MOTO:
Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!
Anton ONIGY
Cel mai mare blestem pentru tine e să ai inima legată, să nu mai poţi iubi vreo dată!
MOTO:
Orice inimă are un călcâi al lui Ahile!
Anton ONIGY
Cel mai mare blestem pentru tine e să ai inima legată, să nu mai poţi iubi vreo dată!
Const. MIU
Troieni-te-ar dorul meu
Cu viforniţă de stele,
Ca să-ţi aminteşti mereu
De suspinurile mele!
Sufletul de dor să-ţi ardă
Zi de zi, noapte de noapte,
Inima pe loc să piardă
Urma alor mele şoapte!
Ochii tăi să nu mai vadă
Altă inimă beteagă
Niciodată să nu-ţi cadă
Altă inimă mai dragă!
prof. Ştefan GAŢACHIU
11 dec. 1958: S-a născut Nikki Six (Frank Carlton Serafino Feranna, jr.), muzician, compozitor, fotograf şi producător american, basistul şi co-fondatorul grupului Mötley Crüe.
● 30 dec. 1999: George Harrison (The Beatles) este înjunghiat în piept de mai multe ori de către Michael Abraham, în vârstă de 33 de ani. Abraham intrase noaptea în casa artistului, fiind convins că se află într-o misiune sfântă. Este imobilizat de soţia chitaristului. George Harrison scapă cu viaţă, iar Abraham nu este condamnat la închisoare, fiind declarat nebun.
Cosmin ŞTEFĂNESCU
Suntem mai vechi decât timpul… suntem
parte din el şi o componentă esenţială a acestuia.
De aceea suntem nemuritori. Întotdeauna vom
găsi o soluţie de ieşire din impas.
Pe Yelsorg Prim bătrânul Seume fusăse părăsit de toţi şi de toate. Locuia într-o cămăruţă sărăcăcioasă dintr-o clădire piramidă. Muriseră un număr mare de oameni pe această insulă şi prea puţini reuşiseră în ultima clipă să fugă cu astronave de tip Sarona XVO Bay, navete de salvare. Otecazii speriaţi de voracitatea animalelor cât şi de înţepăturile insectelor trăsăseră fără discernământ în oameni şi în animale după care în fugă îndesaseră vreo două sute şi ceva de suflete în trei navete şi părăsiseră în grabă aceste locuri total inospitaliere.
În fuga aceasta nebună lăsaseră în urmă atât oameni care nu au reuşit să se mai îmbarce, morţi neîngropaţi ori incineraţi pe fugă cât şi aparatură militară ultraperformantă. Toţi cei care au avut ghinionul să rămână pe insulă au sfârşit devoraţi de animale şi de boli îngrozitoare. Peste tot erau răspândite utilaje, arme, roboţi dezactivaţi chiar şi câteva cuve Byleth în stare bună de funcţionare.
Seume Therazan erau un bătrân preot păstor al Ordinului Graal. El era singurul supravieţuitor care avusăse curajul să rămână pe insulă. Otecazii şi oamenii care plecaseră în grabă îl consideraseră un nebun incurabil când refuzase să se îmbarce.
În scurt timp după ce au plecat toţi el a îngropat morţii. Cu răbdare în decursul a câteva săptămâni a reuşit să îmblânzească mai multe animale pe care le hrănea şi acestea îl păzeau cu străşnicie de multele pericole de pe insulă.
Menţinea telepatic legături cu membrii ordinului Graal din toate colţurile galaxiei şi câteodată transmitea holoînregistrări de pe insulă. Folosea o frecvenţă a otecazilor pe care o îmbunătăţise şi o virusase maxim pentru cei care ar fi dorit să captureze informaţii de pe această linie. Pentru mai multă siguranţă folosea un limbaj codat pe care nu îl cunoşteau decât Gedy Corana şi viceamiralul Unaioso Iahim. Cel din urmă fusese infiltrat de către ordin în inima hoardei otecaze şi era considerat un preot de o valoare inestimabilă. Urmărea cam tot ce transmitea holografic mass-media şi astfel aflase că Gedy era în mare pericol. În nenumărate rânduri îl contactase pe fratele şi prietenul lui întru ordin să vină şi să se ascundă pe insula Yelsorg Prim… măcar până se vor mai linişti spiritele. Veşnic se lovea ca de un zid de refuzul constant al lui Gedy. Refuzul acestuia de a se ascunde venea implacabil şi de fiecare dată îi spunea că are o misiune înaltă. Trebuie să îşi păstorească oile. Însă la ultima discuţie care avusese loc cu o zi înainte acesta cu un chip încremenit ca o mască îi zisese schiţând un zâmbet că se va mai gândi la propunere.
