poezii de Ela CRÎNGAȘU

Timp

Dincolo de septembrie,
octombrie.
noiembrie
Se afla o lume-ntreaga.
Dincolo de fosnetul frunzelor
ce-astupa pasii ingalbeniti
ai batranetii,
ingerii picteaza pe sub
genele Domnului
rasete de copii.
Dincolo de frigul ce tese
vant in oase,
Salasluieste caldura
ultimei primaveri.
Pe sub mirosul
de plete uscate-ale copacilor,
Pamantul inghite zile,
pamantul naste ani.
Pe sub cer lacrimeaza
timpul integral,
Iar dincolo de cer…
infinitul.

 

Regasire

Din pieptul tanar al primaverii

soarele smulge-un zambet si

il picteaza razelor pe gene.

Cu-ntelepciune le sopteste

Sa zboare-n lumea trecatoare

a celor de azi.

Si razele se-nfing in buzele-mi

tinere, secate de rabdare.

Le sorb cu cainta si

Simt in gatlej o pana de inger.

Si-o soapta divina-ntre hotarele fiintei.

Se joac-o lumina cu crampeie

din mine,

simt linistea asta cum apune prin vene,

cum creste un ,,maine”-n urechea-nghetata.

O, batran cantec al preaiubitei naturi! ,

preaiubita Prima vara soptita de Dumnezeu

firelor de iarba de sub pasii celor dintai pacatosi;

Injunghie tristetea cu-o ramura

de cer

Si umple golul cu dulceata de copil

mugurilor beti.

Rasari din nou in zilele de iarna,

soare!

 

Versuri

Un pic de sare pe ochi

şi totul pare mai dulce

ca de obicei.

Curcubeu pe retină

şi păsări pe coarda vocală

în totală opoziţie cu

starea mea de spirit din

orice zi a anului.

Aberaţii scrise de o venă

cu fluturări târzii…

Pare ca ruptă din cer

bătaia asta de palme,

par amestecate toate

gândurile astea băute.

Pe umăr îmi plouă

cu invidie şi

subiectul următor e

generaţia următoare

si copiii copiilor prinşi

în poveşti cu roboţi.

Rime în vene,

paşi vorbitori,

asalturi de „poate“.

 

Copil lăsat în urmă

 

Şi am uitat să-mi strâng păpuşile

de pe covorul eteric al verii.

M-am împiedicat de ele,

chiar astăzi, 09.10,

univers paralel cu ziua de ieri.

În jur de 9 ani de la moartea copilăriei.

Mâini pierdute după canapele

roase de amintiri. Au trecut.

Ochii albaştri, părul galben…

Dezorientată într-o gaură

de vierme, aproape am plâns la

auzul cuvântului „bunicule“.

Copacul din spatele casei,

asfaltat în eternitate,

umeraş de vise puerile

ce-mi ţinea de urât

când alergam vampiri minusculi

cu prietenii mei coloraţi,

acum îmi bate în geam.

Dar nu se desprinde copila

asta pesimistă de mine,

nu mă lasă să-mi pieptăn păpuşa.

Nu ştiam că voi creşte şi

n-o să mai aud poveşti

cu final fericit.

 

 

Ştiu

Flori de răsărit

în grumaz obosit,

 

venele pompează

sânge cu miros

de începuturi.

Păsări îngropate

în curtea vecinului.

La cinematograf rulează

o peliculă veche.

Să cadă cortina!

Închidem ochii,

aşteptăm adeverirea scrierilor

biblice.

Până atunci…

Strigam la refexii fara pata.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s