilejul de a se așeza într-un leagăn sau de a călări un inorog, chiar dacă nu mai ești copil.” (p. 111).
Când Ianis își exprimă regretul sincer de a nu se fi întâlnit când erau mai tineri, Ștefania se mulțumeștee să fie adepta horațianului carpe diem, pe motiv că acum, matură fiind, știe să trăiască fără grabă, feericirea clipei: „Eu una nu aș mai vrea să am 20 de ani. Când ești tânăr, ești mai impulsiv, mai nestatornic și grăbit să termini totul cât mai repede. Abia acum știm să savurăm fiecare clipă, cu mult tact și fără grabă, la cote maxime.” (p. 112).
Ștefania își vede năruit visul de a-și petrece ziua de naștere în Grecia, alături de iubit, când acesta, cuprins de remușcări, dă înapoi: „- Nu mai putem continua. Varna a fost o greșeală. Am greșit față de amândouă (față de soție și față de amantă – n. n.). Căsnicia îmi e distrusă. ” (p. 116). Cele patru scrisori reproduse în carte (din 14, câte pretinde protagonista a fi trimis) relevă zbuciumul sufletesc al unei femei ce iubește cu patimă. Descoperim aici drama Ștefaniei dezamăgită de cel în care și-a pus toate visele-speranță: „Tăcerea ta este atât de dureroasă pentru mine (…) Mă simt atât de singură (…) Nu mai sunt eu. Sunt umbra unei vieți. Sufăr enorm, și fizic și psihic. Acum gândul la tine mădoare. ” (p. 120). Cascada de ce-urilor relevă un suflet sfâșiat de întrebări fără a putea găsi răspuns: „De ce mă omori? De ce mă calci în picioare? De ce ai distrus ceea ce era mai scump pentru noi – iubirea noastră? (…) DE CE TAACI? De ce? (…) De ce ai ales varianta cea mai proastă a existenței tale? De ce dai cu piciorul fericirii? ” (p. 122, 123).
Chiar dacă volumul Jarul din mare include povești sfâșietoare de iubire și „deși sunt părți dintr-un vitraliu spiritual (și sufletesc mai cu seamă – n. n.), [ele] alcătuiesc împreună un roman aproape biografic.” (Emilia Dabu), cartea Adinei Lozinschi atrage atenția cititorului în privința atentei cunoașteri a psihologiei feminine, confruntate cu stări și situații limită.
METAMORFOZE 