Poetului

Mira TULBURE

În pumni îţi strângi obsesiv nemurirea

Ai înnodat-o cu versuri de secole-ntregi

Uitat-ai demult cum e să-ntâlneşti fericirea

De când tainele lumii încerci să le dezlegi.

 

Din poezii ţi-ai creat adevărată avere

Refugiul unui suflet sleit de puteri

Şi nu cunoşti pe lume mai mare vrere

Decât un destin cu domoale adieri.

 

Tu nu ceri nimic,nu vrei pietre scumpe

Nici nu ştii să-ţi doreşti ceva pentru tine

Chiar şi din acele fire albe, cărunte

Se conturează cuvinte. Se desprinde iubire.

 

Eşti definiţia frumuseţii, sinonim cu „dăruire”

Sufletul ţi-l hrăneşti cu singurătate

Inimi tu scoţi din dulcea lor amorţire

Iar seara îmbrăţişezi vise uitate.

 

 

 

 

Elegie

 

Am obosit să caut aceleaşi diamante

Din reverii apuse, cioburi să adun

Şi din ecouri vechi, demult stinse, uitate

Iluzii mii şi mii, mereu să recompun.

 

Am obosit să strig şi nimeni să n-audă

Cum urlă fiara asta din cugetul meu

Dar o speranţă vagă, încă atât de crudă

Ca pasărea Phoenix, renaşte tot mereu.

 

Am obosit s-aştept, şi-n astă letargie

Ce-mi fură iar şi iar din clepsidră nisipul

Mai scriu încă o dată aceeaşi elegie

Înăbuşindu-mi vocea şi ascunzându-mi chipul.

 

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s