– S-ar putea să am nevoie să mă retrag pe Yelsorg Prim. Nu am să vin singur. Este imperios necesar să ascund pe cineva.
– Excelent!… Am încredere absolută în capacitatea dumitale de discernământ. Totuşi sunt curios, cine este persoana care te-a determinat să te răzgândeşti?
– Iată o întrebare la obiect! Sunt două persoane. Prinţesa Akemy şi fiul ei care dacă nu mă înşel este pe cale să se transforme în… cel aşteptat.
– Eriatlov Canes?!!!… Fiule, nu ştii ce vorbeşti?… Fiul lui Takezo Iran a fost omorât cu mulţi ani în urmă. Nu amăgi un om bătrân!
– Ai dreptate să fii circumspect. Fiul prinţesei Akemy: Takezo Denko trăieşte. De câţiva ani buni îi sunt profesor. L-am urmărit şi studiat în tot acest timp iar când am considerat oportun i-am administrat drogul cunoaşterii absolute. Este încă inconştient dar rezistă destul de bine.
– Deci casa princiară Takezo este cea care ni-l dă pe Eriatlov Canes. Prietene dacă nu te înşeli şi sper din tot sufletul ca lucrurile să meargă bine dar… ştii câte eşecuri au fost în decursul anilor. Aşadar, dacă este precum spui, ordinul va intra în posesia informaţiilor pierdute… va dobândi cunoaşterea tuturor timpurilor. Prietene drag!… nici nu ştii cât mă bucură tot ce mi-ai spus. Am să vă aştept în rugăciune şi meditaţii.
– Prea bine bătrâne!…
Dino ADMINO
In ultimul număr din luna mai (2014)vă spuneam că rasa umana se trage din stele. Cele doua teorii care au incercat să explice apariţia vieţii pe pământ nu mai au niciun fel de relevanţă. Teoria evoluţionistă a lui Darwin are multe lipsuri, iar bazaconiile spuse de biserică-precum că omul a fost creat de Dumnezeu din pământ – e de natură să stârnească râsul şi copiilor. De-a lungul timpului biserica s-a folosit de toate mijloacele, pentru ca omul să nu aibă acces la cunoaştere. Din acest punct de vedere răul făcut de biserică este atat de mare , incât omenirea a rămas in urmă cu cel puţin o mie de ani. In antichitate, un sălbatic analfabet, aşa cum a fost acel Chiril al Alexandriei, canonizat ulterior a ordonat incendierea bibliotecii din Alexandria.
Cea mai monstruasă organizaţie creată vreodată de om , şi care a aparţinut bisericii-este vorba de inchiziţie-a ordonat scoaterea cărţilor in stradă şi arse, iar invăţaţii timpului au fost arşi pe rug. Biserica a scăpat intotdeauna de cei care i se impotriveau, fie numindu-I vrăjitori sau eretici vânduţi diavolului. Dar să lăsăm biserica in pace şi să aruncăm o privire asupra dovezilor ştiinţifice care ne indreptăţesc să credem că obârşia noastră este in stele. Este absurd să mai credem in secoul XXI că in intregul univers alcătuit din miliarde si miliarde de stele, această planeta care este Pământul ar fi singurul loc unde civilizaţia de tip umanoid ar fi apărut. Să luăm numai galaxia noastră-Calea Lactee-care este alcătuită din aproximativ 150 de miliarde de corpuri cereşti. Dacă am presupune că numai o planetă dintr-un million ar fi locuită, atunci ar trebui să existe 150 000 de planete locuite. Omul a fost atras de cerul instelat si l-a privit incântat incă din zorii copilăriei sale. Vedem că toate populaţiile antice afirmau că din necuprinsul universului au venit strămoşii lor. In anul 200 i.Hr Metrodor din Chios a afirmat: Ar fi tot atât de absurd să nu aşezi decât o lume locuită in spaţiul infinit, ca şi cum ai crede in existenţa unui singur spic de grâu pe o câmpie nesfârşitâ. Șansa acestor gânditori de a supravieţui in antichitate s-a datorat tocmai faptului ca nu au fost luaţi in serios de nimeni.
