Mihaela BOTEZATU
E linişte…
Îmi aud pleoapa inimii cum cade frântă
Şi frigul cum trece printe obloanele sufletului,
Un dor nebun în gânduri se-avântă,
Când totu-i visare, cânt totul te-ncântă…
E frig…
Îmi simt mâinile reci căzute pe trunchi,
Cum caută apărare în mâinile tale fugare,
Şi plâng în tăcere, cad în genunchi,
Când visele mele sunt prinse-n mănunchi.
E magie…
Dar eu nu văd căderea perfectă a fulgilor de nea,
Căci dorinţa se stinge, speranţă nu e,
Mă resemnez, mă acopăr cu amintirea ta
Şi lângă brad adorm încet sub vraja ta.
Incipit vita nova
Îmi cade din mână o mărgea neagră,
Mi-a mai rămas doar cea albă strânsă la piept…
Amintirea îmi cutremură fiinţa întreagă
Căci tu îmi eşti cel mai mare defect…
Şi cade… Bila cea neagră e şi mai închisă,
Căci cade-n abis cu vrerea ei toată,
Dar mă desprind de visele-mi conchise,
Rămâne bila albă deşi speranţa-i moartă.
Plec de la tine, fugar nebun şi trist,
Rămâne calea goală, mă duc spre UNDEVA,
Plec, iubite pierdut, nemuritor artist,
Departe de mine, incipit vita nova!
