Balada dorului

Mihaela BOTEZATU

Vântul suflă cu putere,

Surpă tot în calea lui…

Rău e Doamne, frig, durere,

Rup tăcerea dorului.

 

El colindă şi vorbeşte,

Caută ce a pierdut,

Şi pe drum mereu primeşte,

Lacrimi de la început.

 

Îi cad pletele tot negre,

Pe cărări tot mai pustii,

Îmbracă straie funebre,

Zi de zi mai pământii.

 

Uită apoi, îndoliat,

Lacrimi de la început,

Căci speranţa ce-a aflat,

Se uscase de demult.

 

Au rămas petale moarte,

Genuncheate tot mai mult,

Greu pământul să îl poarte,

Tot pe pieptul lor cel mut.

 

A rămas dorul sihastru,

Fără ochi care să vadă,

Nu mai are cer albastru

Căci lumina stă să cadă.

 

Se întoarce în trecut

Ca să mai zâmbeasc-odată

Iar apoi rămâne mut,

Fără a plânge să mai poată.

 

Se usucă şi se pierde,

În pământul cel hapsân,

Nu mai vede câmpul verde,

Este în al morţii sân.

 

Mai gustă aer odată

Să-i fie amintire vie,

Încearcă fără ca să poată,

Cu ghearele să se mai ţie.

 

Şi lasă urme-n calea lui

Dar este dus către abis,

Prizonier destinului,

În lupta sa este învins.

 

Rămâne golul pe pământ

Căci dorul a murit, pustiu,

Nu e privire sau cuvânt,

S-a dus lumina celui viu.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s