Cine suntem? De unde venim? Cine ne-a creeat? Iată câteva intrebări cărora oamenii de ştiinţă nu le-au găsit inca un răspuns. Scriitorul Pavel Coruţ ne propune câteva scenarii. In urmă cu multe sute de milioane de ani populaţiile din galaxia noastră sau din alte galaxii au plecat in căutarea altor planete care să aibă condiţii propice pentru viaţă sau locuitori aflaţi in diverse stadii de dezvoltare. In pelerinajul lor au găsit şi planeta noastră care prin particularităţile ei (inclinaţia axei, distanţa optimă până la Soare) a putut fi colonizată.
Un alt scenariu ar fi următorul: pe un alt sistem solar ar fi avut loc o rebeliune, care a fost inăbusitâ, iar conducătorii au fost expulzaţi in spaţiu. Şansa a făcut ca in călătoria lor să intâlnească această minunată planetă care este Terra. Și voi puteţi creea alte scenarii, şi să incercaţi să explicaţi apariţia rasei umane.
Gandiţi-vă la cele patru rase care există:albii, negrii, galbenii (asiaticii), şi roşii (amerindienii americani), la cele patru grupe de sânge existente, precum şi la cele două tipuri de RH-uri şi veţi vedea dacă cei care ne-au vizitat au fost de rase diferite şi probabil din sisteme planetare diferite. Voi incerca in continuare să vă prezint pe parcursul mai multor numere dovezi ale trecerii străbunilor noştrii astrali, dovezi care vin in sprijinul celor care afirmă că obârşia noastră este in stele.
Cea mai veche dovadă in acest sens este descoperirea unei urme de sanda romană alături de cochilia unui trilobit (melc din precambrian). Aceste două urme se aflau pe aceeaşi bucată de rocă. Toate analizele efectuate de laboratoare indică o vechime de….. 500 000 000 de ani. Cine să fi fost acei călători antici care in umă cu atâtea sute de milioane de ani se plimbau pe suprafaţa Terrei? Nu cred că vom avea vreodată raspuns la această intrebare precum şi la multe altele. Urmarea in numărul viitor
Sandra BROJBĂ
clasa a IX-a D, LTNB
Scriu
Adorm pe niste ape
Ca niste copaci curgatori
Si ametesc de-atata fericire,
Pe-o frunza decupata din cer
Imi scriu povestea
Caci descopar viata;
Paginile vorbesc despre vise
Pe care mi le trimiti mereu
Si pe care le arunc
In valurile sufletului.
Timp
Sunt zile reci in care secunda aduce caldura,
Sunt ani ce trec fara sa lase o scrisoare in urma,
Nu stiu cum trece timpul pe langa mine,
In a mea lume secunda-i cat o ora
Si anul e uitat de Dumnezeu. Nu-mi amintesc
De cand nu ti-am mai scris…Cerneala mea
Nu cred ca poate sa masoare timpul
Sau iubirea. Sau asteptarea. Sau culoarea
Din peisajul inimii.
Secunda trece prin mii de intrebari
În toamna rece, care mă petrece.
Cuvinte ruginite
Infloresc culori in toamna intarziata,
Ninge cu raze printre ramuri.
Am amintiri ce mocnesc usor
Sub frunze patate de timp.
Copacii trag cu urechea la framantarile mele,
Iar cerul s-a intunecat
De umbra pasarilor care-l parasesc,
Cu doruri stinse-n ploi de vara.
