Alexandru BIŞAG – clasa a XI-a A
evanescent, eternul
Suflet frumos şi aspru sprâncenele îşi pleacă,
Când bolţile potecă atavic se deschid.
Privirea-i maculată e chintesenţa seaca,
Căci pleoapele-s izvoare pe chipul său arid.
Nubila lui durere, licoarnele i-o cântă:
Al lui afabil glas e orchestrat de picuri,
Iar aripa-i livrească e hemoragic-frântă;
În timp ce pene curg, tot îngânând nimicuri.
De albul în stagnare i se-ncreţeşte părul,
Coroane şi tăceri pe frunte îi palpită:
Secrete coronare, pecuniar amorul.
De tâmpla-i marmorată lumina e zdrobită.
Pe coastele-i diforme, etui de sulf şi file,
Pereţi puhavi de doliu oniric se topesc.
O mână descărnată pedant descoase zile,
Amprente glaciale, scântei îi amintesc.
Prin genele-i lipite, evanescent eternul
Se pierde-n ceţuri groase, apocalips de rând.
Iar anii decrepiţi îi însemnează sternul.
Credinţa volitivă în palme o ascund.
Amfitrion de cioburi i-acum pupila-i slută,
Pe-a Styxului otravă şi-o leapădă emoţii.
Cuvinte obstinate în salve îl sărută
Şi cum coboară-ncet, îl urmărim cu toţii.
cei ce se frâng
Să nu atingi un vas care se crapă,
căci cutele târzii nu se mai strâng.
Nu vei fura frivola-i transparenţă,
ci doar pecetea celor ce se frâng.
Îţi va părea mai gol ca un crepuscul,
iar degetu-ţi confuz va fi veşmânt;
Ca noaptea, grele-i pleoapele se-nchid
Şi tu-ţi vei pune fruntea în pământ.
Îl vei vedea cum se desprinde-n cioburi
Şi-l vei ciobi şi tu cu un surâs
Şi n-o să ştii că vasul ce se crapă
îngână glasul celor ce s-au dus.
METAMORFOZE 