Pe tampla ceasului se mai zaresc
Riduri adanci din zambete nenumarate
Au ruginit secundele de ieri,
A plans ziua autumnala peste ele.
Arde panza timpului ce a trecut
Si-mi lasa cicatrici pe soapte.
Ma inec in valuri de cerneala
Ce-au picat din ochii mei,
Indurerati de-al verii dor.
Chemare
Astazi sunt supusa tie
Doamne, iarta vina mie!
Ca iubirea m-a vrajit
Cu o soapta de distih.
Am sa port un felinar
In al inimii cuibar
Ca sa-mi vii seara de seara
Chiar de-a mai murit o vara.
Am sa pun a mea cununa
Intr-un colt umbrit de luna
Si in noapte am sa te chem.
Sa-ti arat ca nu ma tem,
De lumina ce-ti lipseste
Din a ta inima rece.
Alexandru BIŞAG – clasa a XI-a A
evanescent, eternul
Suflet frumos şi aspru sprâncenele îşi pleacă,
Când bolţile potecă atavic se deschid.
Privirea-i maculată e chintesenţa seaca,
Căci pleoapele-s izvoare pe chipul său arid.
Nubila lui durere, licoarnele i-o cântă:
Al lui afabil glas e orchestrat de picuri,
Iar aripa-i livrească e hemoragic-frântă;
În timp ce pene curg, tot îngânând nimicuri.
De albul în stagnare i se-ncreţeşte părul,
Coroane şi tăceri pe frunte îi palpită:
Secrete coronare, pecuniar amorul.
De tâmpla-i marmorată lumina e zdrobită.
Pe coastele-i diforme, etui de sulf şi file,
Pereţi puhavi de doliu oniric se topesc.
O mână descărnată pedant descoase zile,
Amprente glaciale, scântei îi amintesc.
Prin genele-i lipite, evanescent eternul
Se pierde-n ceţuri groase, apocalips de rând.
Iar anii decrepiţi îi însemnează sternul.
Credinţa volitivă în palme o ascund.
Amfitrion de cioburi i-acum pupila-i slută,
Pe-a Styxului otravă şi-o leapădă emoţii.
Cuvinte obstinate în salve îl sărută
Şi cum coboară-ncet, îl urmărim cu toţii.
cei ce se frâng
Să nu atingi un vas care se crapă,
căci cutele târzii nu se mai strâng.
Nu vei fura frivola-i transparenţă,
ci doar pecetea celor ce se frâng.
Îţi va părea mai gol ca un crepuscul,
iar degetu-ţi confuz va fi veşmânt;
Ca noaptea, grele-i pleoapele se-nchid
Şi tu-ţi vei pune fruntea în pământ.
Îl vei vedea cum se desprinde-n cioburi
Şi-l vei ciobi şi tu cu un surâs
Şi n-o să ştii că vasul ce se crapă
îngână glasul celor ce s-au dus.
Gabi AXENIA – clasa a XI-a B, LTNB
În cele două poezii “Lunca din Mirceşti” şi “Malul Siretului” ne sunt prezentate peisaje de primăvară, Vasile Alecsandri comportându-se ca spectator.
Cel de-al doilea vers al operei: „Malul Siretului” fixează cadrul natural, unde se desfăşoară acţiunea: ”Şi plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică”.
În primul vers al operei: “ Lunca din Mirceşti” sesizăm prezenţa verbului „a deschide”, acesta sugerând renaşterea naturii: „ Bate vânt de primăvară şi pe muguri îi deschide”.
Spectacolul este redat cu ajutorul imaginilor vizuale şi auditive, un rol important constituindu-l şi verbele la indicativ prezent: “ Vântul bate, frunza creşte şi voioasa luncă râde/ Sub verdeaţa drăgălaşă dispar crengile pe rând/ Şi sub crengile umbroase mierla sare şuierand” ( în “Lunca din Mirceşti”) şi “Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde/ Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde/ Cum se schimbă-n vălurele pe prundişul lunecos/ Cum adoarme la bulboace, săpând malul nisipos” (în „Malul Siretului”).
Poetul este fascinat şi uimit de frumuseţea naturii. Admiraţia acestuia este transmisă cu ajutorul epitetului din urmatorul vers, în opera: „Lunca din Mirceşti”: „Luncă, luncă, dragă luncă! Rai frumos al ţării mele”.
Sesizăm prezenţa imaginilor motorii: „se coboară”, „saltă-n aer”, „bătând apa” (în: „Malul Siretului”) şi: „se-nalţă”, „saltă, zboară” (în: „Lunca din Mirceşti”).
În strofa a 9-a a operei mai sus menţionată, poetul a folosit diminutivele: „drăgălaşă” şi „gingaşă”, întrucât acestea exprimă afecţiunea e-ului liric.
În aceste pasteluri, atmosfera este una de bună dispoziţie.
Comparaţiile din cele două poezii au rolul de a accentua trăsăturile uimitoare ale peisajului: „Ca grădinilei Armidei, ai un farmec răpitor/ Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriţi/ Ea la sânul ei atrage călătorii fericiţi” (în: „Lunca din Mirceşti”) şi: „Aburii uşori ai nopţii ca fantasme se ridică” (în: „Malul Siretului”).
Sesizăm prezenţa adverbului: „când”, acesta atrăgând atenţia: „Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprinteoară” (în: „Malul Siretului”).
Observăm că elementele naturii comunică între ele: „Şi stejarul zice ierbei: Mult eşti vie şi gingaşă”/” Fluturaşul zice floarei: Mult eşti mie drăgălaşă: (în: „ Lunca din Mirceşti”). Dacă în pastelul: „Malul Siretului” e-ul liric este subiectiv, reprezentative fiind versurile:” Şi gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale/ Cu cel râu care-n veci curge, fără a se opri din cale/ Lunca-n juru-mi clocoteşte, o şopârlă de smarald”, în cel de-al doilea pastel, e-ul liric este obiectiv.
Sesizăm prezenţa motivului curgerii ireversibile a timpului, ilustrat prin imaginea râului, care curge la vale în poezia: „Malul Siretului”: „Eu mă duc în faptul zilei, mă aşez pe malu-i verde/ Şi privesc cum apa curge şi la cotiri ea se pierde”.
Întrunind acestea, consider că în cele două poezii: „Malul Siretului” şi „Lunca din Mirceşti” ne este prezentat un tablou din natură, Vasile Alecsandri folosind ca mod de expunere: descrierea.
Nicholas ANDRONESCO
Poate, că însăşi Dumnezeu a dorit ca această scrisoare să ajungă anume în această perioadă la mine, atunci când eu mai cercetam unele documente, articole referitoare la operaţiile militare ale armatelor române în Războiul al doilea Mondial. Scrisoare a sosit din SUA de la prietenul meu Dr. Nicholas Andronesco, poet şi om de ştiinţă, cercetător în fizică şi matematică. Iată ce -mi scrie Domnia sa: „Vă redau mai jos scrisoarea unchiului meu Alexandru Andronescu. Aceasta este ultima scrisoare primită de la dânsul, după care familia noastră nu a mai avut nici-o veste directă de la Sandu. Doar în 1957 câţiva oameni veniţi din prizonierat din Rusia s-au oprit la poarta casei din Călăraşi, Strada Bucureşti numărul 284 (acum 274) şi au povestit, că Sandu ar fi în viaţă în Rusia, în Siberia. Bunica (Mamamare) Maria Andronescu a trăit cu Speranţa, că-şi vede din nou fiul până în ultima ei clipă, în 16 decembrie 1964, când a trecut la cele veşnice. Dânsa a avut opt băieţi în viaţă, Cel mai în vârstă fiu a fost Gheorghe (Gicu) despre care Sandu vorbeşte în scrisoare. Al doilea după vârstă este Sandu, şi al treilea fiu este Cornel, tatăl meu. La data când Sandu scrie scrisoarea, tata era în armată la apărarea aeroportului din Bucureşti. După al doilea război mondial tata a fost considerat veteran de război. Tatăl meu s-a trecut din viaţă pe 21 martie 1979. Ultimul frate al său, Aurel, a trecut şi el la cele veşnice pe 12 decembrie 2012. Bunicul, (Tatamare) Constantin Andronescu, care a luat parte activă în luptele de la Marăşeşti din 1917, a decedat în 1947. Să le fie ţărâna patriei România uşuară!
Dar, cu părere de rău, despre Sandu pană azi nu ştim nimic.”
Mai jos este poza ultimii scrisori a ostaşului Alexandru Andronescu. Transcrierea scrisorii este în ortografia actuală. Cuvintele din paranteză aparţin transcrierii.
24 VI 944
Scumpii mei părinţi
Aflaţi despre mine că sunt bine sănătos şi o duc bine cu serviciul militar. Am primit scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o şi m-am bucurat foarte mult. Vă rog să mă iertaţi că nu v-am scris până acum căci nu am avut posibilitatea. Banii care mi-aţi trimis odată cu scrisoarea, eu nu am primit bani imediat ce am primit scrisoarea, iar banii i-am primit la o lună de zile de când am primit scrisoarea. Cauza este că eu am fost mutat (de) la adresa (de la) care vă trimit scrisoarea aceasta. Acei 3000 lei i-am primit după ce am scris mai sus la o lună de zile şi am mai primit o c.p. (carte poştală) scrisă de Gicu că mai mi- o timis 2000 lei, dar aceşti bani nu i-am primit. Am primit o c.p. de la Cornel si m-am bucurat că este bine sănătos. Mamă mă întrebi matale dacă am primit 3000 lei de acum 3 luni. Să ştii că nu am primit, aceşti bani i-aţi trimis când eram în Basarabia şi v-am mai scris de ei că nu i-am primit, dar nu ştiu ce aţi făcut poate aţi pus adresa greşită aşa că să vă interesaţi la poştă dacă aveţi recipisa nu se poate ca să nu îi găsiţi. Eu după cum v-am mai scris în curând voi pleca pe front aşa că am să vă scriu când plec dar vă rog scrieţi-mi şi mie mai des câte o c.p. să ştiu şi eu ce mai faceţi.
Vă trimit multă sănătate din partea mea şi vă sărut cu mult dor.
Al dumneavoastra fiu care vă doreşte, Alexandru
Despre ce ne aminteşte această scrisoare? Desigur, că în primul rând de începutul operaţiilor militare pentru eliberarea Basarabiei de către Armata Romană, aliată a Germaniei. Ne aminteşte de noaptea de 21-22 iunie 1941, când la ora 3:00, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul Ion Antonescu a emis, din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin către armată: „Ostaşi, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit si miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.
Mai jos vedeţi scrisoarea ostaşului Alexandru Andronescu şi 2 poze înainte de a fi încorporat şi una cred,că e din 1944
Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre şi luptaţi pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru. OSTASI, Izbânda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!” – General Ion Antonescu, 22 iunie 1941. Începuse războiul de eliberare, războiul sfânt anticomunist, cel mai crâncen război al istoriei României. Armata Română a trecut Prutul păşind pe pământul strămoşilor săi, nu a călcat pe pământ străin, ci pe pământ Românesc! România intrase în războiul de eliberare a provinciilor româneşti Basarabia şi Bucovina de Nord care se aflau sub ocupaţia Uniunii Sovietice. Aici e cazul să-l menţionăm pe strălucitul comandant neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a de la începutul operaţiilor de eliberare şi până la sud-est de Stalingrad şi înapoi până în august 1944 Generalul Petre Dumitrescu şi Armatei a 4-a Română condusă de Generalul Nicolae Ciupercă.
Să ne întoarcem la scrisoarea noastră pentru câteva clipe. Ostaşul Alexandru Andronescu a fost ostaş al unei din aceste două armate şi fiindcă la data scrierii acelor rânduri din ultima scrisoare, 24 iunie 1944, după 3 luni de la aflarea în Basarabia, şi că în curând va pleca pe front se poate presupune, că Alexandru a scris această scrisoare înainte de începutul operaţiei militare Iaşi-Chişinău.
După cum ştim,în 1944, Wehrmachtul a fost împins înapoi de-a lungul întregului front. Până în luna mai, Heeresgruppe Südukraine (Grupul de armate Ucraina de sud) a fost împins până pe frontiera României interbelice și a reușit să stabilească o linie defensivă pe Nistru, care nu s-a dovedit rezistentă, fiind străpunsă în două locuri de armata sovietică. Din iunie 1944, în acest sector de front s-a reinstaurat calmul, iar trupele Axei au avut răgaz să-și consolideze pozițiile. Înseamnă, că ostaşul Alexandru Andronescu se putea afla la refacerea armatei peste Prut, în Romania Mare. Dacă Alexandru s-a aflat pe front de la începutul războiului, atunci, cu hotărâre putem afirma, că el a luat parte la lupte şi după eliberarea Basarabiei de sub sovieto-comunişti. La 26 iulie 1941 armata româna a atins Nistrul. Scopul pentru care ţara noastră intrase în război era astfel atins. În Basarabia s-a reinstaurat administraţia românească. În ziua următoare, Hitler i-a trimis lui Antonescu o scrisoare, în care îi solicita concursul militar, în continuare, peste Nistru, pentru zdrobirea trupelor sovietice. Antonescu a acceptat cererea germană în speranţa că Hitler îl va sustine în lupta pentru anularea Dictatului de la Viena. În acelaşi timp, se considera necesară organizarea peste Nistru, a unei zone de protecţie în faţa unor noi agresiuni sovietice.
La 6 august 1941, în cadrul întrevederii cu I. Antonescu de la Berdicev (Ucraina), Hitler i-a cerut ca Armata Româna sa actioneze pe direcţia Odessa –Peninsula Crimeea şi îi încredinţează României administraţia Transnistriei. La 21 august Ion Antonescu a fost ridicat la gradul de Mareşal al României. Fortele militare românesti au desfasurat, ulterior, lupte grele la Odessa, în Crimeea si Caucaz. În confruntările de la Odessa Armata a 4-a Română a pierdut aproape 18 000 soldaţi, a înregistrat aproximativ 11 400 disparuţi şi 63 300 raniţi. Oraşul a fost cucerit la mijlocul lunii octombrie 1941, după care unele unitaţi au fost retrase în ţară pentru refacere.
În cadrul înclestarii de la Stalingrad‘ (iulie 1942 – februarie 1943), 26 divizii româneşti au luptat alături de forţele Axei. Ele au înregistrat însă grave pierderi – 156 000 morţi, dispăruţi şi prizonieri. Armata a 3-a Română s-a aflat în încercuire alături de trupele germane, italiene şi maghiare. În anii 1943-1944, forţele române au susţinut, în continuare, lupte grele în Cuban, pentru apărarea Crimeii şi Basarabiei. După anul 1943, Ion Antonescu a înţeles că Germania a pierdut războiul şi a acţionat pentru a scoate ţara din război. În acelaşi timp, mulţi ofiţeri superiori au cerut retragerea Armatei Române de pe front, date fiind şi marile pierderi materiale şi umane în campania din Uniunea Sovietică.
Alianţa României cu Germania nazistă nu a fost lipsită de unele contradicţii legate de problemele economice, solicitarile lui Ion Antonescu de anulare a Dictatului de la Viena, statutul Grupului Etnic German din ţara noastră, tratamentul aplicat evreilor şi discuţiile angajate de România în capitalele statelor neutre pentru ieşirea din război. Totuşi, raporturile personale dintre Hitler şi Ion Antonescu au fost în general bune, dictatorul nazist având încredere în conducatorul român.
După bătălia de la Stalingrad Armata 3 Română a mai ramas pe front cu doar patru divizii de infanterie de la aripa ei stângă, iar în ofensiva de la Cotul Donului a fost scoasă definitiv din luptă.
După ce pierduse Corpul 6 a armatei, Armata 4 Română a fost retrasă şi a fost întărită cu Corpul de Cavalerie (Diviziile 5 si 8 Cavalerie). Ea a luat parte la operaţiile Grupului de Armate în scopul salvării trupelor încercuite la Stalingrad. Dar, acest grup, epuizat de pierderi, după trei zile a fost puternic atacat şi după alte trei zile de lupte indârjite, a fost desfiinţat. Astfel şi Armata 4 Română şi-a pierdut orice valoare operativă.
Se vede, că prin tot acest calvar al războiului a trecut şi ostaşul român Alexandru Andronescu. Noi am stabilit, că el în martie 1944 se afla pe front în luptele pentru apărarea Basarabiei iar la 24 iunie 1944, înainte de începutul operaţiei Iaşi-Chişinău nu se mai afla aici. Se iscă întrebarea:- Unde se găsea? Presupunem, că se afla la un moment de răgaz înainte de a pleca pe front, după cum scrie în scrisoare…Înseamnă, că a luat parte la luptele din august 1944 din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău.
Lovitura de stat militară dată de fostul rege Mihai I la 23 august 1944 pentru redobândirea prerogativelor constituţionale ca rege, cedate lui Ion Antonescu de către Carol al II-lea la începutul lunii septembrie 1940, a marcat un mare dezastru naţional pe care România îl va purta o lungă perioadă de timp. Ca urmare, ţara a fost ocupată militar prin capitularea necondiţionată iar Armata română aflată în zona frontului din Moldova a fost dezarmată şi capturată luând calea lagărelor de prizonieri sovietice circa 175.000 de militari români. Prin capitularea necondiţionată ordonată de către fostul rege, România şi-a pierdut definitiv libertatea, s-a dezonorat singură, i s-a refuzat şi acordarea statutului de ţară cobeligerantă deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Mai departe i se pierde urma. Urma, dar nu ostaşul, omul Alexandru Andronescu…Doar nu au primit nici o citaţie s-au înştiinţare, că ar fi căzut pe câmpul de luptă ori a dispărut fără urmă… Nimeni nu ştie nimic, numai inima mamei ştia, îi şoptea, că e viu, că este undeva…mai ales după întoarcerea din prizonieratul siberian al camarazilor fiului în 1957, spunându-i că fiul Sandu e viu…undeva pe pământurile veşnic îngheţate, din ţara oamenilor cu sufletele la fel, îngheţate… Dar, cum de-a ajuns acolo, în ce împrejurări? Poate, că undeva în pământul acela îngheţat îşi află locul de odihnă veşnică şi cineva ştie unde? Poate, că a scăpat cu viaţă din iad şi s-a oploşit pe undeva, lăsând şi el urme pe acel (acest) pământ: copii, nepoţi?…Cine ştie, mare este minunea ta, Doamne?!
Iacob Cazacu-Istrati, Toronto, Canada
Contact: iacob.cazacu@gmail.com
Bibliografie
1.I. S. Dumitru, Tancuri în flăcări
2.H. Kissel, Die Katastrophe in Romanian
6.De ce e 25 octombrie Ziua Armatei Române? | Historia
www.armyacademy.ro/e-learning/working/capitol_8.html
Irina ZAMFIRESCU
Dorinţa
Ce vreau eu? Dragoste.
Impletită cu dor într-un
Fuior de timp.
Ce vreau eu? Linişte.
Presărată prin timp
Cu multă dragoste.
Ce-mi doresc peste timp?
Înţelepciune.
Crescută cu dragoste, în timp
Spre dăinuire!
Credinţa
La început, a fost Credinţă.
Şi apoi, un om nepăsător –
Vegheat de propria-i dorinţă,
Crezând că e nemuritor.
Dar, Dumnezeu ce-i dase Viaţă
Şi multe semne-n viaţa sa,
Privindu-şi omul, cu-ngăduinţă,
O lecţie a vrut a-i da!
Dragostea
Dragostea, e mereu un cânt
O odă ce n-o laşi să moară –
E ca o salbă ce o porţi în gând
Sau, o nepreţuit-primită-n dar
Comoară!
Dragostea, poţi să o asemeni cu…
O iişoară – ţesută timp
De-o viaţă de cei Doi –
Nepreţuit- a lor comoară
Purtată-n gând, de-un cânt
Nicicând lăsat să moară!
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.